Leapşa patriotică March 11, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: bloggeri, bloggerit, leapsa, Romania
4 comments
“Cum arată România voastră de dinăuntru?” ne întreabă Zaza. “Sau mai clar: la ce vă bubuie mintea mai întâi şi mai întâi, atunci când vă gândiţi – vă gândiţi?- la subiectul ăsta?”
Grea misie, gânditul la asta. Îmi vine a lungi răspunsul cu-mbârligări multiple, dar n-am să trişez. Răspunsul onest este ăsta:
Pe “România mea” am îngropat-o undeva laolalată cu alte 2 lucruri care îmi erau sfinte, intangibile, şi la a căror calomniere săream la beregată. Am făcut asta fiindcă mă apuca plânsul de îndată ce, precisely, mă gândeam.
România pe care o vreau azi şi de-acum înainte, România “upgraded” este, simplu, o Spanie. Mă refer la oameni cu abruptişuri hâtre şi glumeţi, dar şi demni şi de caracter!! (Aici m-am aprins puţin, let me breathe a sec. Aşa.) Mă mai refer la colţişoare de urbe fermecătoare, colţişoare-surpriză (pot fi şi surprize decrepite, dostoievskiene, nu mă dera), dar şi la monumente care să-ţi taie genunchii sau respiraţia, după umori, şi pe care să le respectăm. Toate astea sunt, pentru mine, România europeană – cum am mai spus, a fi cetăţean european e o identitate non-abstractă, pentru mine.
(Mă mir eu însămi să spun că uneori chiar mă simt în România mai sus descrisă! Hai, tot înainte!…)
În fine, idealmente România pe care o vreau ar trebui să fie condusă de o figură precum Regele Mihai I.
Leapşa merge la Delicatafemininaetc. (dacă nu o faci, nu mai joc niiiiiciodată jocuri din “Reward” Elementary cu tine :P), Exstatic şi Medeea.
Leapşa geekistă March 11, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: bloggeri, bloggerit, leapsa
add a comment
Descinzând de pe corabia lui Radical-finix, aceasta are 2 întrebări şi o cerinţă:
1. Cât timp acorzi internetului?
2. Care e cel mai interesant blog pe care-l citeşti?
3. Trimite leapşa către 5 prieteni/cunostinţe/persoane
Răspunsurile mele sunt:
1. Depinde de perioadă. Dacă sunt ocupată cu munca, maximum 1-2 ore. Dacă nu, vreo 5-6.
2. Mie cuvântul “interesant” mi se pare puţin vag, deci am să răspund cu blogurile care îmi plac cel mai mult, pentru diferite motive: toate cele din blogroll-ul meu.
3. Pentru că pe ceilalţi i-am lepşit deja săptămâna asta şi nu e bine să abuzezi de bunăvoinţa oamenilor, o dau numai lui: uvedenrode şi cropcircles.
Leapşa auctorială March 6, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: amintiri, bloggerit, copilarie, leapsa
10 comments
Sunt, se pare, o fiinţă simpatică: oamenilor le place să se joace cu mine. După leapşa cu Turambar, iată una şi cu Femeiasimplă. Doar că, cerându-mi să public în fiţuica de faţă prima poezie ieşită vreodată din pana mea (oops, scuzaţi), Femeiasimplă îmi complică puţin viaţa. Nu doar că trebuie să răscolesc prin teancul de hârtii care constituie arhiva personală prăfuită, dar mă văd nevoită să cercetez bob cu bob prin debaralele memoriei mele totuşi selective. Ambele acţiuni anamnetice, cu acelaşi rezultat: prima mea poezie nu-i de găsit.
Îmi amintesc vag că am scris-o în epoca d-na Pieptan. Victoria Pieptan, irepetabila noastră învăţătoare de la Liceul de Muzica. Îngăduiţi un miniomagiu pasager: olteancă mândră, cu faţa rotundă ornată cu pomeţi înalţi, nas ascuţit şi bucle negre, nu ne permitea cu niciun chip, nici sub impulsul vreunui reflex pavlovian dobândit de pe la alte şcoli, să-i spunem “tovarăşa”. N-am văzut-o o dată stând ne-dreaptă sau ţinându-şi capul ne-sus.
Şi, deşi nu-mi aprecia mereu purtarea (pe care mi-a marcat-o printr-un 4 în carneţel, fiindcă alergasem pe bănci şi spărsesem nişte afurisite de ghivece), îmi încuraja aplecările auctoriale. Încât mi-a făcut şi o poză în timp ce-i lecturam corect o fragedă încercare invitatului special Fănuş Neagu.
Ultima oară am văzut-o pe d-na Pieptan acum vreo 2 ani, pe Strada Academiei, purtând semeaţă o sacoşă din acelea vechi, de pânză. După mersul la fel de dârz ca totdeauna, mi s-a părut că mergea să hrănească vreo mătuşă nonagenară. Devotament neabătut.
Îmi mai amintesc tot vag că poezioara respectivă era chipurile despre toamnă şi era tristă. La Liceul de Muzica, pe vremea aceea, dacă nu erai trist şi melancolic, nu erai cool. Un singur vers îmi plăcea cu-adevărat. El conţinea cuvântul “soare”. L-am uitat.
Ca să nu rămâie leapşa nesatisfăcută din punct de vedere auctorial, totuşi, şi dacă tot m-am prăfuit scormonind printre hârţoage, îmi vine-a oferi altceva: primul meu roman!! Scris pe la vreo 9 ani cu pixul şi corectat cu tocul bunicii Erzsébet, un toc cu totul special care i-ar fi plăcut şi lui Sarkozy. O mostră în cele din urmă duioasă de literatură infantilă, el se intitulează “Viaţă pentru Liana” şi conţine şapte capitole.
Îl copiez mai jos pe primul, cu tot cu corecturi, şi, în funcţie de comentariile voastre, ori mă abţin în continuare, ori îl redau treptat pe tot.
Capitolul I – “Pisica”
Într-un frumos oraş din tara crocodililor, Spania, pe strada Ferdinand nr. 41 stă domnul Ferrarry Julio, un respectabil cîntăreţ şi dirijor. Domnul Julio are numai 47 de ani şi cu toate că este foarte serios, fiul său Carlo Ferrarry, îl gîdilă zilnic şi rîd amîndoi ca nişte copii cu poftă de rîs. şi are un fiu pe nume Carlo. Domnişorul Carlo, cum îi zice fosta doică şi servitoarea lor actuală, are numai 19 ani şi va termina conservatorul peste 2 luni.
Carlo are şi un bunic morocănos care creşte nutrii. E fost blănar. El, Carlo, nu-l poate suferi nici pe el, nici pe nutrii nu le poate suporta. În fiecare zi trebuie să le spele cuştile, să le schimbe apa din bazine şi să le măture toate resturile de mîncare, care rămîn în grajd. cuşti.
Lui Carlo îi plac toate animalele înafară de cele din neamul şobolanilor. El Carlo creşte peşti de acvariu, cîini, pisici, iepuri şi peşti de lac.
În fiecare zi, la masa de prînz, prinde 3 crapi, şi îi mănî
Carlo El mai are şi o pisică mică şi isteaţă foc.
O cheamă Difi şi are doar 3 luni. Şi, cu toate că e mică cînd vede vreo mişcare pune lăbuţa şi apucă cu dinţişorii ascuţiţi. De vreo 5 ori a apucat şi mîna lui Carlo. De cînd a luat-o el o iubeşte nespus de mult. N-ar prin da-o nici pe-un million de peceta. nimic.
Dar, bunicul lui Carlo, Edmond nu mai vrea s-o ţină. Spune în fiecare dimineaţă că o va arunca, că-i va tăia gîtul şi că a doua zi Carlo n-o va mai vedea. Dar, de trei zile, cît a ţinut-o, nu s-au întîmplat nici unele din acestea. Însă în a 4 zi, cînd a venit Carlo de la conservator a găsit pisica acsunsă ascunsă… Îşi dădu pe loc seama că bunicul lui a bătut-o.
Carlo intră în casă înfuriat, dar bunicul Edmond îi spuse de la uşă:
– Să arunci pisica; eu plec acum că am treburi, dar când vin să nu mai găsesc acea pisică.
Spunîndu-i acestea plecă grăbit.
Lui Carlo îi dădură lacrimile. Cum era să arunce pisica?! O luă în braţe, o mîngîie, o sărută pe căpşorul mic şi catifelat şi-i zise:
– Nu, n-am să pot să te arunc în stradă! Nu, în nici un caz!
Şi n-o aruncă. Dar peste cîteva zile n-o s-o mai găsi acasă. O caută, dar nu era.
Căzu adînc îngîndurat: “Ce mă voi face fără pisica aceasta? O iubesc atât de mult!”
Eu dau leapşa mai departe lui Miha, Alexedi, the Attentive Dreamer, şi Delicateifeminineietc. Ce fac dumnealor cu ea, asta îi priveşte. 🙂
Despre “Stil” February 22, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: blog, bloggeri, bloggerit, blogosfera, critici, libertate, scris, stil
28 comments
Al cui? Al meu? Al tău? Al ei? Dacă am venera absolut toţi aceeaşi icoană a desăvârşirii stilistice, cele 4 întrebări de mai înainte ar fi imposibile şi, într-un fel, “eu”, “tu” şi “ea” nu am exista. Într-un final, ne-am sufoca aşa cum ne sufocam în uniformitatea strivitoare a comunismului.
Nu ţineam să scriu acest post. Trebuie însă să o fac. Din responsivitate şi din preventivitate.
Lui x nu îi place că folosesc prescurtări latine “savante”; pentru el sunt o dovadă de snobism intelectual mumificat. Lui y nu îi place că folosesc arhaisme şi sadovenisme; pentru el, sunt semnul desuetudinii generaţiei din care fac parte. În fine, lui z nu îi place că folosesc mai mult de un termen pasibil de preţiozitate (de pildă, “penibil” şi “futilitate”) în aceeaşi propoziţie; pentru el, asta e dovadă de stângăcie sau poate chiar prostie stilistică.
Prima reacţie, ca la orice agresiune (fiindcă critica 100% negativă, acră, atât de tipică nouă este o agresiune – în vreme ce în lumea ceva mai luminată însuşi sensul noţiunii de “critică” e altul, de câteva decenii încoace), e să ripostezi pe măsură. Şi – în cazul meu – să te-ntrebi după aceea cum de ai putut fi aşa insolentă şi agresivă, când ştii că nu-ţi stă în fire, de fapt. Răspunsul e, de când lumea, simplu: mimetism. (Sper să îi fi ridicat cineva statuie lui René Girard; dacă nu, jur c-am s-o fac eu, când mă fac mare.)
A doua, cum se vrea însemnarea de faţă, este să faci un pas înapoi, să îţi ieşi din persoană, cumva, şi să încerci să expui un raţionament care să demonteze agresiunea respectivă.
Raţionamentul pe care-l propun este acesta: dacă mi-aş fi publicat micile tricotaje cvasiliterare într-o revistă culturală de largă circulaţie sau, şi mai şi, în volum la vreo editură, ar fi trebuit să accept criticile referitoare la stil (precum cele de mai sus) cu urechile bine deschise şi gura bine închisă. Şi să mă execut: să schimb ce mi se cere să schimb.
Pentru că, publicând pe scară largă, e responsabilitatea mea să fac aşa încât miile de consumatori ai prozei mele să se bucure de un obiect de calitate, unde “calitate” înseamnă ce vor şi spun ei, nu eu, că înseamnă.
Nu e cazul. Acesta este un blog personal. Blogul personal nu e nici revistă culturală, nici volum tipărit în masă, nici foaie publicitară. Da, implică şi el un grad de responsabilitate, dar prin însăşi originea lui, aceea de “jurnal online”, responsabilitatea aceasta se referă, înainte de orice altceva, la adevărul lumii mele.
Prima mea responsabilitate în ce priveşte acest blog este de a exprima cât mai adecvat, cu cât mai multă precizie, realitatea minţii şi realitatea sensibilităţii acestui om care, întâmplător, în nelămurita schemă a universului, poftim, sunt eu: această persoană, “Oblia”. Dupa cum în secolul XV acest om, cu aceleaşi coordonate mentale, poate să fi fost Xian-Ji şi în secolul XVIII poate să fi fost Arjun Djibariti, sau chiar în acest moment poate să fie şi Mercedes Ramirez din Patagonia.
De ce îmi postez “lumea” on line am mai spus şi, într-un spaţiu democratic, orice altă justificare este retrogradă, de-a dreptul.
Prin urmare, după părerea mea judecăţile de valoare emise cu privire la stilul meu sunt, în acest context, judecăţi (anti-)personale. Cu alte cuvinte (şi concepte), cei care le fac sunt, din nou după părerea mea, “judgmental”, în ce mă priveşte. Iar asta nu pot să accept. Nici de la ei despre mine, nici de la oricine altcineva despre oricine altcineva. Judgmentalismul activează instantaneu în mine o revoltă înrădăcinată în ceea ce, dincolo de toate, ar putea rămâne singurul lucru inestimabil: libertatea.
Altfel spus: percepţia mea este că, emiţând astfel de judecăţi, îmi încălcaţi libertatea. Ceea ce e, fără discuţie, inacceptabil.
Pe de altă parte, nu vreau în nici un fel ca eu însămi să vă încalc sensibilităţile (stilistice sau de orice alt fel). De aceea vă îndemn cu maximă bună credinţă: nu mai citiţi acest blog, dacă nu vă place ceva la el. Aveţi sute de alte opţiuni mai apropiate de gusturile voastre: alegeţi-le pe acelea, aşa cum de la supermarket alegeţi caşcaval Rucăr, şi nu Dalia, fiindcă acesta din urmă vi se pare vouă că are gust de rânced, de exemplu.
Nici eu nu citesc bloguri altfel foarte apreciate, pentru simplul motiv că, răsfirându-le o dată, am constatat că nu îmi spun nimic. Iar asta nu înseamnă că ele ar fi lipsite de valoare, ci exact asta, şi numai asta: că mie, personal, nu îmi spun nimic.
Închei aici, nu înainte de a menţiona că în fotografie se pot vedea nişte guanacos din Patagonia chileană. Astfel, consider că am transmis suficient de explicit criticilor pomeniţi tot ce aveam de transmis în privinţa “stilului” meu stilat sau nu prea.
The show must January 19, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: bloggeri, bloggerit, blogging, blogosfera, comunicare, comunitate, libertate, multumiri, prietenie, scris
33 comments
Zilele trecute, blogul acesta a făcut un an şi nu pot să nu notez, totuşi, câte ceva. Întâi, de ce. Apoi, ce da şi ce nu. În fine, cu cine.
De ce?
Sfârşitul lui 2006 a fost o perioadă de intensă (şi pasămite fertilă) introspecţie pentru mine. Nu ştiu din ce motiv, dar sigur o fi existat unul. Nu m-am întors cu mâna goală din atare odisee, ci, printre altele, cu voinţa de a comunica mai mult.
Femeiasimplă, moaşa acestui blog, era acolo la momentul potrivit, şi-aşa s-a născut “Oblia”. Printr-un email mi-am anunţat prietenii, vreo 25 răspândiţi prin lume, de-această apariţie. Când văd că am minimum 25 de cititori pe zi, ştiu că ţinem legătura.
În timp, mărturisesc că m-am şi plictisit, m-am şi enervat, m-am şi îndepărtat, am şi simţit că era vremea să trec spre un scris mai “serios” – dar de părut rău c-am început blogul nu mi-a părut nici o clipă.
Ce da, ce nu
Din “identitatea de blogger/iţă”. Da, mă simt solidară cu “blogosfera” în ce priveşte aproape obraznica noastră libertate de expresie – care, cum s-a văzut, are bunătăţi şi scârboşenii, stârnind şi admiraţie, şi obidă. Evident.
În sensul ăsta, am uneori impresia că în blogosferă respir ceva din aerul Pieţei Universităţii de la începutul anilor ’90. Şi-o constatare (mi-e şi greu să explic cât de) îmbucurătoare: ce mulţi oameni scriu mişto în România! Aşa, pe bloguri.
Pe de altă parte, m-au prins simptome pe care am decis, în cele din urmă, să le clasez drept “virusuri” şi să le eradichez (DEX-ul oferă aici prezentul simplu de persoana I singular “eradíc”?! whatever, take your pick).
Şi eu mi-am verificat “traficul” de 10 ori pe zi, şi eu am umblat după link-uri care “făceau reclamă” acestui blog, şi eu am fost tentată să scriu “cutare mi-a făcut reclamă”, şi eu am avut impulsul de a croşeta post-uri despre termenii de căutare ce i-au adus pe oameni pe blogul meu, şi eu am calculat cât “valora” blogul meu în US dollars.
And maybe blogging is about that, too. Dar, cum spuneam, am hotărât că nu şi pentru mine. Fiindcă, dacă astea ar deveni motivele pentru care scriu, mi se pare că aş intra într-o vârtelniţă care m-ar obliga să scriu doar ca să menţin sau măresc “traficul”, doar ca să atrag cititori, doar ca să plac pentru a obţine link-uri pe ici şi pe colo. Şi-aşa, aş deveni altcineva. M-ar bruia, m-ar obliga, m-ar deturna. De la mine însămi.
Am ţinut să explic asta ca să înţelegeţi de ce (sau să mă scuz că) uneori nu răspund la comentarii, am perioade când “dispar” şi nu includ link-uri în blogroll doar în virtutea reciprocităţii.
Scriu numai când mi se pare că am ce spune: fie un conţinut cât de cât consistent, fie o formă nostimă, fie ambele. Când n-am ce spune, nu scriu. Iar la blogroll includ doar link-uri pe care le percep drept înrudite, la prima sau a doua spiţă, cu “minele-însămi” pomenit mai sus. (Totul fiind, desigur, 100% subiectiv. Dar… cum să scrii, dacă nu ai sau dacă nu eşti subiect??)
Cu cine
Comunitate, căci asta e. Îmi plac comunităţile. De ce? Pentru grozav de gustoasa conştiinţă că împărtăşim (cam) aceleaşi valori. Pur şi simplu. Şi deloc puţin. În varza asta murată în saramură de abuzat relativism. Aşadar, întâi de toate, MULŢUMESC.
În comunitatea de-aici, am prieteni pe care-i ştiu de ani. Pe-aceştia am să-i descriu pe scurt cu destulă siguranţă – părându-mi-se că-i cunosc – în ordine invers cronologică.
Irina mică are s-ajungă mare într-o zi. E deşteaptă, e plimbată prin lume, munceşte pe rupte şi totdeauna profi. Dar ce e, după mine, cel mai minunat la ea, e cultul candid pentru figura aceea de temelie: bunica. Când citeşti ce scrie Irina despre Mamaia ei eşti ca pe un ogor brăzdat tot, într-o dimineaţă cu ceaţă lăptoasă, când lumea ţi se pare-aşa de sfântă, că ţi-e şi nu-ştiu-cum să respiri.
Irina mare face ce face şi mă năuceşte adesea cu unghiurile absolut perfecte, geometric ireproşabile, din care se uită la realităţi contorsionate-de-controverse. Umorul ei e o delicatesă, iar calmul – celest. Şi, după mine, Irina are cel mai înţelept copil.
Simona s-a hotărât de curând să îşi facă blog. Şi am descoperit deja acolo o engleză impecabil articulată, în care cred că are să ne desfăşoare cu rigurozitate o epopee pe care, dincoace de gardul lui “aici”, rar înţelegem să o digerăm (necum să ne-o şi asumăm): aceea a românului din diaspora, un fel de entitate-cosmonaut, în discursurile oficiale.
Şi Mihaela. Ce-aş putea să spun despre Miha? C-a fost sufletul-geamăn (există trecut, pentru aşa noţiuni?). Că n-am cum să deschid gura fără să iasă măcar un cuvinţel din cele pe care ea le-a rostuit în mine. Că m-a format, că mi-a fost mentor. Etc. Astea deja sună bombastic. Fapt e că Miha scrie peripeţia minţii de om prin existenţă – nu scrie despre asta, ci pe asta o scrie. (Şi bine face, că altfel poate nici n-am şti că, totuşi, se-ntâmplă.) De fapt, o continuă. Gena lui Cioran şi Noica. Scrie peripeţia şi mai scrie şi despre Zara, fetiţa ei duracellică :).
Din comunitatea de aici, mi-am şi făcut prieteni. Nu-i cunosc încă bine, dar atâta pot să spun despre ei: Medeea scrie uneori nişte poveşti gustoase ca plăcintele jupânesei Ilisafta şi are câteva reţete de ceaiuri indescriptibil de îmbietoare. Iar Exstatic, cu robusteţea sculptorului tânăr, îşi caută el un drum şi mie tare mi se pare că o să-l găsească, dacă împrumută un pic din supleţea… elementului opus (ştii tu: apa). Totuşi, atât Medeea, cât şi Exstatic au un mare cusur: preferă sucul – berii, şi mă forţează tiranic să mergem în locuri unde nu se fumează 😛
În această comunitate sunt recunoscătoare că există:
lirismul aromat al lui k,
talentul dialogic şi naturaleţea imens de reconfortante ale lui gramo,
alambicurile sclipitoare ale Zazei,
şfichiuirile şi verva Monicăi,
cărturăria aproape gurmandă a textierului , pe care ţin să-l declar cel mai cumsecade publicitar around (după Cati, desigur 🙂 ),
şi incredibila fervoare de lector-maratonist a Luciei T.
Am apreciat, în timp, comentarii de tot felul, care au hrănit blogul chiar şi atunci când eu îl înfometam. Turambar, Costin şi Martzipan au reacţionat puternic la umanioare, Cropcircles, Arakelian, Hellene şi Graţiela punctează periodic, Anaida a combătut cu dârzenie de viking, Vio, Nea Grigore, notalent369, CoNika, Flora şi antinous78 s-au tupilat ca parfumul de tei, Mihai e discret, dar îl ştiu acolo, Alexedi şi fata_fara_nume sunt toujours supportive. 🙂 Şi Arthur şi Radu Negru m-au enervat atât de tare, încât m-au provocat să reacţionez drastic, ceea ce e salutar, deoarece indică faptul că-mi curge şi sânge prin vine, în afară de limfa de regulă liricoasă.
Şi-acum, specialii acestui blog: ghiocel, generos împărtăşitor de link-uri frumoase sau interesante. Vera Cîmpeanu, cu ochiul-bisturiu. Şi, da, m: irepetabil.
Ăsta e penultimul paragraf, o ştiu. Am început să scriu despre “blogul meu” şi acum mă simt ca la sfârşitul unui spectacol, când se prezintă trupa de actori. Înţelegeţi voi.
De aceea am să termin amintind şi că, prin blogul ăsta, m-a găsit fostul vecin Cristi din Cartierul Vechi (demolat în anii ’80), care Cristi a dat de Dan, care Dan ne-a oferit aci, mai demult, fotografii frumoase din Cartierul Vechi, pe care Cartier Vechi puteţi să îl vedeţi voi înşivă acum şi aici.
Oblio-minded 