Simţul onoarei la femei

Le admir şi am învăţat o mulţime de lucruri de la ele, sunt pe alocuri feministă, bineînţeles că totdeauna în mod îndreptăţit, dar trebuie să afirm cu convingere ceva: femeile nu au simţul onoarei. (Îmi vine să adaug “românce”: femeile românce nu au simţul onoarei; dar n-am să mai naţionalizez şi chestiunea asta, că ne-am plictisit, da? În plus, cred că ar fi cam arbitrar, de data asta. Rămână, deci, aşa.) Notez repede două dintre excepţiile pe care le ştiu: Femeiasimplă şi A.

Dar ce înseamnă simţul onoarei? Gândindu-mă la nişte modele acum (tata, bunicul), cred că înseamnă câte puţin din toate aceste lucruri: să înţelegi când trebuie să sacrifici binele personal unui bine superior, principial, şi să ai tăria să o faci; să ştii când să taci, când să nu spui, când să fii discret/ă, calculând sau anticipând efectele pe care spusul le-ar putea avea asupra sensibilităţilor implicate în respectivul canal de comunicare; în fine, înainte să spui ceva, să încerci să îţi dai seama dacă mesajul este într-adevăr valabil (să “obiectivezi” un pic), sau e doar o irumpere cam atinsă de vanitate.

De toate aceste lucruri găsesc că femeile sunt foarte rar capabile. Ce, da, se întâmplă adesea, e asta: eu afirm ceva într-un anumit context şi cu un anumit ton, amica X preia afirmaţia, o turează la câţiva decibeli buni mai sus şi o trânteşte în acest nou format amicei A, pe care, de altfel, o cam detestă, acest sentiment fiind şi noul context în care amica X îmi montează afirmaţia iniţială. Astfel încât rezultă că până şi eu (pe lângă amica X), am afirmat că amica A n-ar fi ok. Pe scurt: un parcurs întru totul consternant, din punctul meu de vedere, şi-un procedeu pe care, subscriind etichetelor lui L., habsburgul, nu-l pot repartiza decât în categoria “muierisme”. Câh.

Şi de ce umflă femeile vorba şi-o poartă apoi umflată? După părerea mea, dintr-unul din aceste motive: invidie, lăcomie sau patima manipulării. Eftin şi câh.