Excelsior

Ieri am cumpărat ceva ce m-a nu chiar bucurat – cuvânt inept, aici – dar m-a mulţumit. Setul de 5 DVD-uri conţinând toate episoadele din “Memorialul durerii,” maratonul de onoare realizat între 1991 şi 2006 de Lucia Hossu Longin. “O istorie care nu se învaţă la şcoală,” spune subtitlul.

Sunt “cool”, ca şi voi. În general. Nu mă mai aprind chestiuni de istorie a României, nici fosforul patriotismului. Ba chiar mi se pare că nu s-ar cădea să vorbesc de România şi români altfel decât cu broderia aceea de sarcasm care fereşte aceste teme de rabia aşternută peste dânsele prin zelul corneliuvadimist sau becalist. Cred că asta ţine de bunul simţ tacit (şi cuminte) asumat de generaţia noastră, a ăstora care azi avem vreo 30-40 de ani.

Am, undeva în subconştient, fundalul amintirii terorizant de cenuşii a epocii din care am ieşit în Decembrie ’89 şi cred că îmi pare bine, încă, tot subconştient, că azi pot să scriu ce gândesc aici, de pildă, pot să trăncănesc şi critic ce-mi trece prin minte, în limitele elementarei civilităţi faţă de aproape, şi pot să port Tommy Hilfiger şi pot să beau Coca Cola şi să mănânc Toblerone cumpărate chiar de la “buticul” din colţ cât mă ţine burta.

Totuşi, cred că uitasem sau nici nu ştiusem limpede vreodată că, dacă azi trăiesc în această normalitate, e mulţumită lor, în primul şi-n primul rând, la origine… Mulţumită deţinuţilor politici. Ce pariu nebunesc au făcut, ce fragilă, de 1 la 10 milioane, era şansa lor să câştige, şi iată că, în cele din urmă, au câştigat. (V-am mai zis: a se revedea “Mioriţa”.)

Raţionamentul? Dacă ne opunem sovietizării ţării, ne bagă comuniştii la pârnaie. Dacă ne bagă la pârnaie, or să ne strivească. Dacă ne strivesc, Occidentul o să audă. Şi, când aude, o să ştie că România n-a devenit comunistă aşa, ca-n brânză, fără ca populaţia să se fi opus. (“Să se fi opus” – un mod aşa de trist, conjunctivul ăsta perfect, fiindcă reverberează perfect perdant. Timpul lamentării irevocabile. Timpul răului care s-a consumat implacabil, strivind premisele de bine care-i fuseseră, totuşi, oferite.)

Şi, când şi-o da Occidentul seama de asta, atunci poate or să vină americanii să pună umărul alături de ăsta descărnat al nostru, la eliberarea României. “Anglo-americanii susţinuseră PNŢ din 1940 şi îl încurajaseră pe Maniu să-l determine pe Antonescu să intre în război alături de Aliaţi,” zice Dennis Deletant într-unul din episoade. “Dar în 1946 anglo-americanii ştiau ca jocurile fuseseră făcute şi nimic nu putea schimba cursul sovietizării României. Doar că… n-au avut tăria să le spună asta clar prietenilor lor români.” Şi-aşa…

Deci: ce legătură e între noi, care azi suntem cool, şi oamenii aceia, la două generaţii distanţă, care şi-au lăsat corpul şi psihicul mutilate pentru un principiu, dragilor?? Să se ştie că asta nu s-a întâmplat României fără să se fi opus. Această specie de strămoşi (nici măcar foarte “stră”) care, ca o erupţie dodecafonică, au detonat, pe la Jilava, Sighet, Gherla şi Aiud, întreaga gamă a omenescului, de la abject (deţinuţii-turnători) la sublim (deţinuţii incoruptibili).

Mă uit la câteva episoade şi încerc să dibuiesc o cât de mică asemănare sau continuitate de gen, de neam, de genă, de stil, de orice. Printre cioburi dintr-un mozaic stupefiant.

Colette Bruteanu Grossu îşi aminteşte că ajungea să empatizeze atât de mult cu colegele de celulă torturate, încât o decima, fizic, durerea lor, până i se părea că pricepe puţin din ce-o fi simţit Christos; prin urmare, titlul memoriilor ei de puşcărie este: “Binecuvântată fii, inchisoare…”!!

Sabine Wurmbrand spune: “Doamne, cum să Îţi mulţumesc că sunt printre cele bătute şi batjocorite şi că Tu, în îndurarea Ta, nu m-ai lăsat să fiu printre cei care bat şi batjocoresc?”

Sergiu Grossu: “Singura rezistenţă posibilă era rezistenţa spirituală.”

Petre Ţuţea, abia mai răsuflând pe patul de moarte: “Dar cum să spun eu, doamnă, că mă băteau?! E o chestiune de orgoliu!… Lucrurile astea nu trebuiesc spuse. Dacă azi mă scot afară şi mă pun la zid să mă împuşte pentru poporul român, mă duc! Şi ultima oară am să strig: Excelsior!”

Şi Alexandru Nicolsky, creierul torturării sistemice, în special în programul de reeducare de la Piteşti: “Da’ ce, a murit cineva? Dacă îmi zice cineva că au murit deţinuţi, îi zic că minte. Eu îmi făceam datoria faţă de Partid.”

Şi Soljeniţîn, despre “experimentul Piteşti”: “cea mai cruntă barbarie a epocii moderne.”

Şi un deţinut de la Piteşti (care îşi pierduse minţile după ce Eugen Ţurcanu, puşcăriaş-torţionar-şef, îl izbise ore-n şir cu bocancii peste maxilare): “Dragul meu, o sfârşeşti la fel de rău ca mine…” – ăste vorbe, către excrementele pe care şi le luase în palme, înainte să se sinucidă.

(La Piteşti, deţinuţii erau obligaţi să tortureze alţi deţinuţi după o metodă originar sovietică ce includea, pe lângă bătaie zilnică, ingerarea excrementelor sau urinei proprii ori ale altora, asistarea la torturarea colegilor de celulă, lingerea, în patru labe, a arpacaşului fierbinte direct din gamelă, arderea pielii cu ţigări, înţeparea tălpilor cu ace, etc., etc.)

Şi Gheorghe Crăciun, alt şef de penitenciar: “La mine, cât am fost eu şef, se mânca bine! Le dădeam morcovi şi legume, să nu zică nimeni că se murea de foame, că au ieşit graşi din puşcărie, doamnă!”

Şi fiica lui Mircea Vulcănescu, amintindu-şi de un apel al mamei ei către “ministrul de resort,” în care femeia îi solicita demnitarului internarea soţului într-un spital penitenciar, fiindcă în câteva luni de puşcărie slăbise 40 de kilograme.

Şi un deţinut care a murit în a 131-a zi de grevă a foamei. 131=4 luni şi vreo 10 zile, corect? De grevă a foamei.

Şi Mircea Vulcănescu însuşi: “să nu ne răzbunaţi.”

OK.

Mă uit la cifrele şi informaţiile de pe ecran, mă uit la feţele supravieţuitorilor intervievaţi de d-na Hossu Longin, ba un partizan din munţii Bucovinei, ba un doctor fost deţinut la Piteşti, şi parcă-parcă întrezăresc fibra rudeniei. Asta să fie? Pe-aproape, măcar? Nu tot timpul, dar la răstimpuri, pitulat printre propoziţiile din poveşti, câte un licăr în ochi. Umor blajin zeflemitor, nu lipsit de şmecheria aia simpatică, superb de pragmatică, cu care te cucereşte şi Steinhardt, în “Jurnalul fericirii.”

Aproape scandaloasa îngăduinţă a omului copt, întreg, faţă de bestialitatea aberantă cu care-a avut de-a face. “Uite c-am trecut şi de asta.”

Excelsior.