Oblio-minded

Pianista June 7, 2009

Mom: piano teacher
Dad: intuitive artist
Siblings: five, but their laziness has undermined their potential (*sigh*: isn’t this a universal drama?)
Nora: She can has music, obviously. 🙂

Azi… April 7, 2009

…am dus gunoiul. Ploua. A fost plăcut. A durat un minut.

N-am mai ieşit din casă de săptămâna trecută.

Pe unde-am mai umbat March 29, 2009

Pe aici.

Fără legătură – deşi, într-o anumită măsură, nimic nu e întâmplător, nici măcar automatismul – mi-a venit în minte poezia lui Dinescu, Naşterea unei definiţii:

Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
ca legatura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuza în sfirşit marea
că-i prea manierista…
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţa:
acea cazna fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.

Dedic această poezie celor care văd (cu uimire) că vin zilnic pe acest blog (chiar şi în perioadele lui de tăcere) şi faţă de care simt că încep să dezvolt o oarecare responsabilitate (e normal?).

🙂

Quelle International March 10, 2009

Nu ştiu la alţii cum a fost, dar eu am crescut în arizii ani ’80 visând printre altele la minunăţiile societăţii de consum detaliată pe categorii în sutele de pagini din enormele cataloage Neckermann şi Quelle International, de obicei de vreun an-doi în urmă (încă la modă, totuşi, mai ales jucăriile). Aceste cataloage erau un semn că undeva, în alt sistem solar, oamenii duc vieţi colorate şi îndestulate. Acesta era pentru mine restul lumii: cataloage Quelle unde oamenii trăiesc fericiţi pagină după pagină, sezon după sezon. Şi le mai foloseam când reparam cărţi şi trebuiau presate sub ceva greu ca să prindă lipiciul bine.

Dar nu cred că dezgropam curând acestă amintire dacă astă toamnă nu m-aş fi trezit faţă-n faţă cu fantasmele copilăriei mele la MOMA, of all places. Exponatul în cauză era un un panou cât un perete, care reprezenta o pagină de Quelle mărită la proporţii absurde. Visul devenit realitate. Right.

Despre cultura de samizdat February 27, 2009

Dimineaţa la cafea, discut cu draga de M despre ce mai citim prin presă. Ieri, M mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-un articol din New York Times:

“Alin Ciupala, a thoughtful young historian of Romanian history at Bucharest University, put his countrymen’s indifference to their artistic heritage another way: “In Romania under Ceausescu there didn’t exist, as there did in the Soviet Union or Czechoslovakia, any underground cultural movement. There was no samizdat culture. And so there never was a tradition here of cultural liberalism, of cultural resistance. Intellectuals were opportunistic. The instinct to survive has always been highly developed in this country.”

Sublinierea îmi aparţine.

Istoricul citat nu face însă distincţia între cultura de samizdat şi literatura de samizdat. Acesta din urmă este se referă  la o practică specifică Europei de Est şi defineşte scrierile autorilor locali care nu puteau publica din cauza cenzurii, a statutului de dizident, etc., şi care circulau în fotocopii, de mână sau la maşina de scris. Eu de exemplu aşa am citit, prin anii ’80 câteva din poeziile lui Mircea Dinescu. Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, a circulat de asemenea în samizdat. Ştiam de Părintele Nicolae şi de Jurnal din şoapte la ceas de seară… Căutând exemple, am întâlnit mai ales părerea că la noi nu a existat o literatura de samizdat (un exemplu este aici).

Muzeul Literaturii Române a avut însă în 2005 o încercare de a arăta că acestă literatură a existat şi la noi, prin expoziţia Scripta Hostilia…înscrisuri duşmănoase.

Discuţia care mă interesează este însă despre cultura de samizdat din România de dinainte de 1989. Spre deosebire de literatura de samizdat, termenul cultură ar include o varietate de conţinut al copiilor aflate în circulaţie. Un aspect erau caietele personale în care copiai din cărţi împrumutate de la alţii… Împreună cu colegele mele de liceu, aveam caiete de 100 de file (hehe!) în care strângeam fragmente şi citate după posibilităţi. Doamne cît mai scriam! Nu era uşor să fii copist! Mai trebuie să am *acasa* cel puţin un caiet din acesta. Asta pe lângă producţiile proprii, căci deh, la adolescenţă ai foarte multe de spus.

Un alt exemplu, caietele “pe albume”, cu transcrierea versurilor diveselor formaţii. Mi-a luat vreo două săptămăni să copiez cîteva albume The Beatles. De asemenea, încă îmi aduc aminte exact numele şi prenumele persoanei care mi-a “pierdut” caietul cu Pink Floyd. N-am mai văzut pe unde merg de supărare.

Nu-mi dau seama ce amploare avea, vârsta mea era (încă) fragedă (sau poate depindea exact de vîrstă!), dar era o subcultura eclectică: aveam fotocopii de scrieri diverse, de la filozofie la chiromanţie. Faptul că circulau în samizdat le conferea tuturor o importanţă misterioasă şi toate copiile acestea schimbau mâinile pe cât de furtiv pe atât de activ. Unele puteau fi cumpărate de la “samsarii  de cărţi”. Aveam un asemenea contact, venea acasă cu o geantă de cărţi sau fotocopii şi îi dădeam la schimb bani sau haine. Cel mai lucrativ troc în care am fost implicată vreodată.

Şi toate aceste amintiri despre samizdat au ieşit la suprafaţă în exact cât timp mi-a luat să-mi termin ceaşca de cafea…

Duminică dimineaţa February 22, 2009

Am făcut fotografia de mai jos în răspuns la un post care m-a distrat foarte tare. The Arrow e *foarte* sportivă şi foarte activă şi asta se vede şi în cum a ales să-şi aranjeze echipamentul de biciclit.

Eu, după o oră de mers + alergat (se ard mai multe calorii în combinaţia asta), arăt aşa:

Iz dead

Dar am descoperit că pot alerga foarte bine ascultând Enya (A Day Without Rain), haha! Nu toate cântecele sunt potrivite. De exemplu la Fallen Embers şi Pilgrim îţi vine să te întinzi pe jos şi să te uiţi cum trec anii ca nouri lungi pe şeşuri (so skip-skip), dar Wild Child e perfect pentru început (Ever close your eyes/Ever stop and listen/Ever feel alive/And you’ve nothing missing/You don’t need a reason/Let the day go on and on/Let the rain fall down/Everywhere around you/Give into it now/Let the day surround you…), Flora’s Secret, Silver Inches, One by One şi chiar Lazy Days.

În mai multe cuvinte February 22, 2009

Site-ul  pe care l-am mentionat în însemnarea anterioară îl ştiam în engleză. E posibil să se fi numit “25 words or less”, dar cel original a dispărut (sau  n-am mai reuşit eu să dau de el) şi în urma lui au apărut miriade de spin-offs în toate limbile (inclusiv în română). Mai interesante decât rezumatele  în 25 de cuvinte mi se par însă povestirile. Unele sunt cam vagi, dar altele reuşesc să creeze o atmosferă foarte interesantă. Iar povestea e desigur în mintea cititorului aşa cum frumuseţea e în ochii celui care priveşte. Este o competiţie între genuri: există şi povestiri de 50 de cuvinte şi de 100 de cuvinte.

Există incontestabil o fascinaţie contemporană, a culturii cotidiene, pentru genul foarte scurt (dar nu pe bloguri, haha). Poate că oamenii se simt mai stimulaţi creativ când au şi constrângeri.

Un exemplu fantastic de constrângeri + libertate totală este Post Secret, blogul lui Frank Warren. Omenii îi trimit prin poştă ilustrate/cărţi poştale (nu scrisori!) pe care scriu de mână sau din cuvinte decupate un secret pe care nu l-au mai dezvăluit nimănui. În fiecare duminică, Warren publică 10 din cărţile poştale trimise (unele făcute chiar de expeditori, care îşi păstrează anonimitatea, din fotografii personale sau alte imagini). Publicarea lor este efemeră: duminca următoare altele le vor lua locul. Din 2004 până acum a primit zeci de mii din toată lumea. Desigur, blogul poate fi analizat din diverse perspective (el însuşi îl numeşte “art project”). Unele secrete sunt probabil inventate, însă nu toate… Deocamdată mă uit la formă: o ilustrată şi un număr de cuvinte, inevitabil, limitat. Din câte am citit până acum, confesiunile cu impactul cel mai puternic (pentru mine) au în jur de 20 de cuvinte sau mai puţin…

Cine ştie, poate că acum cu nebunia Twitter-ului, or să apară şi “Twitter stories” sau “Twitter novels”.

În Japonia există deja romane scrise pe telefonul mobil (şi publicate pe site-uri dedicate unde pot fi citite sau descărcate tot pe mobil). Se numesc keitai shosetsu şi sunt de-a dreptul un fenomen (mai degrabă social decât literar). Dar despre ele o să scriu într-o altă înseamnare.

25 de cuvinte February 21, 2009

Ce se poate scrie în 25 de cuvinte: o povestire, o idee de scenariu, rezumatul unei cărţi, articol, producţii artistice, etc. Iată nişte exemple:

Espresso stories: fraze-povestiri de maxim 25 de cuvinte care aruncă cititorul în hăţişul propriilor experienţe, iele şi năluci. The Dinosaur e într-adevar o bijuterie.

Exista un website (nu mai am linkul) cu rezumate de maxim 25 de cuvinte pentru filme sau opere literare: Trei surori era pe scurt: “Trei surori visau să plece la Moscova. N-au mai ajuns.” Livada cu vişini: “Povestea drobului de sare dar cu o livada. În Rusia.”

Mă întreb, dacă ar fi fost cazul, oare cum ar fi propus Bulgakov ideea pentru Maestrul şi Margareta: “Într-o zi, dracul descinde la Moscova să terorizeze filistinii şi să-l reunească pe Maestru cu muza lui. Totul începe din cauza uleiului vărsat de Anuşka.”

***