jump to navigation

Casă în Pipera January 8, 2010

Posted by Alt.L in Nerelevante, Uncategorized.
add a comment

Zilele trecute L se uita pe diverse site-uri despre piaţa imobiliară din Bucureşti şi cumva a ajuns şi la Pipera, care cred ca are cea mai mare concentraţie de case şi interioare hidoase pe metru patrat din lume. Anywayz, nu despre asta e vorba – până la urmă, de gustibus et de coloribus, deh.

Dar… Uitându-ne noi pe poze o găsim pe asta, aici.

Deci, ce-a făcut artistul? A şters casele din jur şi a *desenat* frumos un soare!

Cred sincer ca Seinfeld a acoperit toate ideile absurde posibile. Remember

Pianista June 7, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

Mom: piano teacher
Dad: intuitive artist
Siblings: five, but their laziness has undermined their potential (*sigh*: isn’t this a universal drama?)
Nora: She can has music, obviously. 🙂

Azi… April 7, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

…am dus gunoiul. Ploua. A fost plăcut. A durat un minut.

N-am mai ieşit din casă de săptămâna trecută.

Pe unde-am mai umbat March 29, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

Pe aici.

Fără legătură – deşi, într-o anumită măsură, nimic nu e întâmplător, nici măcar automatismul – mi-a venit în minte poezia lui Dinescu, Naşterea unei definiţii:

Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
ca legatura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuza în sfirşit marea
că-i prea manierista…
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţa:
acea cazna fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.

Dedic această poezie celor care văd (cu uimire) că vin zilnic pe acest blog (chiar şi în perioadele lui de tăcere) şi faţă de care simt că încep să dezvolt o oarecare responsabilitate (e normal?).

🙂

Quelle International March 10, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

meckseper1

Nu ştiu la alţii cum a fost, dar eu am crescut în arizii ani ’80 visând printre altele la minunăţiile societăţii de consum detaliată pe categorii în sutele de pagini din enormele cataloage Neckermann şi Quelle International, de obicei de vreun an-doi în urmă (încă la modă, totuşi, mai ales jucăriile). Aceste cataloage erau un semn că undeva, în alt sistem solar, oamenii duc vieţi colorate şi îndestulate. Acesta era pentru mine restul lumii: cataloage Quelle unde oamenii trăiesc fericiţi pagină după pagină, sezon după sezon. Şi le mai foloseam când reparam cărţi şi trebuiau presate sub ceva greu ca să prindă lipiciul bine.

Dar nu cred că dezgropam curând acestă amintire dacă astă toamnă nu m-aş fi trezit faţă-n faţă cu fantasmele copilăriei mele la MOMA, of all places. Exponatul în cauză era un un panou cât un perete, care reprezenta o pagină de Quelle mărită la proporţii absurde. Visul devenit realitate. Right.

Despre cultura de samizdat February 27, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

Dimineaţa la cafea, discut cu draga de M despre ce mai citim prin presă. Ieri, M mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-un articol din New York Times:

“Alin Ciupala, a thoughtful young historian of Romanian history at Bucharest University, put his countrymen’s indifference to their artistic heritage another way: “In Romania under Ceausescu there didn’t exist, as there did in the Soviet Union or Czechoslovakia, any underground cultural movement. There was no samizdat culture. And so there never was a tradition here of cultural liberalism, of cultural resistance. Intellectuals were opportunistic. The instinct to survive has always been highly developed in this country.”

Sublinierea îmi aparţine.

Istoricul citat nu face însă distincţia între cultura de samizdat şi literatura de samizdat. Acesta din urmă este se referă  la o practică specifică Europei de Est şi defineşte scrierile autorilor locali care nu puteau publica din cauza cenzurii, a statutului de dizident, etc., şi care circulau în fotocopii, de mână sau la maşina de scris. Eu de exemplu aşa am citit, prin anii ’80 câteva din poeziile lui Mircea Dinescu. Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, a circulat de asemenea în samizdat. Ştiam de Părintele Nicolae şi de Jurnal din şoapte la ceas de seară… Căutând exemple, am întâlnit mai ales părerea că la noi nu a existat o literatura de samizdat (un exemplu este aici).

Muzeul Literaturii Române a avut însă în 2005 o încercare de a arăta că acestă literatură a existat şi la noi, prin expoziţia Scripta Hostilia…înscrisuri duşmănoase.

Discuţia care mă interesează este însă despre cultura de samizdat din România de dinainte de 1989. Spre deosebire de literatura de samizdat, termenul cultură ar include o varietate de conţinut al copiilor aflate în circulaţie. Un aspect erau caietele personale în care copiai din cărţi împrumutate de la alţii… Împreună cu colegele mele de liceu, aveam caiete de 100 de file (hehe!) în care strângeam fragmente şi citate după posibilităţi. Doamne cît mai scriam! Nu era uşor să fii copist! Mai trebuie să am *acasa* cel puţin un caiet din acesta. Asta pe lângă producţiile proprii, căci deh, la adolescenţă ai foarte multe de spus.

Un alt exemplu, caietele “pe albume”, cu transcrierea versurilor diveselor formaţii. Mi-a luat vreo două săptămăni să copiez cîteva albume The Beatles. De asemenea, încă îmi aduc aminte exact numele şi prenumele persoanei care mi-a “pierdut” caietul cu Pink Floyd. N-am mai văzut pe unde merg de supărare.

Nu-mi dau seama ce amploare avea, vârsta mea era (încă) fragedă (sau poate depindea exact de vîrstă!), dar era o subcultura eclectică: aveam fotocopii de scrieri diverse, de la filozofie la chiromanţie. Faptul că circulau în samizdat le conferea tuturor o importanţă misterioasă şi toate copiile acestea schimbau mâinile pe cât de furtiv pe atât de activ. Unele puteau fi cumpărate de la “samsarii  de cărţi”. Aveam un asemenea contact, venea acasă cu o geantă de cărţi sau fotocopii şi îi dădeam la schimb bani sau haine. Cel mai lucrativ troc în care am fost implicată vreodată.

Şi toate aceste amintiri despre samizdat au ieşit la suprafaţă în exact cât timp mi-a luat să-mi termin ceaşca de cafea…

Duminică dimineaţa February 22, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
8 comments

Am făcut fotografia de mai jos în răspuns la un post care m-a distrat foarte tare. The Arrow e *foarte* sportivă şi foarte activă şi asta se vede şi în cum a ales să-şi aranjeze echipamentul de biciclit.

Eu, după o oră de mers + alergat (se ard mai multe calorii în combinaţia asta), arăt aşa:

Iz dead!

Iz dead

Dar am descoperit că pot alerga foarte bine ascultând Enya (A Day Without Rain), haha! Nu toate cântecele sunt potrivite. De exemplu la Fallen Embers şi Pilgrim îţi vine să te întinzi pe jos şi să te uiţi cum trec anii ca nouri lungi pe şeşuri (so skip-skip), dar Wild Child e perfect pentru început (Ever close your eyes/Ever stop and listen/Ever feel alive/And you’ve nothing missing/You don’t need a reason/Let the day go on and on/Let the rain fall down/Everywhere around you/Give into it now/Let the day surround you…), Flora’s Secret, Silver Inches, One by One şi chiar Lazy Days.

În mai multe cuvinte February 22, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
add a comment

Site-ul  pe care l-am mentionat în însemnarea anterioară îl ştiam în engleză. E posibil să se fi numit “25 words or less”, dar cel original a dispărut (sau  n-am mai reuşit eu să dau de el) şi în urma lui au apărut miriade de spin-offs în toate limbile (inclusiv în română). Mai interesante decât rezumatele  în 25 de cuvinte mi se par însă povestirile. Unele sunt cam vagi, dar altele reuşesc să creeze o atmosferă foarte interesantă. Iar povestea e desigur în mintea cititorului aşa cum frumuseţea e în ochii celui care priveşte. Este o competiţie între genuri: există şi povestiri de 50 de cuvinte şi de 100 de cuvinte.

Există incontestabil o fascinaţie contemporană, a culturii cotidiene, pentru genul foarte scurt (dar nu pe bloguri, haha). Poate că oamenii se simt mai stimulaţi creativ când au şi constrângeri.

Un exemplu fantastic de constrângeri + libertate totală este Post Secret, blogul lui Frank Warren. Omenii îi trimit prin poştă ilustrate/cărţi poştale (nu scrisori!) pe care scriu de mână sau din cuvinte decupate un secret pe care nu l-au mai dezvăluit nimănui. În fiecare duminică, Warren publică 10 din cărţile poştale trimise (unele făcute chiar de expeditori, care îşi păstrează anonimitatea, din fotografii personale sau alte imagini). Publicarea lor este efemeră: duminca următoare altele le vor lua locul. Din 2004 până acum a primit zeci de mii din toată lumea. Desigur, blogul poate fi analizat din diverse perspective (el însuşi îl numeşte “art project”). Unele secrete sunt probabil inventate, însă nu toate… Deocamdată mă uit la formă: o ilustrată şi un număr de cuvinte, inevitabil, limitat. Din câte am citit până acum, confesiunile cu impactul cel mai puternic (pentru mine) au în jur de 20 de cuvinte sau mai puţin…

Cine ştie, poate că acum cu nebunia Twitter-ului, or să apară şi “Twitter stories” sau “Twitter novels”.

În Japonia există deja romane scrise pe telefonul mobil (şi publicate pe site-uri dedicate unde pot fi citite sau descărcate tot pe mobil). Se numesc keitai shosetsu şi sunt de-a dreptul un fenomen (mai degrabă social decât literar). Dar despre ele o să scriu într-o altă înseamnare.

25 de cuvinte February 21, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
1 comment so far

Ce se poate scrie în 25 de cuvinte: o povestire, o idee de scenariu, rezumatul unei cărţi, articol, producţii artistice, etc. Iată nişte exemple:

Espresso stories: fraze-povestiri de maxim 25 de cuvinte care aruncă cititorul în hăţişul propriilor experienţe, iele şi năluci. The Dinosaur e într-adevar o bijuterie.

Exista un website (nu mai am linkul) cu rezumate de maxim 25 de cuvinte pentru filme sau opere literare: Trei surori era pe scurt: “Trei surori visau să plece la Moscova. N-au mai ajuns.Livada cu vişini: “Povestea drobului de sare dar cu o livada. În Rusia.”

Mă întreb, dacă ar fi fost cazul, oare cum ar fi propus Bulgakov ideea pentru Maestrul şi Margareta: “Într-o zi, dracul descinde la Moscova să terorizeze filistinii şi să-l reunească pe Maestru cu muza lui. Totul începe din cauza uleiului vărsat de Anuşka.”

***

Pe bucaţi (1) February 20, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
1 comment so far

I-am promis Obliei mai demultişor că o să-i arăt biroul meu de la “şcoală” iar astazi s-a întâmplat să nu uit aparatul acasă, ca de atât de multe ori (încât nici nu mai are rost să vorbesc despre asta).

Dar se mai întâmplă ca acestea să fie lunile în care îmi iau la revedere de la acest birou, în care am petrecut aproape patru ani, de la acest orăşel, şi de la această ţară, cu toate amintirile pe care le conţine acum şi care, inevitabil, or să devină tot mai vagi, irecuperabile. Nu ştiu de ce fac alţii fotografii dar eu le fac ca să-mi aduc aminte. Iar când mă uit la ele îmi place cum toate care-au fost vin năvalnic peste mine: am fost aici, am locuit dincoace, strada asta nu mai există, am arătat aşa, ce mult fumam!, ce slabă eram!, unde îmi e părul?,  blugii aştia nu mă mai încap, oamenii aştia pe unde or mai fi? ce-or mai face?, ce mică era R! şi T!, ce plictiseală a fost la petrecerea asta, aici e dupa o zi de plaja – vreau la mare!, la ce Crăciun a  fost asta?, etc., etc.

Loc de lucrat, loc de visat

Loc de lucrat, loc de visat

Am avut norocul să primesc un birou la mansarda unei case vechi – o relicvă din vremurile de aur ale departamentului, în care acum podelele scârţâie, neoanele zumzăie, caloriferele ba fierb ba sunt reci de ţi se lipeşte mâna de ele, mocheta e pătat[ de vopsea şi uşile umflate… Mi s-a spus “it’s kind of old and it’s not much”, dar m-a cucerit la prima vedere! Am muncit câteva zile să scot lucrurile pe care le abandonaseră foştii “locatari”. Ai fi zis că s-a întâmplat ceva teribil acolo şi au trebuit să plece în grabă! Cutii cu examene vechi, genţi prafuite cu echipament sportiv, proiecte-colaj ale studenţilor din anii trecuţi, dosare cu articole, multe-multe hârtii claie peste grămadă, fotografii (exact!), căni, cărţi (neinteresante pentru mine), casete video, cabluri, obiecte: un mic muzeu post-deluvial al vieţii altora în acest birou…

Ieşirea de incendiu

Ieşirea de incendiu

Nebuloasa de după uşă e scara de incendiu (într-o zi cu soare). Le chat noir c’est moi. Pe birou, Suburbia lui Bill Owens.

Focusul difuz al nostalgieiFocusul difuz al nostalgiei

Uşa albă e de la debara. În stânga ei, e uşa de la intrare. Am pe ea o caricatură din The New Yorker cu un pacient la terapie. Doctorul are un picior în ghips şi ochii vineţi. Textul spune: “You left your demons here last week.” Un birou e un loc bun unde să-ţi laşi demonii. Chiar dacă nu ai pe cine să baţi.

Desenul mic, înrămat, e Ateneul. Cadou de la D. L-a luat de la o galerie din Piaţa Amzei colţ cu Calea Victoriei. Îmi aduc aminte că am fost acolo şi l-am remarcat. E compus din linii fine, ca un gând început şi neterminat. D însă l-a luat fără să ştie că fusesem acolo, îl văzusem şi îmi placea. Celelate două fotografii sunt nişte imagini din Paris. O cafenea la trotuar şi un chioşc de pe Champs-Élysées, cu un afiş: La repentie.

Rămăşiţele zilei

Rămăşiţele zilei

Cărţile din raft nu reprezintă decât vag subiectul preocupărilor mele. Sunt cărţi de la diverse cursuri pe care le-am luat, le-am predat sau care au rămas de la alţii şi cărora le-am oferit o găzduire temporară. E un raft cu carţi care, în mare, nu ma interesează. Doar câteva vor veni cu mine. Celelalte vor rămâne în continuare pe raft. Cele mai multe sunt acasă. Şi la bibliotecă. Anul ăsta am petrecut foarte puţin timp aici. Îmi pregătesc desprinderea.

Opritori

Opritori

Iar unele îşi vor continua trista soartă…

Loc de citit

Loc de citit

În capul scării, când parcul e verde sau galben sau ocru sau roşu…


Pe lângă (2) February 10, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
4 comments

Cred că On photography e prima carte despre care am remarcat că mă afectează.

Mahnire şi lezare din cauza unei sclifoseli.

 To lol or not to lol?

To lol or not to lol?

Găsită aici.


De la Vlad strigare: Să se audă! February 9, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
4 comments

Un pic cam târziu, pentru că n-am dat prin Mahala la sfârşitul acesta de săptămână… Dar astăzi am citit scrisoarea deschisă postată pe blogul personal de Împricinatul de Corn. De profesie medic chirurg, Florin Chirculescu (pe care eu îl ştiam numai ca scriitor, sub numele de Sebastian Corn) pune degetul pe rana care, abstract, se numeşte “sistemul medical din Romania”, detaliind concret condiţiile de muncă ale specialiştilor din sănătate împreună cu condiţiile de tratament puse (de sistem) la dispoziţia pacienţilor. Deşi în încheiere domnul doctor Chirculescu spune “Acest post este dedicat tuturor medicilor care strând din dinţi”, de fapt ne este dedicat şi nouă, pacienţilor.

Îmi pare rău că nu pot urmari în direct emisiunea lui Victor Ciutacu (Vorbe Grele) la care a fost invitat domnul doctor Chirculescu. Am văzut ca Antena 2 arhivează unele emisiuni şi sper să pot vedea curând înregistarea.

Pe lângă (1) February 4, 2009

Posted by Alt.L in Uncategorized.
10 comments

Gânduri, gânduri, gânduri…

Ieri a trebuit sa recitesc cartea lui Sontag despre fotografie (On Photography) pentru că le-am trecut-o studentilor in bibliografie, ergo a trebuit să sufăr cot la cot cu ei… Ce carte seacă şi lipsită de orice bucurie! Nici măcar o fărâmiţă. Şi câtă rapacitate! Sontag a dat iama în subiect vrând să spună *tot*  (generalizând uneori barbar) şi emiţând verdicte peste verdicte, fără explicaţii sau elaborări.  Reacţia studenţilor – de o candoare înduioşătoare: “What was her problem?” “Why did she hate photography so much?” Unde dai şi unde crapă! Tough. To be discussed… De fapt, îmi place Sontag iar On photography te face să vrei să discuţi şi pro şi contra. Din fericire, Regarding the pain of others e pe listă de asemenea.

Parte din tema pentru joi: de privit îndelung fotografia lui Robert Capa, numită generic Les Collaborateurs, Chartres, 1944. Am văzut-o într-o expozitie la MOMA acum cîţiva ani. Îmi aduc distinct aminte senzaţia de pumn în plex.

“Photographing is essentially an act of non-intervention. […]. Like sexual voyeurism, it is a way of at least tacitly, often explicitly, encouraging whatever is going on to keep on happening. To take a picture is to have an interest in things as they are, in the status quo remaining unchanged (at least for as long it takes to get a “good” picture), to be in complicity with whatever makes a subject interesting, worth photographing – including, when that is the interest, another person’s pain or misfortune.” (On photography, 1977, p. 12). Dar dacă a păstra tăcerea despre suferinţa altuia e o complicitate, de ce fotografia să facă excepţie? Uneori,e exact pe dos: a nu face o fotografie e un act de complicitate. Pe de altă parte, continuă Sontag, noi, privitorii (şi totuşi, care “noi”?) suntem deja blazaţi de torentul de imagini care vine zilnic peste noi şi ne trebuie fotografii tot mai tari, tot mai explicit violente, ca să avem poate umbra unei reacţii (ceea ce mai înseamnă că privitorul însuşi îl obligă pe fotograf să caute valoarea de şoc). Mi s-a reconfirmat de curând că nu e deloc adevarat.

Am văzut o parte din portretele deţinuţilor de la Tuol Sleng.  Fotografiile în sine sunt banale. Plan mediu, vedere frontală. Fotograful (care avea 16 ani la vremea respectivă) i-a instrucţionat să nu aplece capul şi să privească drept spre aparat. Au fost asiguraţi că pozele vor ieşi bine. După pozat urma tortura. Apoi moartea. Tuol Sleng a avut 17.000 de deţinuţi. Au supravieţuit opt.

Pozele astea mă privesc acum pe mine.

Asta e problema.

But then… December 21, 2008

Posted by Alt.L in Uncategorized.
6 comments

…he gave it all back!

Thank you, Santa ! 🙂

How the Grinch stole Christmas. MY Christmas! December 20, 2008

Posted by Alt.L in Uncategorized.
8 comments

“Copii, vreţi sa ascultaţi o poveste? Copii, vreti sa ascultaţi o poveste? Copii,…“ “Da, vreau! Da, vreau! Da…”. Oare mai ştie cineva bancul ăsta cu Bulă copil? *insert grinchish grin here*

Povestea e următoarea:

Ieri după-amiază stăteam la coadă la check-in, la Alitalia, în aeroportul Newark. Cum rar se întâmplă, înfirip o discuţie cu un vecin de coadă, nervos că limuzina îl lăsase la alt terminal şi… (mă rog, asta e o poveste separată şi nu contează). La fraza doi amândoi făceam deja uşor mişto de italieni, la care el adaugă: “Seriously, I don’fly Alitalia anymore but this time I had to. And I’m Italian! (avea un accent simpatic). They are the worst airline I ever flew and right now, because they are almost bankrupt, they are in the business of ripping people off.” Am zâmbit împăciuitor: “It can’t be worse than Austrian Airlines. They are in the business of pissing off people. Their crappy service and arrogance are incredible. I’d prefer to be left stranded on an island than get in another Austrian Airlines plane again.” Austrian, you say… şi continuă: “See, I have three bags. I’ll pay a hundred and fifty bucks for the extra luggage and I’m not even sure I’ll see it in a week from now. Or ever. It happened before.” A urmat povestea. Nasoală. Bun, mi-am zis că omul are o zi proastă şi e de fapt supărat pe şoferul de limuzină. Little did I knew…

N-o să spun ce nu mi-a placut la cum îşi tratează Alitalia pasagerii în avion şi nici nu o să detaliez cât de incredibil de murdar şi de urât (fie, anost) mi s-a părut aeroportul Fiumicino sau cum am mers ca mica sirenă, cred că un kilometru (oricum, aşa lam simţit), ca să găsesc o toaletă (închisă!). Dar o să spun că mi s-a părut că retrăiesc amintiri din epoca de piatră când a trebuit să-mi iau tichetul de îmbarcare şi am dat de o coadă-stup în jurul unei reginemamă”, amabilă dar distrată, care clămpănea de zor la un computer. Ideea e că nu toată lumea trebuia să stea la coada aceea, doar cei în tranzit, ca mine. Dar oamenii (majoritatea români), văzând că e o coadă (iniţial mică) şi unii stau şi li de dă ceva (boarding pass-ul), s-au adunat de prin părţi şi s-a făcut un balamuceală de nedescris, coada-stup, pe care duduiţa aia se făcea că nu o vede. Deşi era de datoria ei să vadă cum îşi bate joc de o grămadă de lume. În disperare de cauză, am început să le zic şi eu celor de pe lângă mine, cu biletul în mână!, că ei nu trebuie să stea la coadă pentru că au deja bilet. Dar s-au uitat cu atata neîncredere la mine că m-am resemnat. Nu chiar. De fapt, fierbeam. Dar mă abţineam admirabil. Era ca-n bancul ăla prost de pe vremuri, cu unii care stateau la o coadă în faţa unui chioşc închis şi când coada s-a făcut pe trei rânduri cineva mai de la urmă întrebă: Nu vă supăraţi, ce să dă aicea? Întrebarea ajunge din om in om la primul, care citea ziarul rezemat de tejgheaua chioşcului şi care răspunde candid: “Domne, nu ştiu, dar dacă tot am venit primul, mai stau juma de oră.” Numai că de data asta era pe bune. Oamenii se întrebau unii pe alţii de ce stau la coadă! Degeaba, oameni buni! De-aia!

Skip forward. Bucureşti. Bagajele mele n-au ajuns. După vreo jumătate de oră şi mai bine de urmărit ca în transă banda rulantă cu geamantane (alea trase-n ţiplă parcă-ar fi nişte gigantici stavrizi congelaţi) m-am lămurit că bagajele mele şi cu mine am luat-o pe drumuri separate. M-am dus la biroul de reclamaţii. M-a întristat că oamenii erau nervoşi că aşa le trebuie dacă au venit să-şi facă vacanţa în România, etc. Faptul că bagajele le pierduse de fapt Alitalia era nesemnificativ.

Să mai zic că am venit acasă special de sărbători? Şi că da, aveam şi cadouri în paporniţele rătăcite? Şi că Grinch-ul mi-a furat Craciuniul!? Mă rog, partea comercială a Craciunului. Absolut ca fapt divers: culoarea Alitalia e verde! Verde cu ţepi!

In the grand scheme of life, două geamantane care nu ajung de Crăciun sau nu ajung deloc nu înseamna practic nimic. Poate doar poveşti de plictisit copii (“S-a ramolit, iar începe cu geamantanele şi Alitalia! Ştie careva ce e aia Alitalia?!”). Zâmbesc gândindu-mă la italianul de la coadă şi cât de împăciuitoare mă dădeam. Eh, acum am ocazia să mă iau în serios.

Dar cine ştie, poate bagajele vor apărea curând. Uite aşa ajunge omul să creada iar în Moş Craciun. HoHoHo! Sau in varianta Alitalia: HaHaHa!

PS. Mare atenţie ce împachetaţi în bagajul de mână! Acest om păţit, în afară de blugii plus puloverul cu care a venit îmbrăcat, are de făcut două săptămâni de vacanţă cu: o rochie de mătase cu parafernalii (minore) aferente, un pulover de dichis, o helancă neagră, o cărţoaie cu titlul Downcast Eyes: The Denigration of Vision in Twentieth-Century French Thought şi alta mai subţirică, The Burden of Representation:Essays on Photography and Histories. Numarul 1 din Gaston Lagaffe. Nişte hârtii trebuincioase că cică o să lucreze la un paper. Ultimul numar dinThe New Yorker (the winter fiction edition – pentru împachetat ouăle de la ţară). O căciulă de lână cu clape. Un fular asortat. Încă o căciulă (why?!). Caietul de notiţe slash agendă. Aparatul foto. Nişte bomboane primite din Japonia (ce s-au mai plimbat bomboanele alea!). Şi o periuţă de dinţi.

Dacă ascultaţi cu atenţie o să auziţi un vaiet dinspre sectorul trei: ALITALIAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!

PPS: Scriu cu o pisică-n braţe. Ea toarce. Normal. Am periat la ea juma de oră. Din bucătarie aud cristal doi cetăţeni care se înjură în bulevard de care pe care avea dreptul să depăşească. Se pronuntă expletive (sic). Se trântesc uşi de maşină. Se pleacă cu scrâşnet de roţi. E aproape patru dimineaţa. I’m jet-lagged. But home again. At last. Life is beautiful.