jump to navigation

Fericirea: o prezentare în PowerPoint April 23, 2009

Posted by Alt.L in Ob/lia.
Tags: , ,
trackback

Ca noi toţi, primesc prin email o gamă largă de poveşti cu poze asamblate în Power Point. Una care mi-a atras atenţia e despre ce copilarie alienantă au copiii din ziua de azi faţă de ce bravi cuceritori ai spaţiului de pe maidane eram noi. De acord cu ultima parte. Dar timpurile s-au schimbat. Şi e momentul să se schimbe şi adulţii o dată cu ele. Personal, consider genul “pilde de viaţă sau amintiri via Power Point” (culmea ironiei!) o risipă de biţi şi de timp (oare cine stă să le facă şi, mai ales, de ce???) mai ales că cele mai multe sunt atât de simpliste de se sparie gândul. De exemplu, cea despre copiii alienaţi şi cibernetizaţi presupune că acei copii sunt de capul lor pe planeta Nintendo, iar adulţii (respectiv, părinţii lor) duc o viaţă sportivă şi sănătoasă pe Planeta Fitness. Right! E ca şi cum nu există nici o legătură între ce fac copiii şi cum îi cresc adulţii. Dacă ai copii şi n-ai timp de ei şi îi laşi să se culce şi să se scoale cu calculatorul, ghinion, suck it up, dar nu spune că sunt copiii de vină. Aşa, pe-asta am bifat-o.

Următoarea pe listă: falsa nostalgie (şi cam iresponsabilă, în cazul ăsta). Cu toţii avem nostalgii şi e uimitor cu câtă plăcere îşi amintesc oamenii condiţiile vitrege în care au trăit, mai ales după ce le-au depaşit (desigur). Dar în ppt-ul cu pricina am citit cu ochii măriţi următoarele afirmaţii care nu sunt prezentate doar de dragul comparaţiei, ci sunt transformate în virtuţi:

“Noi, copiii de atunci [anii ’70-’80], mergem fără centură de siguranţă* şi fără airbag… Leagănele noastre erau vopsite în culori strălucitoare, cu vopsea pe bază de plumb!…Cutiile de medicamente nu aveau capace de securitate şi nu existau atâtea sisteme de securitate pentru uşi şi pentru sertare. Când ne plimbam cu bicicleta nu aveam nici cască de protecţie şi nici apărătoare de coate şi genunchi. … Când ne era sete beam apă de unde apucam. Nu conta. … Nu aveam atâtea jocuri pe calculator şi playstations dar aveam prieteni adevăraţi! Ne jucam fără să ne păzească cineva: În lumea asta crudă şi violentă! Aveam libertate, succese şi eşecuri şi pur şi simplu am învăţat să le facem faţă! [etc, etc.] Dar ce fericiţi eram!”

Acest mesaj, care se termină îndemnându-mă să îmi acord “un minut de meditaţie” şi să trimit mesajul prietenilor mei, chiar m-a pus pe gânduri. Iată ce-a reieşit din minutul meu de meditaţie.

Cineva foarte apropiat mie a mers cu copilul fără centură de siguranţă şi a avut un accident. Copilul a zburat prin maşină “ca o minge” (după spusele tătălui) şi, chiar dacă din fericire nu s-a ales decît cu nişte vânătăi, nu a fost deloc distractiv. Nu înţeleg de ce ar trebui să mă simt bine pentru că am crescut fără centură de siguranţă în masină. Vai, ce mare eroină am fost şi nu mi-am dat seama!

Nu am putere şi nici voinţă să comentez restul afirmaţiilor (am reprodus numai o parte). O observaţie însă: compilaţiile acestea sunt de obicei tematice: relaxare, fericire, copilărie, frustrări la locul de muncă, etc. Mai toate se termină încurajând destinatarul să le trimită mai departe altor 10 prieteni (multe din aceste ppt-uri vin cu o jumătate de pagină de adrese de email, necunoscute, dar care cred că l-ar face pe Milgram fericit). Cine a crescut în anii ’70-’80 e imposibil să nu-şi amintească de minunatele scrisori de la Sfantul Anton, scrise de mână, mai întotdeauna cu un conţinut şi o ortografie postmoderne, care apăreau misterios în cutia postală (pe-alea nu le fura nimeni) şi care după ce înşirau beneficiile de a recopia şi retrimite aceeaşi scrioare altor 10 persoane, se terminau cu ameninţarea deloc voalată a unor nenorociri cumplite ce se vor abate asupra celui care a rupt ”lanţul.” Prima oară când am deschis o asemenea scrisoare aveam vreo 10-11 ani şi am fost atât de înspăimântată că nu am ştiut ce să fac. Din fericire, numai lenea de a scrie atât de mult de mână m-a făcut să rup lanţul fără să-mi mai pese de consecinţe. Dar să nu divaghez.

O întrebare firească ar fi: da’ de ce te agiţi atâta? Şterge-le şi gata. De obicei asta şi fac (mai ales pe-astea cu mesaj profund), dar am remarcat ca e un trend de mare success. În plus, cei de la care le primesc sunt oameni pentru care am afecţiune şi menţionez că n-am scris toate astea ca să-i critic, mai ales că nici eu nu sunt fără pată (trecutul meu corporat include şi diseminarea acestor misive electronice). Dar uite că abia acum am remarcat ironia practicii şi mi-am dat seama în ce măsură ppt-urile astea au devenit un automatism şi un surogat al ideii de ”a ţine legătura”. Eu sunt foarte dezamăgită când primesc un email de la cineva cu care n-am vorbit de mult si cînd îl deschid văd că e un powerpoint la gramadă cu un foarte succint “Enjoy” în coadă. La cel mai recent (acum vreo lună) am raspuns cu un email cu veşti despre mine şi care s-a terminat cu “tu ce mai faci?” şi încă aştept răspunsul…

Văd de asemenea că circulaţia lor se produce mai ales prin conducte corporate şi ştiu că cei care le trimit mai departe sunt oameni de obicei ocupaţi, care se bucură de o pauză şi care profită să dea un semn de viaţă prietenilor. Cum joaca pe maidan e o amintire îndepăratată iar întâlnirile în persoană au devenit un lux, iată, autorul mesajului de care vorbeam recurge la jocurile artificiale pentru care tocmai a criticat copiii.

M-a pus pe gânduri mai ales acel “Dar ce fericiţi eram!” Dar e normal, nu? Eram copii! E total nefondat şi absurd să spui că un copil care se plimbă cu bicicleta e mai fericit decât un copil care joacă Pacman. Un copil care se joacă e un copil fericit, indiferent în ce constă joaca. Nici eu n-am jucat ce jocuri a jucat tata când era copil, dar mă consideram mai fericită jucând ţară-ţara-vrem ostaşi sau castelul decât jocurile “ridicole” care îmi erau povestite… Dacă un copil e nefericit, asta se datorează mediului bolnav în care creşte, nu tehnologiei la care are acces. Aşadar, ”Dar ce fericiţi eram!” nu e despre copii, ci despre noi înşine, ca adulţi nefericiţi. Iar lăudăroşenia despre centuri de siguranţă, vopsea cu plumb şi apă din bălţi nu are nici o legătură cu Nintendo sau alte jocuri pe computer din ziua de azi, ci cu o stare de graţie pe care unii adulţi simt că au pierdut-o, aşa cum a pierdut copilul balonul printre case (sic!).

Advertisements

Comments»

1. ixtab - April 26, 2009

Si pe mine ma deranjeaza e-mailurile cu pps-uri. Uneori nici nu le deshid. In nici un caz nu le trimit mai departe. Acelasi tratament il aplic mass-urilor de pe messenger. Cel mai tare mass de tipul asta suna ceva in genul: mass-urile sunt niste tampenii, daca vrei sa lupti impotriva mass-urilor idioate, trimite acest mesaj mai departe.
Absolut infiorator.

2. Crash - May 8, 2009

Am tot citit de cand ratacesc prin lumea virtuala a blogurilor, articole care au “fericirea” in titlu. Si am dat peste multe ganduri asternute stangaci sau alandala ca sa nu vorbesc de tampenii scrise agramat. As fi trecut mai departe daca n-as fi poposit aici de la cineva respectat. Si bine-am facut.

Chiar daca demersul tau va ramane fara ecou din cauza oamenilor destul de redusi in gandire, e totusi un semnal de alarma asupra a doua aspecte: educatia din ce in ce mai proasta pe care o primesc copiii si idiotenia adultilor care au tone de preconceptii printre cateva idei bune din creier.

calatoare - May 8, 2009

ixtab: 🙂 din fericire, pe messenger n-am primit încă nici un spam.
pps-urile mă intrigă pentru că cineva stă să le facă şi alţii să le trimită mai departe (şi nu se răspândesc automat ca spam-ul pentru ca un progam ţi-a copiat adresa de email…), deci mă gândesc că oamenii le găsesc un sens totuşi…

cel de care am scris mi s-a părut total tembel dar sunt unele inofensive cu fluturi sau pisici sau imagini de vacante in locuri si hoteluri exotice (astea chiar că iţi strică ziua) şi cred că oamenii le atribuie calităţi relaxante. cum spuneam, am remarcat că circulă f mult dinspre şi în lumea corporată şi mă gândesc că nu e poate întâmplător.

crash: heh, mi-ai dat o idee! cred că o să caut şi eu însemnări despre fericire pe bloguri…

cât despre educaţia pe care o primesc copiii, cred că depinde foarte mult de părinţi. la noi, paradoxul e că părinţii sunt înnebuniţi să facă bani ca să le ofere copiilor o viaţă mai bună dar nu mai au timp de ei, aşa că îi lasă cu bunicii, care sunt iubitori şi îi scot în parc, dar (marea parte) nu fac alte activiţaţi cu ei care să le stimuleze creativitatea şi sau să îi înveţe lucruri noi (computerele devin în cazul ăsta o binecuvantare). asta am văzut în jurul meu când am venit acasă.

şi nu i-aş condamna foarte tare nici pe părinţi cât pe educatori. am aflat de exemplu de o practică răspândită la grădiniţele mai ‘cu posibilităţi’ care o dată e săptămână le cer copiilor să aducă la gradiniţă jucaria lor preferată. nu e greu de ghicit că la unele grădiniţe (cea la care e nepoata mea, de ex.) ziua asta a devenit o competiţie feroce atât între copii cât şi între părinţi, care vor să arate ce le pot oferi copiilor. gradiniţa asta are însă o componenţă socială mixtă şi nu toţi copiii au părinţi cu bani…
i-am întrebat pe părinţi ce se întâmplă cu copiii care nu au jucarii noi *în fiecare săptămână*. las răspunsul la imaginaţia fiecăruia.

nu mă miră că părinţii participă fericiţi la practica asta – în fond le oferă justificarea perfectă (bani = fericirea copilului măsurată în jucării), dar ca educator să nu vezi cruzimea practicii mi se pare de neînţeles. de ce să nu faci o zi de ‘construieşte-ţi jucaria pe care ai dori să o ai’ sau ceva care să nu tragă o linie atât de drastică între a avea şi a nu avea bani.

şi să ma întorc la oile mele, să ne mai mirăm că unii adulţi consideră că fericirea copilariei a fost să bei apă din baltă şi să te dai cu capul de asfalt? 😀

3. LZ - May 19, 2009

D’accord avec toi ! Foarte corecta observatia !

calatoare - May 28, 2009

Laura, scuze, ai intrat la spam. M#¤%, de mai jos, vad ca s-a strecurat insa fara probleme 🙂

4. m@d@ - May 20, 2009

ce naspai site-ul. il derdic lui MONGOLOIDA

calatoare - May 28, 2009

and a good day to you, sir!

5. neagrigore - June 15, 2009

Sunt total de acord. Coincidenţă, ieri cineva încerca să ma convingă de contrariu, cum am devenit excesiv de protectivi şi că limităm libertatea de mişcare a copiilor, drobul de sare. I-am atras atenţia că nu s-au rescris încă definiţiile pentru iresponsabilitate şi pentru decenţă. Postul ăsta mi-a adus aminte de ce mă abonasem prima dată la blogul tău 🙂 .

6. calatoare - June 15, 2009

neagrigore, da, cunosc discutiile… dar ma bag foarte rar, de-aia si cred ca am preferat sa scriu pe blog 😀

7. alex moldovan - July 27, 2009

Very good point. Recent am citit o apologie a cozilor din faţa magazinelor – “o excelentă modalitate de a relaţiona, dispărută azi, când ne înstrăinăm… bla-bla”. Mulţumesc foarte mult, prefer să mă lipsesc de sinistrele cozi.

calatoare - July 29, 2009

Încă îmi mai aduc aminte cum se “relaţiona” la cozi. Dacă nu erai destul de vânjos (eu nu eram) să-ţi ţii locul, masa umană care se punea în mişcare când începea “să se dea marfă” te storcoşea ca pe-un purice şi cumva te sucea şi învârtea şi te trezeai cu 10-15 oameni mai în urmă, ceea ce, depinde la ce coada stăteai, putea să fie dramatic… De exemplu, raţia se dădea numai în anumite zile şi… şi de ce să ne întristăm acum? :)))

8. alex moldovan - August 2, 2009

Ai dreptate. Oamenii sunt nebuni, ce să mai…

9. Andreea - January 12, 2010

Daca citeam rândurile astea înainte de Revelion scoteam şi covorul roşu la intrare 🙂 Nu pot să zic cât m-a uns pe suflet ce ai scris aici. Am primit şi eu un email “nostalgic” prin decembrie şi citind concluzia (“Noi n-am trăit mai bine sau mai rău decât copii noştri, noi AM TRĂIT! (chiar aşa, cu majusculă) am simţit cum mi iese fum pe urechi. Ce valoare au cele scrise acolo în afara de una nostalgică pentru noi? Vorba lui bărbatu-meu “Frumoase vremuri, bine că s-au dus”. Cum ai zis şi tu, nostalgia asta vine din neîmplinirile noastre ca adulţi.

M-a făcut să zâmbesc amar şi descrierea “surogatului ideii de legătură”. Am încercat să ridic problema cu câtiva prieteni ai mei, “habitual offenders”: Decât să-mi trimiţi 10 glume de care mă puteam lipsi nu mai bine îmi trimiti trei rânduri despre tine?” (ca să nu mai vorbesc că eu chiar şterg pps-urile din prima fără să le deschid).

10. calatoare - January 12, 2010

fac o mica pauza (din rutina de lucru de care trebuie sa ma tin pentru ca altfel am incurcat-o!) pentru ca nu rezist sa nu-ti raspund.

invitatia de Revelion a fost un covor rosu in sine, so consider it done 🙂

altminteri, ma bucur ca ti-au placut insemnarile si abia astept sa-ti raspund si la celelalte (la care, de altfel, speram sa existe reactii).

nu-mi dau seama cine (si de ce) isi dedica timpul compiland aceste pps-uri. imi imaginez ca nu e usor si, pentru ca am facut zeci de pps-uri pentru cursuri, stiu ca nu e nici rapid. o fi o forma de rezistenta la viata corporatista. Michel de Certeau numea “la perruque” practica de a lucra la ale tale in timpul serviciului si cu resursele angajatorului. O fi o forma de ‘peruca’, nu stiu. Desi ar fi mai util sa scrie pentru un blog 😀

LE. Hai ca am ‘rezolvat’ inca doua raspunsuri restante. De-as fi atat de eficienta si in ce *trebuie* sa scriu…


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: