jump to navigation

Chungking Express March 2, 2009

Posted by Alt.L in Ob/lia.
Tags: ,
1 comment so far

Sâmbătă-duminică am consumat rapid şi vinovat două filme de Kar Wai Wong: Chungking Express şi 2046.

După ce l-am văzut pe primul, am căutat un trailer ca să-l pun aici şi m-a amuzat să constat că, aşa cum se întâmplă de obicei, dacă aş fi văzut întâi trailerul m-aş fi aşteptat ca poveştile (pentru că sunt două) să se desfăşoare altfel.

Prima poveste [Boy loves girl but she dumps him on April Fool’s Day] e construită în jurul unei întrebări simple care pluteşte asupra oricărei relaţii şi al cărei răspuns nimeni nu-şi doreşte să-l afle: Au relaţiile, ca şi conservele (sic), dată de expirare? Îl urmărim pe eroul nostru timp de o lună în care speră că despărţirea a fost o glumă. Bonus: femeia tarantinescă avant la lettre (perucă blondă, ochelari de soare şi trenci, căci nu se ştie niciodată când o să plouă) care îşi face singură dreptate în jungla oraşului (o altă traducere a titlului e Chungking Jungle). Cei doi se întâlnesc într-un foarte scurt episod care s-ar putea numi “uluitoare bunătate a străinilor”.

A doua poveste [Girl falls in love with boy but his heart is already broken by another]. De data asta e vorba de o Amelie avant la lettre (cred că filmul frantuzesc a citat foarte mult din această poveste), care ascultă compulsiv California Dreamin şi care decide să-şi ia zborul exact când reuşeşte să se facă remarcată. Deh, micile rateuri ale vieţii.

Ambele poveşti încep, se leagă şi se termină la Midnight Express, un fast food la stradă unde cei doi eroi sunt clienţi obişnuiţi.

Nici una dintre poveşti nu are, propriu-zis, final.

Muzica este excepţională. M-a dat gata Dreams (The Cranberries), în versiune cantoneză, interpretată, cred, chiar de splendida Faye Wong.

Advertisements

Două filme January 26, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: , , , , ,
4 comments

Marţi sau miercuri am văzut la Studio “I Really Hate My Job” (“Am o slujbă naşpa rău!”), o comedie regizată de Oliver Parker pe care fanii lui “8 femei” o vor aprecia, pentru farmecul similar al actriţelor şi agerimea schimbului de replici. Atâta doar că în “I Really Hate My Job” stilul sitcom intră (nu deosebit de supărător) în compoziţia scenariului şi a interpretării, pe când în filmul lui François Ozon – ba.

Cele mai tonice protagoniste din filmul lui Parker mi-au părut a fi Neve Campbell şi Oana Pellea. Aceasta din urmă, o chiliană în vârstă de 48 de ani, având ocupaţiunea de spălătoare de vase refractară într-un pub din Soho bântuit de şobolani, musai puţin ţicnită şi revoluţionară – dar tovarăşă sexy.

Ca să vă conving să mergeţi să îi vedeţi prestaţia, iată două din replicile ei: “I think hugging as a management technique is utterly sinister!” Şi aceasta, un mini-solo rostit intens ştiinţific (şi reconstituit aici din memorie, deci aproximativ inexact):

“Se spune că fiecare an de fumat îţi scurtează viaţa cu 10 ani. Eu fumez de 20 de ani, ceea ce înseamnă că, dacă n-aş fi fumat, aş fi avut acum 248 de ani, ceea ce înseamnă că m-aş fi născut în 1759. Dar, cum fumez, nu mai am de trăit decât 30 de ani, să zicem, ceea ce înseamnă că voi muri în 1789. Ceea ce nu se poate, fiindcă nici măcar nu mă născusem, atunci!”

Dacă la comedia lejeră a lui Parker sala a fost mai mult de jumătate plină, la “Cold Waves” (“Război pe calea undelor”), văzut în zi de weekend, au fost vreo 15 persoane în sală… Desigur, nu e film, ci documentar. Făcut de Alexandru Solomon şi, după mine, totalmente cool – în cel mai cool sens al noţiunii! 🙂

Nici o clipă patetică, incitatoare sau părtinitoare, vocea naratorului te poartă cu egal simţ amfitrionic prin studiourile fostului sediu al postului de radio Europa liberă (pe fondul muzical al ştiutei “Rapsodii”, şi parcă te întorci acasă…), pe culoarele Palatului Parlamentului din Bucureşti sau pe lângă zidul închisorii din Franţa unde îşi are domiciliul Carlos teroristul.

Ceauşeştii înşişi pot fi revăzuţi în imagini de arhivă, iar Nestor Ratesh, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi soţiile lui Vlad Georgescu şi Noël Barnard îşi spun poveştile în contrapunct bine echilibrat cu Ilie Merce, fost ofiţer de securitate, actualmente deputat PRM, Gheorghe Pleşiţă (via OTV), un fost ministru ceauşist şi chiar Şacalul-deţinut (acesta din urmă, intervievat telefonic).

Un documentar cu VIP-uri, deci, în care personajele se joacă pe sine, mai cu sarcasm, mai cu cinism, mai cu realism. Absolut de văzut! Şi îi urez multe premii! 🙂