Măsura infinitului

Azi, ascultând o melodie nouă la radio, am avut acele clipe, câteva, de mirare: că, de-atâtea mii de ani, muzica nu s-a epuizat, încă.

Ca matematica sau ca un banal scrabble ori joc de remi, muzica (occidentală, cel puţin) are la dispoziţie un anumit set de note, un anumit set de tonalităţi, un anumit set de ritmuri.

Cu aceste seturi finite muzica poate face combinaţii, permutări, reformulări, pentru a se înnoi, pentru a se întreţine şi menţine – pentru a se continua pe sine. Prin Beethoven, prin Rahmaninov, prin Debussy, prin Smetana, prin Elton John, prin Sting şi toţi, toţi ceilalţi.

Uneori, înnăditurile continuării-de-sine a muzicii se văd: succesiunea mi-fa-sol (şaisprezecimi-optime) din “Candle in the Wind” şi din cântecul pe care l-am auzit azi. Porţiuni identice pe care permutările originale nu mai sunt posibile, ca nişte membre uscate, moarte ale unui organism miriapodic. Le-auzi în cinci cântece diferite, în trei simfonii fără nici o legătură între ele, într-o sonată, o rapsodie şi-un recviem scrise de compozitori diferiţi.

Cu câteva seturi finite se pot face, desigur, combinaţii “la infinit”: muzica s-a continuat. Dar timpul trece şi infinitul permutărilor încă posibile s-a micşorat. Când o să auzim mi-fa-sol (şaisprezecimi-optime) în 900.000 de cântece pop, 700.000 de cântece rock, 10.000 de simfonii, 50.000 de sonate, mă tem că, la scurt timp, toate acestea vor deveni un singur cântec. Şi că acea unică melodie va fi ca ultima a unui electrocardiograf. Atunci vom şti că ni se va fi terminat Universul.

Măsura infinitului muzica e: candle in the wind. Melodii noi, cu grijă: să n-o epuizăm.