Oblio-minded

The show must January 19, 2008

Zilele trecute, blogul acesta a făcut un an şi nu pot să nu notez, totuşi, câte ceva. Întâi, de ce. Apoi, ce da şi ce nu. În fine, cu cine.

De ce?
Sfârşitul lui 2006 a fost o perioadă de intensă (şi pasămite fertilă) introspecţie pentru mine. Nu ştiu din ce motiv, dar sigur o fi existat unul. Nu m-am întors cu mâna goală din atare odisee, ci, printre altele, cu voinţa de a comunica mai mult.

Femeiasimplă, moaşa acestui blog, era acolo la momentul potrivit, şi-aşa s-a născut “Oblia”. Printr-un email mi-am anunţat prietenii, vreo 25 răspândiţi prin lume, de-această apariţie. Când văd că am minimum 25 de cititori pe zi, ştiu că ţinem legătura.

În timp, mărturisesc că m-am şi plictisit, m-am şi enervat, m-am şi îndepărtat, am şi simţit că era vremea să trec spre un scris mai “serios” – dar de părut rău c-am început blogul nu mi-a părut nici o clipă.

Ce da, ce nu
Din “identitatea de blogger/iţă”. Da, mă simt solidară cu “blogosfera” în ce priveşte aproape obraznica noastră libertate de expresie – care, cum s-a văzut, are bunătăţi şi scârboşenii, stârnind şi admiraţie, şi obidă. Evident.

În sensul ăsta, am uneori impresia că în blogosferă respir ceva din aerul Pieţei Universităţii de la începutul anilor ’90. Şi-o constatare (mi-e şi greu să explic cât de) îmbucurătoare: ce mulţi oameni scriu mişto în România! Aşa, pe bloguri.

Pe de altă parte, m-au prins simptome pe care am decis, în cele din urmă, să le clasez drept “virusuri” şi să le eradichez (DEX-ul oferă aici prezentul simplu de persoana I singular “eradíc”?! whatever, take your pick).

Şi eu mi-am verificat “traficul” de 10 ori pe zi, şi eu am umblat după link-uri care “făceau reclamă” acestui blog, şi eu am fost tentată să scriu “cutare mi-a făcut reclamă”, şi eu am avut impulsul de a croşeta post-uri despre termenii de căutare ce i-au adus pe oameni pe blogul meu, şi eu am calculat cât “valora” blogul meu în US dollars.

And maybe blogging is about that, too. Dar, cum spuneam, am hotărât că nu şi pentru mine. Fiindcă, dacă astea ar deveni motivele pentru care scriu, mi se pare că aş intra într-o vârtelniţă care m-ar obliga să scriu doar ca să menţin sau măresc “traficul”, doar ca să atrag cititori, doar ca să plac pentru a obţine link-uri pe ici şi pe colo. Şi-aşa, aş deveni altcineva. M-ar bruia, m-ar obliga, m-ar deturna. De la mine însămi.

Am ţinut să explic asta ca să înţelegeţi de ce (sau să mă scuz că) uneori nu răspund la comentarii, am perioade când “dispar” şi nu includ link-uri în blogroll doar în virtutea reciprocităţii.

Scriu numai când mi se pare că am ce spune: fie un conţinut cât de cât consistent, fie o formă nostimă, fie ambele. Când n-am ce spune, nu scriu. Iar la blogroll includ doar link-uri pe care le percep drept înrudite, la prima sau a doua spiţă, cu “minele-însămi” pomenit mai sus. (Totul fiind, desigur, 100% subiectiv. Dar… cum să scrii, dacă nu ai sau dacă nu eşti subiect??)

Cu cine
Comunitate, căci asta e. Îmi plac comunităţile. De ce? Pentru grozav de gustoasa conştiinţă că împărtăşim (cam) aceleaşi valori. Pur şi simplu. Şi deloc puţin. În varza asta murată în saramură de abuzat relativism. Aşadar, întâi de toate, MULŢUMESC.

În comunitatea de-aici, am prieteni pe care-i ştiu de ani. Pe-aceştia am să-i descriu pe scurt cu destulă siguranţă – părându-mi-se că-i cunosc – în ordine invers cronologică.

Irina mică are s-ajungă mare într-o zi. E deşteaptă, e plimbată prin lume, munceşte pe rupte şi totdeauna profi. Dar ce e, după mine, cel mai minunat la ea, e cultul candid pentru figura aceea de temelie: bunica. Când citeşti ce scrie Irina despre Mamaia ei eşti ca pe un ogor brăzdat tot, într-o dimineaţă cu ceaţă lăptoasă, când lumea ţi se pare-aşa de sfântă, că ţi-e şi nu-ştiu-cum să respiri.

Irina mare face ce face şi mă năuceşte adesea cu unghiurile absolut perfecte, geometric ireproşabile, din care se uită la realităţi contorsionate-de-controverse. Umorul ei e o delicatesă, iar calmul – celest. Şi, după mine, Irina are cel mai înţelept copil.

Simona s-a hotărât de curând să îşi facă blog. Şi am descoperit deja acolo o engleză impecabil articulată, în care cred că are să ne desfăşoare cu rigurozitate o epopee pe care, dincoace de gardul lui “aici”, rar înţelegem să o digerăm (necum să ne-o şi asumăm): aceea a românului din diaspora, un fel de entitate-cosmonaut, în discursurile oficiale.

Şi Mihaela. Ce-aş putea să spun despre Miha? C-a fost sufletul-geamăn (există trecut, pentru aşa noţiuni?). Că n-am cum să deschid gura fără să iasă măcar un cuvinţel din cele pe care ea le-a rostuit în mine. Că m-a format, că mi-a fost mentor. Etc. Astea deja sună bombastic. Fapt e că Miha scrie peripeţia minţii de om prin existenţă – nu scrie despre asta, ci pe asta o scrie. (Şi bine face, că altfel poate nici n-am şti că, totuşi, se-ntâmplă.) De fapt, o continuă. Gena lui Cioran şi Noica. Scrie peripeţia şi mai scrie şi despre Zara, fetiţa ei duracellică :).

Din comunitatea de aici, mi-am şi făcut prieteni. Nu-i cunosc încă bine, dar atâta pot să spun despre ei: Medeea scrie uneori nişte poveşti gustoase ca plăcintele jupânesei Ilisafta şi are câteva reţete de ceaiuri indescriptibil de îmbietoare. Iar Exstatic, cu robusteţea sculptorului tânăr, îşi caută el un drum şi mie tare mi se pare că o să-l găsească, dacă împrumută un pic din supleţea… elementului opus (ştii tu: apa). Totuşi, atât Medeea, cât şi Exstatic au un mare cusur: preferă sucul – berii, şi mă forţează tiranic să mergem în locuri unde nu se fumează 😛

În această comunitate sunt recunoscătoare că există:
lirismul aromat al lui k,
talentul dialogic şi naturaleţea imens de reconfortante ale lui gramo,
alambicurile sclipitoare ale Zazei,
şfichiuirile şi verva Monicăi,
cărturăria aproape gurmandă a textierului , pe care ţin să-l declar cel mai cumsecade publicitar around (după Cati, desigur 🙂 ),
şi incredibila fervoare de lector-maratonist a Luciei T.

Am apreciat, în timp, comentarii de tot felul, care au hrănit blogul chiar şi atunci când eu îl înfometam. Turambar, Costin şi Martzipan au reacţionat puternic la umanioare, Cropcircles, Arakelian, Hellene şi Graţiela punctează periodic, Anaida a combătut cu dârzenie de viking, Vio, Nea Grigore, notalent369, CoNika, Flora şi antinous78 s-au tupilat ca parfumul de tei, Mihai e discret, dar îl ştiu acolo, Alexedi şi fata_fara_nume sunt toujours supportive. 🙂 Şi Arthur şi Radu Negru m-au enervat atât de tare, încât m-au provocat să reacţionez drastic, ceea ce e salutar, deoarece indică faptul că-mi curge şi sânge prin vine, în afară de limfa de regulă liricoasă.

Şi-acum, specialii acestui blog: ghiocel, generos împărtăşitor de link-uri frumoase sau interesante. Vera Cîmpeanu, cu ochiul-bisturiu. Şi, da, m: irepetabil.

Ăsta e penultimul paragraf, o ştiu. Am început să scriu despre “blogul meu” şi acum mă simt ca la sfârşitul unui spectacol, când se prezintă trupa de actori. Înţelegeţi voi.

De aceea am să termin amintind şi că, prin blogul ăsta, m-a găsit fostul vecin Cristi din Cartierul Vechi (demolat în anii ’80), care Cristi a dat de Dan, care Dan ne-a oferit aci, mai demult, fotografii frumoase din Cartierul Vechi, pe care Cartier Vechi puteţi să îl vedeţi voi înşivă acum şi aici.