Pe lângă (1) February 4, 2009
Posted by Alt.L in Uncategorized.trackback
Gânduri, gânduri, gânduri…
Ieri a trebuit sa recitesc cartea lui Sontag despre fotografie (On Photography) pentru că le-am trecut-o studentilor in bibliografie, ergo a trebuit să sufăr cot la cot cu ei… Ce carte seacă şi lipsită de orice bucurie! Nici măcar o fărâmiţă. Şi câtă rapacitate! Sontag a dat iama în subiect vrând să spună *tot* (generalizând uneori barbar) şi emiţând verdicte peste verdicte, fără explicaţii sau elaborări. Reacţia studenţilor – de o candoare înduioşătoare: “What was her problem?” “Why did she hate photography so much?” Unde dai şi unde crapă! Tough. To be discussed… De fapt, îmi place Sontag iar On photography te face să vrei să discuţi şi pro şi contra. Din fericire, Regarding the pain of others e pe listă de asemenea.
Parte din tema pentru joi: de privit îndelung fotografia lui Robert Capa, numită generic Les Collaborateurs, Chartres, 1944. Am văzut-o într-o expozitie la MOMA acum cîţiva ani. Îmi aduc distinct aminte senzaţia de pumn în plex.
“Photographing is essentially an act of non-intervention. […]. Like sexual voyeurism, it is a way of at least tacitly, often explicitly, encouraging whatever is going on to keep on happening. To take a picture is to have an interest in things as they are, in the status quo remaining unchanged (at least for as long it takes to get a “good” picture), to be in complicity with whatever makes a subject interesting, worth photographing – including, when that is the interest, another person’s pain or misfortune.” (On photography, 1977, p. 12). Dar dacă a păstra tăcerea despre suferinţa altuia e o complicitate, de ce fotografia să facă excepţie? Uneori,e exact pe dos: a nu face o fotografie e un act de complicitate. Pe de altă parte, continuă Sontag, noi, privitorii (şi totuşi, care “noi”?) suntem deja blazaţi de torentul de imagini care vine zilnic peste noi şi ne trebuie fotografii tot mai tari, tot mai explicit violente, ca să avem poate umbra unei reacţii (ceea ce mai înseamnă că privitorul însuşi îl obligă pe fotograf să caute valoarea de şoc). Mi s-a reconfirmat de curând că nu e deloc adevarat.
Am văzut o parte din portretele deţinuţilor de la Tuol Sleng. Fotografiile în sine sunt banale. Plan mediu, vedere frontală. Fotograful (care avea 16 ani la vremea respectivă) i-a instrucţionat să nu aplece capul şi să privească drept spre aparat. Au fost asiguraţi că pozele vor ieşi bine. După pozat urma tortura. Apoi moartea. Tuol Sleng a avut 17.000 de deţinuţi. Au supravieţuit opt.
Pozele astea mă privesc acum pe mine.
Asta e problema.
Oblio-minded 
Of, Doamne.
😦 Damn it, Oblia. You’ve just messed up my day.
Intristat. Preluat. Postat.
😦
Stiu mai multa lume care cam sare peste Sontag, asa, discret.
Kat si Turambar: 😦
“To cause awareness is our only strength” – W. Eugen Smith
Mircea Popescu: in ce sens “sare peste Sontag”? un autor poate sa fie inegal in ceea ce produce. de ex. “Regarding the pain of others” mi se pare o carte mai serioasa si mai ‘riguroasa’ daca vrei decat On photography.
Înseamnă că n-ai văzut încă isprăvile fotografice de la Abu Ghraib, mult mai “artistice” decît cele la care te referi tu.
http://en.wikipedia.org/wiki/Abu_Ghraib_prisoner_abuse
Rezulta ca trebuie s-o recitesc, pentru ca mine m-a captivat stilul ei si gindirea mea critica si-a suspendat existenta :).
Crisdiac: o oroare nu o anulează pe alta. faptul că fotografiile de la Toul Sleng nu au fost făcute post-tortura ci inainte (şi cu intenţia vădită, oficială, de a documenta fotografic un genocid) nu le diminuează forţa. dimpotrivă.
The Arrow: şi pe mine mă captivează stilul ei! eu nu o citesc critic ca să o ‘demolez’ ci ca să-mi definesc propria poziţie faţă de subiect, (iar prima oară când am citit-o nu m-a interesat să fac asta). citim din motive diferite, in contexte diferite, cu concluzii diferite (reception theory in cultural studies is all about that, right?)… dar mersic de încredere 😉
N-am susţinut anularea ororilor, ci indiferenţa pe care o suscită nişte poze, luate în condiţii mai mult sau mai puţin dramatice. Indiferent cît tapaj se face pe tema cenzurării de către USA a pozelor legate de Irak (inclusiv a celor care arată coşciugele soldaţilor proprii), reacţia populaţiei este de indiferenţă, pentru că oamenii de azi nu mai sînt cei din 1970. Cei de azi sînt mult mai toleranţi faţă de violenţa gratuită, chiar cînd e plătită din banii proprii, aşa cum e cazul populaţiei USA care sprijină tacit continuarea prezenţei soldaţilor lor în Irak, tocmai pentru că se asigură astfel accesul la nişte resurse de energie ieftine. Nici o poză şi nici un film nu vor schimba acest calcul rece.
A, şi dacă te întrebi care e legătura între Cambodgia şi Irak, ea e foarte directă, în ambele cazuri a fost vorba de războaie purtate de USA, care nu aveau nici o reţiune logică, pentru că nu era ameninţată în nici un fel securitatea USA. În cazul Cambodgiei genocidul a fost favorizat de bombardamentele americane asupra acelei ţări care au dus indirect la creşterea sprijinului pentru Pol Pot. În cazul Irakului genocidul a fost făcut direct prin bombardamentele americanilor şi instaurarea haosului în acea ţară.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
http://en.wikipedia.org/wiki/Khmer_Rouge
However, more recently historians have cited the U.S. intervention and bombing campaign (spanning 1965-1973) as a significant factor leading to increased support of the Khmer Rouge among the Cambodian peasantry. Historian Ben Kiernan and Taylor Owen have used a combination of sophisticated satellite mapping, recently unclassified data about the extent of bombing activities, and peasant testimony, to argue that there was a strong correlation between villages targeted by U.S. bombing and recruitment of peasants by the Khmer Rouge. Kiernan and Owen argue that “Civilian casualties in Cambodia drove an enraged populace into the arms of an insurgency that had enjoyed relatively little support until the bombing began.” [5] In his 1996 study of Pol Pot’s rise to power, Kiernan argued that “Pol Pot’s revolution would not have won power without U.S. economic and military destabilisation of Cambodia” and that the U.S. carpet bombing “was probably the most significant factor in Pol Pot’s rise.” [6]
o observaţie: nu toată “populaţia USA” sprijină “tacit” razboaiele (căci sunt două) — foarte mulţi (milioane) nu numai că au fost “tacit” împotrivă (iar ultimele alegeri prezidenţiale au arătat *şi* asta), ci au fost foarte activ împotrivă. milione de protestatari, plus numeroase mişcări locale anti-război. dacă te informai nu aveai cum să nu ştii asta. dar există un fenomen care se numeşte “informare selectivă” şi defineşte practica de a căuta numai informaţii care îţi întăresc o părere deja făcută.
“reacţia populaţiei este de indiferenţă” – nu, nu este. în schimb şi această afirmaţie a ta este gratuită.
“Nici o poză şi nici un film nu vor schimba acest calcul rece” – cred că înţelegi de ce nu mai are rost sa zic nimic.
o clarificare: aşa cum resping responsabilitatea difuză, resping şi culpabilizarea difuză.