Haşurări

Asta descinde din seminariile din mansardă, îţi aminteşti, Miha? Cred că Ioti a observat primul. Sinonimele din română. “Patrie” şi “ţară”, sau “naţie” şi “popor” înseamnă, tehnic, acelaşi lucru. Totuşi, unul dintre termeni ni-l evocă pe şcolitul Bălcescu înconjurat de-o sumedenie de retori solemni; să îl rosteşti e-n sine o mică ceremonie, simţi că spui ceva important. Celălalt trimite la opincă şi la gloată, la bobârnace-ntre flăcăi de-o seamă; spune-l, şi eşti “de-al nostru”, gălbenuşuri-gemene în marele albuş al zeflemelei naţionale. (Aşa încât s-ar putea spune că, într-un fel, “naţie” şi “popor” sunt chiar un pic antonime…)

Diferenţa nu e doar de registru (formal versus colocvial). Diferenţa e ca de la o lume la alta. Fiecare dintre cuvintele astea depozitează în sine o epocă, un caracter, o cultură şi un parfum aparte.

Să te dichiseşti nu e totuna cu să te aranjezi, cu toate că îşi sunt unul altuia primul sinonim. Dichisul, neogrec, trimite c-un zâmbet subţire la o aniversare cu destule pipiţe sau chiar cucoane telenoveliste. Al doilea, franţuzism, trimite galant la o serată ambasadorială şi, poate, o aluzie de misterios amor. A se compara Jennifer Lopez cu Fanny Ardant…

A ademeni nu e totuna cu a ispiti. Primul, maghiar, îţi injectează creierul cu subtile momeli, în doze mici, până te-atrage într-o alee nocturnă unde o fi capă, o fi spadă, în orice caz nu e ce te-aştepţi şi beneficiezi măcar de elementul-surpriză. Al doilea, slav, te trimite neechivoc la dracu, în focurile caznelor şi-mpunsături de furci, pe veci, amin.

Între “iad” şi “infern”, “milă” şi “compasiune” (slavism şi latinism) se poate dibui destul din înţelesul schismei dintre catolicism şi-ortodoxie. Latinescul “îmbrăcăminte” şi bulgărescul “haină” te poartă de la cuviinţa de baştină a pânzelor de in spre-un port adesea îndoielnic, de căpătat sau cum s-o nimeri. Iar între “caimac” şi “spumă” e tot drumul epopeic de la cafeluţa făcută la ibric, între vecine sprinteioare la bârfă, tocmai până la lichidul cool, eficient de la Starbucks din Mall.

Româna pe catwalk, cum ar putea-o descrie un comentator cam exaltat, nota bene: “poartă un sacou de catifea cu guler răscroit, pantaloni de stofă cu buzunare asimetrice, o geacă din piele de ţap şi cizme cu nasturi de jad – mişto!”

Desfăşurător: poartă – latinesc; sacou – german; catifea – turcesc; răscroit – slav; pantaloni – neogrecesc/franţuzesc; stofă – italienesc/german; buzunare – neogrecesc; asimetrice – franţuzesc; geacă – englezesc; piele – latinesc; ţap – albanez; cizme – maghiar; nasturi – origine necunoscută; jad – franţuzesc; mişto – ţigănesc/german.

Fiecare cuvânt pe care îl rostim e-un petic de alegorie, fiecare propoziţie – un amfiteatru în care idiosincrasii de demult îşi recită aiuritor culturile. Un vorbitor de română este un fabulos focar de infecţie cu virusul activ al policulturalitei.

Dacă ne-am asuma graiul şi la nivel de mentalitate – şi risc discursul oficial aici, cu precizarea că eu chiar intenţionez ce spun, I mean it – poate n-ar dura (aşa de) mult până să devenim campionii înţelegerii (de sine) europene în mod firesc.

P.S.: astăzi am sărbătorit eu Anul European al Dialogului Intercultural 🙂