Fiorul gloriei urecheate

Salamanca, se ştie, e un distins oraş universitar. Fin, elegant, conştient de valoarea sa. Totuşi, aleasa cetate adăposteşte un infam muzeu: Muzeul Taurin. Strada Doctor Piñuela, în dosul baroc cizelatei Plaza Mayor. (În care, de altfel, se mai ţin, ocazional, corridas.)

Muzeul Taurin e o interminabilă casă-vagon străjuită, la un birouaş, cum intri pe stânga, de doi mujici, probabil cu unghie lungă la degetul cel mic. Ei vorbeşte despre pariuri.

Prima sală e dedicată ilustrului Julian Robles. Un torero de unică excepţie. Fotografii cu Julian tapetează delirant pereţii. Să nu ne lăsăm, însă, amăgiţi de-aceşti ochi verzi, surâzători; de-aceste bucle alunii mai mult ca sigur fine ca mătasea; de-aceste postúri feciorelnic triumfătoare, de coapsele-alungite, fibră, de fesele perfecte ce fac colanţilor adevărată cinste, după datină.

Căci Julian este aprig. Un bisturiu pândeşte în privirea sa. Iar mintea-i – un fără-de-cusur diamant de tăiat oglinzi şi geamuri.

Păşesc cu veneraţia în gâtlej printre conduri tociţi, dar sacri, printre săbii cu mâner încrustat, printre cape cusute cu fir de aur, printre tichii înnobilate de fire argintii de praf, sau poate de vreo taurină târnoseală din care-au rezultat, eroic, întregi, printre cămăşi cu guler brodat şi mâneci cu mongramă princiar ţesută. Toate, toate, ale lui Julian Robles.

Nici nu-mi dau seama când am ajuns sub capul suspendat al unui taur. Acum are privirea placidă, sărmanul colos, însă plăcuţa aurie de sub falnica-i guşă împăiată consemnează solemn cele 455 de kilograme cu care specimenul monta cântarul. Răpus, vai, de Julian Robles, printr-o schemă superbă, după ce în prealabil îi tăiase magistral o ureche.

Huh? Citesc iar. Aşa este: după ce înainte îi tăiase magistral o ureche. Hm, ce capriciu l-a apucat pe maestru, îmi zic. Auzi, să-i taie o ureche. Aproape nostim. Ca domnul pedagog la şcoală.

Mai tiptilez pe lângă alte câteva sipete cu tichii, şosete, conduri, ciucuraşi şi dau de altă plăcuţă. O citesc curioasă, să aflu câte kilograme. Mai mare! Şi, spre finalul textului: după ce înainte îi tăiase magistral o ureche. Mă uit la trofeu. Într-adevăr, urechea stângă îi lipsea. Mă uit şi la cel precedent: într-adevăr, urechea dreaptă îi lipsea. A prins gust maestrul.

Am înaintat pe coridor cu ochii la plăcuţe. Acum erau din 2 în 2 metri. Printre cărţi poştale cu figura lui Robles. 425 kg, după ce înainte îi tăiase magistral o ureche. Printre fotografii cu torero-minune, la vârsta de 14 ani, cu familiile lor, cu tot. 472 kg, după ce înainte îi tăiase magistral două urechi!!

Mai departe. Una, două, un ilic cu fir auriu pe care l-a purtat…, două, una, una, o pleiadă de afişe anunţând bombastic o pleiadă de corridas, una, două, două, o poezie omagială creată de poeta Mercedes bla, unde în ochii matadorului străluceşte Universul cu tot cu soarele într-însul, agilitatea sa fiind ca viforul din Anzi, una, una, două, poza unui matador cu braţele ridicate spre tribune, împungând măreţul cer cu două urechi ŞI o coadă de taur!

Calabalâc de pod prăfuit, exponatele din Muzeul Taurin salamantin dospesc într-un “id” castillan erodat, de prea eroic sentiment, până la kitsch. Mă gândisem la corridas. Văzusem la televizor. Îmi plăcuse, contra cruzimii evidente, să cred că era un spectacol arhetipal. În care taurul, bestia emblematică a lui Dionisus cel iraţional, violent, răpitor, se confruntă cu nimeni alta decât Raţiunea umană.

Aproape cartezian. În dansul acela reţinut, mocnit, calculat ca o substanţă farmaceutică, schiţat în arcuiri, plecăciuni şi ţâşnete geometrice. Iraţionalul versus Raţionalul – eternul mare meci, amoros-detestant. Primul, greoi, tâmp, derutat şi mortal. Al doilea – subtil, versat, deliberat şi clinic. Primul omorând grobian, printr-o răsucire a îndestulatei Soarte. Al doilea omorând chirurgical.

Dar nu. E vorba, esenţialmente, doar de asta: de gloria urechilor tăiate.

70% dintre spaniolii de azi se declară absolut indiferenţi faţă de tradiţia corridei.