jump to navigation

Fericirea: o prezentare în PowerPoint April 23, 2009

Posted by Alt.L in Ob/lia.
Tags: , ,
14 comments

Ca noi toţi, primesc prin email o gamă largă de poveşti cu poze asamblate în Power Point. Una care mi-a atras atenţia e despre ce copilarie alienantă au copiii din ziua de azi faţă de ce bravi cuceritori ai spaţiului de pe maidane eram noi. De acord cu ultima parte. Dar timpurile s-au schimbat. Şi e momentul să se schimbe şi adulţii o dată cu ele. Personal, consider genul “pilde de viaţă sau amintiri via Power Point” (culmea ironiei!) o risipă de biţi şi de timp (oare cine stă să le facă şi, mai ales, de ce???) mai ales că cele mai multe sunt atât de simpliste de se sparie gândul. De exemplu, cea despre copiii alienaţi şi cibernetizaţi presupune că acei copii sunt de capul lor pe planeta Nintendo, iar adulţii (respectiv, părinţii lor) duc o viaţă sportivă şi sănătoasă pe Planeta Fitness. Right! E ca şi cum nu există nici o legătură între ce fac copiii şi cum îi cresc adulţii. Dacă ai copii şi n-ai timp de ei şi îi laşi să se culce şi să se scoale cu calculatorul, ghinion, suck it up, dar nu spune că sunt copiii de vină. Aşa, pe-asta am bifat-o.

Următoarea pe listă: falsa nostalgie (şi cam iresponsabilă, în cazul ăsta). Cu toţii avem nostalgii şi e uimitor cu câtă plăcere îşi amintesc oamenii condiţiile vitrege în care au trăit, mai ales după ce le-au depaşit (desigur). Dar în ppt-ul cu pricina am citit cu ochii măriţi următoarele afirmaţii care nu sunt prezentate doar de dragul comparaţiei, ci sunt transformate în virtuţi:

“Noi, copiii de atunci [anii ’70-’80], mergem fără centură de siguranţă* şi fără airbag… Leagănele noastre erau vopsite în culori strălucitoare, cu vopsea pe bază de plumb!…Cutiile de medicamente nu aveau capace de securitate şi nu existau atâtea sisteme de securitate pentru uşi şi pentru sertare. Când ne plimbam cu bicicleta nu aveam nici cască de protecţie şi nici apărătoare de coate şi genunchi. … Când ne era sete beam apă de unde apucam. Nu conta. … Nu aveam atâtea jocuri pe calculator şi playstations dar aveam prieteni adevăraţi! Ne jucam fără să ne păzească cineva: În lumea asta crudă şi violentă! Aveam libertate, succese şi eşecuri şi pur şi simplu am învăţat să le facem faţă! [etc, etc.] Dar ce fericiţi eram!”

Acest mesaj, care se termină îndemnându-mă să îmi acord “un minut de meditaţie” şi să trimit mesajul prietenilor mei, chiar m-a pus pe gânduri. Iată ce-a reieşit din minutul meu de meditaţie.

Cineva foarte apropiat mie a mers cu copilul fără centură de siguranţă şi a avut un accident. Copilul a zburat prin maşină “ca o minge” (după spusele tătălui) şi, chiar dacă din fericire nu s-a ales decît cu nişte vânătăi, nu a fost deloc distractiv. Nu înţeleg de ce ar trebui să mă simt bine pentru că am crescut fără centură de siguranţă în masină. Vai, ce mare eroină am fost şi nu mi-am dat seama!

Nu am putere şi nici voinţă să comentez restul afirmaţiilor (am reprodus numai o parte). O observaţie însă: compilaţiile acestea sunt de obicei tematice: relaxare, fericire, copilărie, frustrări la locul de muncă, etc. Mai toate se termină încurajând destinatarul să le trimită mai departe altor 10 prieteni (multe din aceste ppt-uri vin cu o jumătate de pagină de adrese de email, necunoscute, dar care cred că l-ar face pe Milgram fericit). Cine a crescut în anii ’70-’80 e imposibil să nu-şi amintească de minunatele scrisori de la Sfantul Anton, scrise de mână, mai întotdeauna cu un conţinut şi o ortografie postmoderne, care apăreau misterios în cutia postală (pe-alea nu le fura nimeni) şi care după ce înşirau beneficiile de a recopia şi retrimite aceeaşi scrioare altor 10 persoane, se terminau cu ameninţarea deloc voalată a unor nenorociri cumplite ce se vor abate asupra celui care a rupt ”lanţul.” Prima oară când am deschis o asemenea scrisoare aveam vreo 10-11 ani şi am fost atât de înspăimântată că nu am ştiut ce să fac. Din fericire, numai lenea de a scrie atât de mult de mână m-a făcut să rup lanţul fără să-mi mai pese de consecinţe. Dar să nu divaghez.

O întrebare firească ar fi: da’ de ce te agiţi atâta? Şterge-le şi gata. De obicei asta şi fac (mai ales pe-astea cu mesaj profund), dar am remarcat ca e un trend de mare success. În plus, cei de la care le primesc sunt oameni pentru care am afecţiune şi menţionez că n-am scris toate astea ca să-i critic, mai ales că nici eu nu sunt fără pată (trecutul meu corporat include şi diseminarea acestor misive electronice). Dar uite că abia acum am remarcat ironia practicii şi mi-am dat seama în ce măsură ppt-urile astea au devenit un automatism şi un surogat al ideii de ”a ţine legătura”. Eu sunt foarte dezamăgită când primesc un email de la cineva cu care n-am vorbit de mult si cînd îl deschid văd că e un powerpoint la gramadă cu un foarte succint “Enjoy” în coadă. La cel mai recent (acum vreo lună) am raspuns cu un email cu veşti despre mine şi care s-a terminat cu “tu ce mai faci?” şi încă aştept răspunsul…

Văd de asemenea că circulaţia lor se produce mai ales prin conducte corporate şi ştiu că cei care le trimit mai departe sunt oameni de obicei ocupaţi, care se bucură de o pauză şi care profită să dea un semn de viaţă prietenilor. Cum joaca pe maidan e o amintire îndepăratată iar întâlnirile în persoană au devenit un lux, iată, autorul mesajului de care vorbeam recurge la jocurile artificiale pentru care tocmai a criticat copiii.

M-a pus pe gânduri mai ales acel “Dar ce fericiţi eram!” Dar e normal, nu? Eram copii! E total nefondat şi absurd să spui că un copil care se plimbă cu bicicleta e mai fericit decât un copil care joacă Pacman. Un copil care se joacă e un copil fericit, indiferent în ce constă joaca. Nici eu n-am jucat ce jocuri a jucat tata când era copil, dar mă consideram mai fericită jucând ţară-ţara-vrem ostaşi sau castelul decât jocurile “ridicole” care îmi erau povestite… Dacă un copil e nefericit, asta se datorează mediului bolnav în care creşte, nu tehnologiei la care are acces. Aşadar, ”Dar ce fericiţi eram!” nu e despre copii, ci despre noi înşine, ca adulţi nefericiţi. Iar lăudăroşenia despre centuri de siguranţă, vopsea cu plumb şi apă din bălţi nu are nici o legătură cu Nintendo sau alte jocuri pe computer din ziua de azi, ci cu o stare de graţie pe care unii adulţi simt că au pierdut-o, aşa cum a pierdut copilul balonul printre case (sic!).