jump to navigation

Scena de pe strada Salvator (o absconsă încercare de deconstrucţie a plot-ului) March 3, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

În Dealul Spirii, cartierul ras de Ceauşescu pentru a face loc complexului “Casa Poporului”, familia mea avea 3 imobile: două pe Strada Arionoaia şi unul pe Ion Ţăranu, care tăia perpendicular Arionoaia spre a coborî către Salvator, un afluent, la rându-i, al Căii Rahovei.

Nu din lăcomie avea familia mea trei imobile acolo, ci fiindcă părinţii bunicului avuseseră nu mai puţin de nouă copii care s-au căsătorit şi-au avut copii, care, la rândul lor s-au căsătorit şi… De la străbunicii mei Arghira şi Ilie la nepoţii mei Bubulinuţă şi Bolobocel sunt 5 generaţii – doar micuţii n-au crescut în casele acelea.

Noi stăteam pe Ion Ţăranu. Descriere tehnică: parter şi etaj.

Descrierea de bildungsroman (jungian, vă rog), deşi, nu-i aşa?, nerelevantă pentru “sistematizarea” oraşului, ar fi puţin altfel.

Podul cu structura lui de bârne, cele două ferestruici ca ochii de chinez şi chepengul din acoperiş, prin care razele soarelui schiţau lecţii de geometrie. Cu nisip pe jos, miros de copac maturat şi particule aurii de praf ca o horbotă în care se-agaţă reveriile, plutitoarele.

Pivniţa: întâi intrai în cămara bunicii, un sanctuar al gastronomiei dulci din care primeai drămuit (am mai zis: era unguroaică victoriană bunica, nu “astăzi hop şi mâine cop!”) azi trei linguriţe de dulceaţă de vişine, mâine maximum două bucăţi din dulceaţa de nuci verzi, poimâine două porţii de şerbet de cacao, răspoimâine trei fâşii de pistil de gutui, etc.

Răpit de spectaculoasa paradă a borcanelor, flacoanelor şi sticluţelor de pe rafturi, puteai să nici nu sesizezi că, sub covoraşul subţiat, se făcea o trapă. Ridicată, dădea la iveală o scară îngustă cu trepte de lemn care, după cel mult doi metri fruşti, te depunea pe pământul bătucit al pivniţei.

Aici, în stânga borcane cu murături pe rafturi de lemn aşchios (paznic al acriturilor de comori), iar în dreapta o fantă în zid, fără geam, doar cu plasă, prin dreptul căreia se perindau papucii, pantofii, botinele, tenişii, galoşii şi cizmele în trecere pe stradă.

Era lumină destulă în pivniţă, şi intim ca într-o bojdeucă, de la pământul de pe jos, dar nu-mi plăcea să zăbovesc acolo, era prea strâmt şi pătrăţos.

Cum ieşeai de la parterul bunicilor în curte, în dreapta era şopronul de mic-dejunat, cum am mai scris, în stânga se deschideau magazia şi, mai încolo, separat, garajul.

Garajul avea uşă metalică în care mă trezeam să-mi exersez forehandurile şi backhandurile cu mingea de tenis şi racheta de lemn ”Neptun” pe la ceasul siestei, tocmai bine cât să-l scot din minţi pe bunicul care tocmai îşi prinsese puiul de somn.

În garaj era împărăţia lui tata. Pe rafturi de lemn aspru aliniate soldăţeşte pe zidul zgrunţuros din stânga tronau expert (numai ochelari pe vârful nasului n-aveau, ca să te privească de-a binelea de sus) cutii şi cutiuţe metalice cu vaselină, şuruburi, cuie, piuliţe, fire electrice dezabuzate, broaşte, chei şi yale semiruginite, comutatoare vechi, negre, pătate de zugrăveli de-odinioară, câteva surceluţe, fişicuri de şmirghel şi o constelaţie de scule: şurubelniţe, chei franceze, manivele, bolobocuri, ciocane, ferăstraie, cleşti, manometre, pompe. Iar în fundul garajului, vreo două rotocoale de anvelope vechi.

Pentru că la tăierea moţului alesesem şi şurubelniţa (laolaltă cu pixul şi cartea), tata m-a împrietenit cu toate astea şi jur că au şi ele sacrul lor. Hefaistos o fi el cam nătâng, dar demn şi cuviincios: literalmente, de treabă! Aşa încât împărăţia era un pic şi a mea şi, chiar dacă se-ncingea rău în zilele de vară, garajul îmi era un spaţiu şi practic, şi liniştitor.

În magazie, în schimb, pândeau tenebrele. Nici o fereastră. Doar ditamai stiva de lemne şi surcele, pe tot peretele din faţă, iar în dreapta, după un cot, într-un intrând, suratele lor, în oglindă, dimpreună cu buturuga-staroste, pe care îşi căpătau cu toatele dreapta măsură, înainte să intre-n sobe. Tot în intrândul acela, armata tăioasă a lopeţilor, cazmalelor, greblelor, topoarelor şi toporiştilor.

Era un singur bec chior ca un Quasimodo, în fund, iar comutatorul era în magazie: ca să-l aprinzi, trebuia să intri, întâi. Şi cum să intri, dacă de-acolo ştii că veneau din când în când şobolani ca acela zvârcolac şi vânjos pe care cu greu l-a înecat Nanu într-o găleată?

Albuţă, pisoiul meu preferat (şi cam eunuc), odrasla lui Tsila cea languroasă, se strângea de frică pe umărul meu, papagal ce era, când intram în magazie; tot eu trebuia să-l liniştesc, lasă, nu-ţi fie frică de şobolani, că te apăr eu. Deh, anomalii de-ale naturii, zău.

Afară, însă, de zidul dubios al magaziei se sprijinea o masă de lemn acoperită cu muşama, care trăise, probabil, zile glorioase. Cândva. Şi, de pe masă, la doar o extensie de picior la nouăzeci de grade, hop, acoperişul magaziei.

Răsfăţul rugos al cartonului asfaltat, mica mea plajă în zilele de vară, care se-ntindea de la zidul galben pal al lui tanti Jenica cu papuci verzi-aurii de-alături, până la curtea din Arionoaia a mătuşilor bătrâne.

Nu ştiu cum se face, că la capătul dinspre Arionoaia al plajei era un prun ca un bătrân uscat, dar vânos, care multe-a mai suportat de la noi, drăguţul, ce-adăpostea sub frunzişu-i auster o altă masă de lemn hodorogită, cu altă muşama (bleu cu pătrăţele) pe ea.

Tocmai bine te coborai, pe-acest traseu, de pe acoperişul magaziei noastre taman în faţa prăpăditei de bucătărioare a lui mama Meri. Cu tălpile tenişilor pe muşamaua pe care bătrâna îşi tăia roşiile pentru supă… Dar ce ştia ea, că doar dormea, la ora aia.

Mama Meri era una din surorile mai mari ale bunicului. Îmi amintesc veşnicul ei coc de culoarea zăpezii neatinse. Îşi păstra firele de păr imaculate rămase în pieptene, după periaj, făcute colăcel într-o vază bej-rozalie din “antreu” (noi toţi aveam holuri, ea avea “antreu”, iată!).

Ştiu, pentru că mai intram la ea să verific starea cafelei făcute cătinel, cătinel, pe reşou, în antreu. Cafelele mele ilicite cu Mama Meri şi Mama Atena (sora cea mai mare, acelaşi coc imaculat), pe banca din curtea lor. Mă împărtăşeam cu mare plăcere din ele, în ciuda protestelor anti-cofeinice ale bunicii. Aveam ceşcuţa mea, porţie mică, adevărat, dar îndulcită excesiv de Mama Meri, tocmai cum îmi plăcea mie.

Ce le făcea pe octogenarele mele mătuşi să accepte compania unei mucoase de 9-10 ani la sfânta cafea de ora 10, ba chiar să-şi desfăşoare tainica artă a ghicitului în zaţ – Mama Atena era magistră, o recunoştea toată strada – sub neaveniţii mei ochi, nu pricep.

Dar şi dacă n-o fi fost decât pentru că, mai tinerică decât ele, mă repezeam mai iute să iau ibricul de pe reşou la momentul culminant, împiedicând la timp revărsarea în sfârâieli a caimacului umflat, tot le sunt recunoscătoare.

Măritată scurt cu Weber austriacul, apoi divorţată, Mama Meri rămăsese cu (realmente) o splendoare de băiat, Dumnezeule ce frumos era Sandu, cu ochii verzi ca râurile de munte, mustaţa elegant tăiată, părul şaten-bălai dat impecabil pe spate, şi fruntea în toate pozele sepia zâmbitoare…

A fost, indisputabil, cultul şi rafinatul familiei. Biblioteca lui cu cel puţin 20 de tomuri de dicţionare scrise în gotică s-a zvântat prin moşteniri succesive… Iar el însuşi… S-a zvântat şi el, aruncându-se în apele lacului de acumulare de la Oneşti, să-l salveze pe văru-său Dimitrică, accidental răsturnat din barcă.

Aşa încât, în ’56, pare-mi-se, Mama Meri şi tanti Sanda (ea imediat premergătoare bunicului, ca vârstă) au rămas fără unicii lor copii, doi dintr-o lovitură.

Iar eu, ce ştiu din bărbaţii-aceia de-acelaşi sânge, din oamenii care au fost, îi văd prin poze, râzători, bosumflaţi, galeşi, şmecheruţi? Din Dimitrică mic, o replică memorabilă, odată, când l-a bruscat Mama Meri: “Mama Meri, te rog! Eu sunt boer!…” Şi din Sandu, de la tuşă-mea Coca: “Trebuie să scapi din cloaca asta!”

Ce drame şi ce prizonierate or fi resimţit ei, habar n-am să am vreodată. Iar tuşă-mea, în spiritul fraternităţii-aceleia, deşi ei sunt duşi, la ce-i mai foloseşte loialitatea legământului de taină, sau ce-o fi fost de le coagula identitatea de grup, “verii”, nu ne va spune, ever.

Sunt, deci, puţin supărată pe Dimi şi Sandu, pentru eventualele mistere livresc rodnice pe care le-au dus cu ei la fundul lacului din Oneşti şi, respectiv, la Bellu…

Doi dintr-o lovitură, am zis. Biliard şi ricoşeuri: orfană de copilul unic, Mama Meri era urâcioasă, ciudoasă, plângăcioasă (mama şi tata, al căror dormitor era deasupra camerei ei, spun că în unele nopţi o auzeau parcă urlând înfundat, lugubră îndoliată fără consolare). Şi, proptită full-time (excepţie, orele de siestă) de cerceveaua-i cu vedere-n Arionoaia, cam drăcuia copiii – motiv pentru care mama ne zicea să ne ţinem departe.

Totuşi, la vreo 6 luni după ce ne-au mutat “la bloc”, eu am fost cea care am găsit-o moartă. În camera ei, întinsă pe pat, cu cartea şi ochelarii pe burtă, veioza aprinsă, ochii de-un bleu intangibil, cum îi erau, deschişi pentru totdeauna spre tavan. Şi gura… Gura atât de căscată, încât i se dizlocase maxilarul. A reparat nenea doctorul de morţi. “Mama Meri nu doarme.” “Ce?” zice bunicul, care tranşa o namilă de peşte cu satârul. “A murit.”

Tanti Sanda, în schimb (care, împreună cu bunicul, era a mai zuză dintre cei nouă fraţi), s-a uscat de plâns atunci când i-a murit copilul, dar la bătrâneţe avea în ea o virtuozitate a comicului de ne dureau burţile de râs. Îşi scotea placa dentară şi ne clănţănea vioi cu ea prin aer, hohotind. Şi-a luat şi două fete de suflet, mai mari decât noi, cu care ne-am împrietenit; mama lor naturală era chiar “circăreasă”.

Tanti Sanda stătuse în camerele din fundul curţii din Arionoaia, de la prun în dreapta, pe-o alee cu pietre boante. Scotocind, înainte de demolare, cu frate-meu prin odăile lor părăsite, am dat de mici comori: livretul de militar al lui nenea Costica, soţu-său, cartea lui de identitate, carnetul de farmacist cu licenţă în regulă, carnetul de membru al Crucii Roşii, decoraţia de război…

Le ţin undeva, împreună, ca pe-un portofel cu acte găsit într-un tramvai tras de cai, deşi posesorul nu va veni să şi le revendice, message in a bottle…

Peste alee de odăile lor era “corpul central” al casei din Arionoaia, spre care conduceau respectuoase toate camerele înşirate de-a stânga şi de-a dreapta aleii principale, lată cât o uliţă, din curte. “Roma” casei din Arionoaia şi-a întregii familii, în faţa căreia, într-o fotografie de la sine grăitoare, tronează pe-o bancă seniorul, dintre fraţi: naşul Vasile.

Invalid de război, era, fără discuţie, mâna diriguitoare a clanului. El a aprobat măritişurile şi însurătorile fraţilor şi surorilor mai mici, numele cu care să fie botezaţi copiii lor, precum şi afacerile familiei.

El a dezaprobat folosirea limbii maghiare în familie, aşa încât bunică-mea a trebuit să vorbească cu proprii ei copii exclusiv în română. Recte, eu, nepoată (şi) de unguroaică, nu ştiu boabă din limba maternă a bunicii mele.

(Să mai zic, explicit? Nu cred că mi-ar fi plăcut naşul Vasile, cred că era niţel căpos…)

Ei bine, după ce-au venit comuniştii la putere – şi, cu aceasta, sfârşesc mica digresiune de mai sus, pentru a ajunge la subiect – corpul central din Arionoaia, sediul starostelui însuşi, a fost dat în folosinţă unor fii de nădejde ai republicii populare.

S-au perindat, în timp, mai mulţi. Eu i-am prins pe ultimii “chiriaşi”: Mariana cu Marinică şi copilul lor, Cătălin. Mariana, scundă precum Madonna, avea picioare vânjoase, puţin curbate fotbalistic şi păroase. Marinică era mai înalt, brunet cu păr rărit de cuvenita calviţie, la cei 40+ de ani ai săi de-atunci. Iar Cătălin era un zvâcnit brunet ca taică-su; extrem de energic, acel copil bâţâia continuu din picior.

Lăsând la o parte mârşăviuţa mea ironie din descrierea de mai sus, cei trei erau vecini cumsecade. Mariana mă apăra vajnic de cocoşul bătăuş din curte şi o ajuta pe Mama Meri la treburile casei, Marinică bea armonios cu bunicu-meu şi ne ajuta la reparaţii. Iar Cătălin ne bătea sistematic şi rânjit la toate jocurile, fie darts, fie frunza, fie fotbal, fie macao, fie de-a şcoala, şi-mi punea mie “Omleta din ouă de broască ţestoasă”, de Angela Similea, la pick-up-ul lor de sub milieul vişiniu cu motive de serai.

Şi ce vreau să spun? Pentru că mi-am amintit scena acum câteva ore şi pentru că acea amintire mi-a declanşat piccolina digresiune. (Ei da, în cazul lui Proust – o madlenă, în cazul meu modest, cum veţi vedea îndată, un mic muc.)

Vreau să spun exact aceasta: într-o dimineaţă coboram pe strada Ion Ţăranu spre Salvator, să cumpăr ceva de pe Calea Rahovei, ori poate să mă duc la şcoală, nu mai ştiu. M-am întâlnit cu Marinică. Am schimbat câteva vorbe, acolo, na, ce poţi să vorbeşti prea mult cu o fâţă de 10 ani, şi, înainte să ne luăm rămas bun, a zis: “Stai.” A întins mâna şi mi-a luat ceva de la nas. Exact cum ar fi făcut tatăl meu. “Aveai un muculeţ.”

Ne-au demolat în anul următor şi ne-au mutat la bloc. Şi pe ei, vecinii noştri din Casa Veche, la alt bloc. Prin Militari. Ne-am revăzut o singură dată, de-atunci.

Azi, după 22 de ani de locuit la bloc, îmi dau seama că, pentru noi, s-a demolat nu doar un cartier, ci un cod: al bunei vecinătăţi, al încrederii, al păsării. N-am mai avut, de-atunci, vecini cărora să le pese dacă umblu pe stradă murdară la nas sau nu.

Advertisements

Comments»

1. ghiocel - March 3, 2007

asta numesti tu flecushtetz?? am vazut un film de scurt metraj intins pe-o epoca..chiar doua..alaturi de tine aici..si tu-l numesti “flecushtetz”??? doar din cauza micului muc, sper! 🙂
altfel, e o capodopera!
ai fani deja, te asigur!

2. oblia - March 3, 2007

da, si din cauza mucului :))) multumesc, ghiocel. sa stii ca sunt modesta de felul meu, dar stiu ca asta-i o “piesa” buna. deci n-am pus-o la “flecushtetze” din modestie. si cu-atit mai putin din falsa modestie. ci pentru ca la “flecushtetze” pun lucruri dragi, dar nu de consum. post-urile din flecushtetze sunt cele mai putin comentate, desi, din punctul meu de vedere, sunt scrisul meu cel mai bun. ?? – nu pricep.
si prin urmare ia te rog frumos sa treci matale sa-mi comentezi o vigneta: e scurta si concisa, scroll down la flecushtetze. ca nime’ nu mi-a zis nimic de ele, de cand le-am pus…
multumesc 🙂

3. Gratiela Zotica - March 3, 2007

flecushtetzele astea ale tale sint asa de well rounded ca io una sint muta de admiratie:) am citit acest entry azi dimineata si toata ziua am avut in minte un intreg roman, o intreaga lume acolo in dealul spirii. astept sa transformi toata povestioara intr-un roman gen “la medeleni” or something. Cel putin trei volume!

4. oblia - March 3, 2007

:))) astept si eu exact acelasi lucru, crede-ma, dar nu se ofera nimeni sa-mi dea o renta viagera, adica TIMP sa scriu… 😦
of si iar of. macar sunt fericita cand fur cateva ore ca sa scriu fragmente de-astea: sunt curative pentru mine, above all!…

5. irina - March 4, 2007

Am gasit aici cate o bucatzica din toate casele in care am stat. (si blocurile.)
Ii sunt recunoscatoare ghicelului care n-a contenit cu laudele la adresa acestui post; motiv din care, desi n-aveam starea pentru citit … delicatese, m-am apucat si am citit.
Ufff!

6. Cel mai frumos post « avizier personal - March 4, 2007

[…] Asadar, doamnelor si domnilor, mergeti si cititi postul din cauza caruia am ajuns acum sa scriu. […]

7. oblia - March 4, 2007

irinuca believe or not cit scriam si treceau ceasurile unul dupa altul imi bintuiau prin minte vorbele tale ca tu nu citesti post-uri lungi – iar acesta era kilometric… ufff, indeed!… :)))

8. aura - March 6, 2007

azi am aflat o veste trista despre cineva cunoscut:(….apoi am citit ce scriai oblia in acest post….curativ pentru tine oblia cand le plasmuiesti si o clipa de traire intensa, mai bine zis de retraire a unor clipe minunate…copilaria

9. oblia - March 6, 2007

da, este. curativ. imi pare rau pentru vestea ta trista…

10. mircea - March 7, 2007

in sfirsit.cineva a salvat ideea de blog. iti multumesc frumos. incepusem sa fiu ingrijorat ca nu voi gasi nimic demn de a se incadra in imaginea pe care o aveam eu despre asa ceva.inca o data, iti multumesc.

11. oblia - March 7, 2007

cu placere, mircea. si eu iti multumesc pentru c-ai pus link – fotografiile tale + titlurile lor sunt mi-nu-na-te!

12. Simona - March 9, 2007

Iata de ce nu pot sa comentez la posturile Obliei: they’re so beautiful they leave me speechless :)). Gratiela ma tot ia la rost: “tu nu comentezi niciodata”. Pai pentru ca nu mai am ce sa mai zic; ramin muta si mintea mea e deja in lumea despre care scrie Oblia si se tot duce pe-acolo citeva zile, back and forth, pina cind apuc sa citesc ce-a mai postat. Cind face alta excursie si tot asa :)).

So now you know :).

13. oblia - March 9, 2007

pt. simona: :))) well, in a way I owed it to you, didn’t I 🙂

14. Simona - March 10, 2007

i don’t know what you think you owe me. You don’t owe me anything, but I’m glad you feel that way .

15. oblia - March 10, 2007

pt. simona: pai cum. continuarea corespodentei de-acum x ani, nu? 🙂

16. Vera Cimpeanu - March 27, 2007

Da, Ilinca, ai fani! Chiar foarte loiali! M-am ciciit (nu scriu cu ‘i’ din ‘a’, ca tin bine minte discutiile de la Academia Romana, despre noile reguli de ortografie, back in 1990: toti lingvistii au fost contra schimbarilor, mai ales cu reintroducerea lui ‘i’ din ‘a’, care s-a facut indiscriminately, fara revenirea si la setul de reguli care guverna tarasenia, iar cei care au impus-o erau diversi securisti deveniti patrioti si alti neaveniti, fara sensibilitate lingvistica, dar cu organu’ rrromanesc foarte dezvoltat!) sa raspund, dar din varii motive (unul fiind renumita mea cyberidiotzie), fac asta abia acum. Dar de citit, citesc cu religiozitate de cam 1 luna.

17. Vera Cimpeanu - March 27, 2007

ok, poate ;religiozitate’ e prea tare. N-am proprietatea termenilor, frate, ce sa fac?

18. Simona - March 27, 2007

Pt. Vera: “hard core fans” is the word you’re looking for :).

19. oblia - March 27, 2007

pt. Vera: sar’na pentru loialitate! 🙂 mie imi place cel mai mult cind scriu “i” din “a” la vreun cuvint turcesc sau maghiar – mi se pare culmea (re)latinizarii, zau!! am urmat regulile Academiei, stupizele cum erau, cu asta, dar de la “niciun” si “nicio” m-au pierdut, sorry!…. 🙂

20. oblia - March 27, 2007

pt. Simona: “hard core”!… LOL

21. PAUL GRIGORESCU - January 25, 2008

Nu se poate ca citind Scena de pe strada Salvator,sa nu ma napadeasca amintirile.Locuri si vremuri pierdute pentru totdeana.Resimt emotia timpului petrecut in acel loc drag mie.M-am nascut in preajma,pe calea Rahovei 158.Locul preferat de joaca era intr-un mic parculet,aflat la confluenta strazii Salvator cu Airionoaia.
Cateodata imi apar franturi ale copilariei mele.Alta data rememorez arhitectura caselor din zona,fiecare cu personalitatea si unicitatea sa. Pana si scoala,unde am petrecut primele clase primare,avea un ce aparte.
Cel mai mult ma apasa gandul ca nu mai pot revedea acele locuri niciodata.
Poate voi putea sa port un dialog cu cea sau cel care a locuit in acea zona.Amintirile vor putea fi completate sau redescoperite. Safi fost prieteni de joaca? Cine stie?

22. oblia - January 26, 2008

Salvator cu Arionoaia, sau Salvator cu Ion Taranu (perpendiculara pe Arionoaia si coborind pina in Salvator)? prima oara cind ti-am citit comentariul, nu mi-am adus aminte de parculet. mi-am adus aminte acum 20 de secunde, fix 🙂 avea cumva un zid pe o latura (pe lungime)? daca da, hmmmm… iti spun sincer ca mie nu mi-a placut niciodata parculetzul ala, tocmai din cauza zidului (cenusiu si zgrumturos, parca??). asa ca tovarasi de joaca nu cred sa fi fost – noi ne jucam chiar pe arionoaia, in fata casei.

ma bucur insa ca am fost colegi de cartier. stiu exact ce zici cind vorbesti de imposibilitatea neta de a revedea locurile, de a le bate cu piciorul. nu le putem revedea decit in fotografii. ce sa mai? exact ca pe un om mort… 😦

23. PAUL GRIGORESCU - January 26, 2008

Cei drept era un parc uratel,o tentativa de parc,in fund delimitat de calcanele cladirilor de pe calea Rahovei,decojite si imbatranite.Pe latura dreapta,dupa cum bine ai observat,era un zid abrupt si zgrumturos, facut astfel pentru a impiedica alunecarea locuintelor din spatele lui.
Cumva ai prins scoala de pe Salvator?(163 parca).Am plecat din zona destul de repede,in 1976 ,fiind in clasa a-V-a.Pana la distrugerea zonei am mai revenit,in vizita uneori,manat de nostalgii adolescentine si fascinat etern de enigmatica frumusete a locului.
Coborand pe Arionoaia ,pe mana dreapta, era o cladire cu un turn inalt. Nu am stiut niciodata ce reprezenta.Sa fi fost un minaret?
Tot bine imi aduc aminte, ca iarna, pe Arionoaia mergeam la sanius. Bucuria ne-o strica o batranica rautacioasa, aruncand cu cenusa pe partie de fiecare data cand derdelusul era mai bun.
Tot pe Arionoaia aveam un coleg, Bogdan se numea, care locuia la a doua sau a treia casa, de la rascrucea cu Ion Taranu si spre cinema Rahova, pe mana stanga.
Apropo,iti mai amintesti de nea Marinaru’,frizerul-dentist care isi avea pravalia pe calea Rahovei,vis-a-vis de restaurantul Plosca de aur?
Am foarte multe amintiri si culmea,acum le vad frumoase pe toate.Unele sunt aievea,altele franturi, dar toate fac parte din copilaria mea si le iubesc la fel de mult.

24. Oblia - January 26, 2008

Paul, nu-mi amintesc scoala de pe str. salvator. am parasit cartierul cind ne-au demolat, in ’84, si eram copil, atunci. deci amintirile mele sunt ca snapshots, unele, clare si bine asezate, iar altele, cum sugerezi si tu, incetosate si pe jumatate reverie ori chiar fictiune. nici de cinema rahova nu-mi amintesc. noi mergeam la “modern”, de regula. nici de turnul de pe arionoaiei nu-mi amintesc, dar nu stiu sa fi fost vreun minaret pe-acolo. dar saniusul de pe arioanoaiei (si meteorilor), da, mi-l amintesc!! 🙂
si, vai, nici de frizerul-dentist (brrrr!) Marinaru’ nu-mi amintesc, dar nici n-as fi avut de ce, ca ce naiba sa caut eu la varsta aia (sau oricare alta) la frizer??

Viorel - December 31, 2010

Guess what. I remember zapezile si saniusul de pe str. Meteor inclusiv de pravalia lui Marinarul, stomatolog si freezer. Pe Meteor, ma ‘trageam’ cu frate-miu pe acolo. Am multe amintiri, nu toate placute dar in fine, nostalgia invinge intotdeauna.
Mi-aduc aminte si de Scoala Gen. 215 de pe Salvator, in spatele ei parca era o fabricuta, Tanara Garda. Amintiri, amintiri!

25. PAUL GRIGORESCU - January 26, 2008

Acest nea Marinaru era un personaj oarecum pitoresc.Cel putin asa mi-l aduc aminte.Era un individ corpolent,frizer, dar care practica si o stomatologie empirica.Extragea dinti doar.Trecand dinspre scoala, intr-o zi, l-am vazut prin vitrina murdara a frizeriei,tragand din rasputeri de maseaua unui nefericit,sprijinindu-se in pieptul acestuia cu genunchiul sau imens.Saracul om tipa ca-n gura de sarpe,ceea ce m-a deteminat sa-mi grabesc pasii.
Aproape ,zilnic il vedeam pe acest subchirurg si frizer (vorba lui conu’ Iancu) tunzand un batranel,stand la taclale in nelipsitu-i tricou dungat si uzat, pana intr-o zi…Intorcandu-ma de la scoala l-am vazut pe o masa ,in mijlocul pravaliei,intr-un cosciug ieftin,pregatidu-se de ultimul drum.Am fost trist,chiar daca nu l-am cunoscut, de parca moartea acelui om. avea sa anticipeze dezastrul ce avea sa vina peste cativa ani.
Nici eu nu m-am tuns vreodata la el.Imi inspira teama si nici nu prea stapanea meseria de frizer.Nu ca ar fi excelat in cea de dentist.
Cinema Rahova se afla chiar in capatul Arionoaiei, pe Antim colt cu Rahova. Lateral ,pe Rahova , se afla pravalia armeanului(avea saracul o afectiune congenitala la o mana)de unde cumparam cafea,zahar candel si alte coloniale.
Sper ca n-am fost prea pisalog si prea chinuitor in detalii.Vroiam doar sa impartasesc bucuria nostalgiei cu alt nostalgic,fost vecin.

Delu - November 4, 2011

Frizeria se numea “La Gica marinaru”, avea in stanga o ceaprazarie de la care ne cumpara mama sepcile pentru scoala si matricolele pentru uniforma. In dreapta frizeriei era un cizmar care punea, in vremea copilariei mele,( anii ´50), pingele din avelope de masini la pantofii barbatesti ca sa para “malagamba”.
Aliniate cu aceste pravalii mai era un atelier de rame si cativa metri mai la vale magazinul de cafea al doamnei Nahodniak de unde î-ti faceau cu ochiul din vitrina cristalele de zahar kandel.

26. PAUL GRIGORESCU - January 26, 2008

Scoala de pe Salvator s-a desfiintat cand am terminat clasa a doua,in 1972.

27. Oblia - January 27, 2008

aaa, ok. credeam ca vorbesti despre celalalt capat al arionoaiei. acum stiu unde era Rahova. doar ca pe vremea mea, adica la virsta cind ma duceam la cinematograf, se inchisese. acum, ca mi-ai spus, parca vad cum arata si-mi aduce aminte de “cinema paradiso” in paragina… 🙂

pravalia armeanului!!asa-i ziceau bunicii. din nou, la virsta de mers dupa cafea si coloniale, era “la nea fane”. care avea un moskovich bleu – tare-mi placea! 🙂

daca scoala s-a desfiintat in 1972 nu ma mir ca n-o stiu: inca nu ma nascusem… 🙂

cum sa fii pisalog?? imi face placere sa imi amintesc, sau macar sa incerc, e ca un exercitiu mental si sentimental.

fotografiile lui danrep, cu cladiri din cartier, le-ai vazut? am inclus 2 link-uri la sfirsitul post-ului numit “The show must” (ajungi usor la el: uita-te la coloana din dreapta, sub titlul “Recent posts”). gasesti acolo o colectie… de colectie, sigur are sa-ti faca placere sa revezi, fie si in forma de fotografii digitale, coltzisoare din cartier. 🙂

28. Oblia - January 27, 2008

paul, revin cu aceste info: scoala ta s-a transformat in gradinita. gradinita la care am fost eu. iar casa cu turn pe care ai pomenit-o intr-adevar exista, era casa d-nei Hild, cica. memoria ta e mai buna decit a mea 🙂

29. PAUL GRIGORESCU - January 27, 2008

Era un loc sordid,un cinematograf al coloratilor(nu sunt xenofob),unde mirosea a DDTsi unde se vizionau filme de duzina.
Am vazut cu placere si emotie pozele de care pomeneai.Chiar m-am pomenit mergand p-acolo.Chiar nu-ti aduci aminte de acel turn?Era un mic castel parca, nu cred ca ar fi putut fi un minaret.
Am multe amintiri,iar acum dupa atatia ani ,toate imi par frumoase.
Cred ca cea mai veche amintire e de la gradinita.Am fost la gradinita fabricii de bere ,si-mi aduc aminte de doi frumosi magnolii, aflati in curtea respectivului stabilament.Si mai sunt.

30. PAUL GRIGORESCU - January 27, 2008

Iti dai seama cat am imbatranit,daca-mi amintesc cu placere de perioada gradinitei?Asta pentru ca am urat sa stau la gradinita.

31. PAUL GRIGORESCU - January 27, 2008

Mi-a facut bine acest memento.Daca mai am ceva spectaculos sau cel putin interesant, revin.Apropo de manastirea Antim.

32. Turambar - January 29, 2008

Am spus-o si o mai spus shi repet inca o data pentru a doua oara: doamna, gagico, cuconitza, scrii bine!

In rest, nasol. Mi-ai stricat ziua. Cum zicea Zaharia Stancu: Ma cuprinde o tristetze / Iremediabila. Shi o sa simt nevoia sa beau tutun toata ziua, doar pentru ca mi-ai adus aminte de locuri prin care nu am fost niciodata. Tzaranul din Telega care a ajuns in Bucureshti de-abia in 1991, cand toate cele despre care scrii nu mai erau decat praf de shantier comunist.

Draga Oblia, cred ca suntem aproximativ de aceeashi varsta. Daca spui ca in 1972 nu te nascuseshi inca, iar eu sunt din leatul lui 1973, inseamna ca suntem cam pe-acolo. Ne desparte insa o copilarie. Eu, la facut de fan, la descantecele de amestecatura de solomonarie pre-creshtina shi de piosenie ortodoxa ale strabunicii mele, la lacul de sare shi la painea de brutarie neagra, data pe cartela, pe care Nana, alta bunica, boieroaica de tzarani de nouveaux riches de anii treizeci care au gasit petrol prin gradinile lor, o scotea de la chioshcul de paine pe sub bluza. Tu, la magazinul de coloniale al armeanului shi la tzesatura burgheza shi cocheta a strazilor din Uranus. La ibricul de cafea de pe reshou shi la bunul simtz semi-ovreiesc, semi-negustoresc al acelui cartier de piatra shi deal. Pe care nu o sa il vad niciodata. Doua copilarii diferite, in doua tzari diferite. In schimb, aceleashi amintiri shi nostalgii.

Nu credeam ca o sa citesc vreodata pe un blog un post atat de lung. Shi nici nu credeam sa-nvatz a fi trist azi, dom’shoara de doamna de cuconitza de gagica 🙂

Mersi!

33. oblia - January 29, 2008

pt. turambar: pai… imi pare si bine si rau ca te-au intristat amintirile mele… dar ce arome faine are si copilaria matale, poate scrii mai mult? 🙂 in orice caz, nu te-apuca iar de fumat. eu tocmai se pare ca ma las: de 2 zile, ni-mic. tine-mi pumnii… 🙂 si, da, suntem fix de-aceeasi virsta.

34. Turambar - January 31, 2008

Bafta cu lasatul de fumat. E una din momentele in care vointza ne este pusa cu adevarat la incercare.

Cat despre amintiri, am putzine din copilarie. Uneori nici nu shtiu care sunt adevarate si care sunt inventate, supra-impuse peste filmul cel vechi. Ca tot vorbeai de psihanaliza: sunt undeva la marginea visului, neclare, confuze, franturi, fashii, zdrentze de imagini. Shi mi-e ciuda ca nu sunt intregi, shi le vreau inapoi.

Shi bineintzeles ca nu se lasa aduse asha ushor. 😦

35. oblia - January 31, 2008

mmm-hm. stiu ce zici cu amintirile. sunt vagi, nu au claritatea de cristal a faptelor logice, incontestabile dintr-un tratat de istorie. sunt, dimpotriva, personale si contestabile. ceea ce e frustrant. dar am invatat ca astea, fragmentare din cauza failibilitatii creierului si-a stocului lui de memorie, pot fi comletate frumos si interesant cu alea sentimentale. si ca nu-i nici o crima si ca-s la fel de valabile.

Costi Prisacariu - January 10, 2010

Am petrecut o duminica intreaga cautand frenetic imagini sau franturi de scriitura, care sa-mi fie de folos la refacerea imaginilor pe care le mai am….
Copilaria mea pe Arionoaiei, curtea pietruita plina de hortensii, banca de la poarta unde mama Meri si Atena savurau cafeaua !
offffffff
Eram tare mititel si furam cafea cu degetul.
Ma napadesc multe amintiri, dar si mai multe se contureaza si devin clare, citind randurile tale, Ilinca!
Am revazut casa lui Mircea, gardul de lemn si zidul alb, cu trepte la intrare, locul unde se gasea atelierul de cizmarie al lui nea Ilie, cred…
Pe Catalin al lui Marinica l-am prins elev de serviciu, cu clopotelul, in prima mea zi de scoala, pe Ion Creanga.
As vrea sa mai scriu, dar nu vreau sa devin plictisitor, asa ca ma opresc aici!

PUIU - February 7, 2010

Daca doresti sa-ti aduci aminte de copilarie poti sa-mi trimiti un raspuns pe mail angeloclaudiu@yahoo.com Am locuit si eu in aceeasi zona pe arionoaia pana in ’84 cand ne-a demolat dictatorul.Mi-ar face placere sa-mi aduc aminte de copilaria mea din strada Arionoaia,conversand cu cineva care poate mi-a fost prieten de joaca.Mai multe detalii pe viitor daca doresti sa corespondam.Iti doresc sa ai o zi buna

36. calatoare - January 12, 2010

Costi, nu e deloc plicitisitor si sunt sigura ca Oblia o sa fie incantata (eu nu sunt Oblia, am primit blogul acesta in dar). Povestile ei despre Arionoaia sunt si preferatele mele.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: