Oblio-minded

Povestea violoncelului April 25, 2007

Când eram în clasa a II-a, la şcoala noastră generală nr. 122 din vechiul cartier, dintre mănăstirea Antim şi fosta Operetă, au venit trei profesori de muzică de la “Liceul de Artă George Enescu”: făceau “recrutări”!

Ce ştiam noi de muzică? Nr. 122 era o şcoală generală bună, totuşi nu dintre cele fine. Aveam doi profesori de muzică ce se căzneau pururi blând cu noi, prin felurite cântecele. Unul cărunt şi slab, altul de vreo 40 de ani, aproape dolofan. Primul stătea pe scaun, în sacoul lui gri de stofă englezească, şi-avea cam totdeauna paloarea aceea de nobilă afecţiune de sănătate. Celălalt, în picioare, la dreapta lui; cămaşa lui albă, puţin strâmtă la umeri.

Acum intuiesc că erau unul din acele cupluri gay discrete, calde, loiale. Care, iubindu-se îndeajuns de solid, sunt capabili şi dispuşi să reflecte iubire şi în jurul lor. Când mă gândesc, în anii aceştia din urmă, la ei, e totdeauna cu drag: “Copii, nu vă fie frică să greşiţi,” ne spunea bătrânul. Vorbe care-ţi rămân. Vorbe-cârjă.

Profesorii de la Liceul de Artă George Enescu erau altfel. Ei, profesionişti. Tehnici, hotărâţi: făceau o preselecţie. Unul s-a aşezat la pian. Apăsa pe câte o clapă. Noi reproduceam sunetul. Apoi ne-au pipăit degetele. Lăţimea, lungimea, buricele. Foarte caraghios.

Peste vreo săptămână, mama a fost anuţată că aş putea să-mi încep juna carieră de muziciană. Vioara, după care plângeam cu lacrimi adevărate de oarecare timp, era o cauză deja pierdută, la vârsta de 8 ani. Ori la violoncel, din clasa a III-a, ori la harpă, clarinet sau oboi din clasa a V-a.

S-au chitit, s-au socotit părinţii mei, erau aproape hotărâţi. Îmi amintesc de-o întrebare solemnă de-a mamei: “Dar tu vrei?” Cum să nu fi vrut? De după preselecţie îmi înmugurise o aură specială printre colegi, printre verii, vecinii şi ţigănuşii de pe stradă.

Am început clasa a III-a la Liceul de Artă George Enescu. În primele zile am făcut cunoştinţă şi cu el. Violoncelul. Împrumutat cu fişă şi ştampilă de la magazia de instrumente muzicale vajnic administrată de doamna Stegar.

“Crucea mea”, companionul, povara, chinul, mierea, insula, reveria mea de lemn rezonant. Începuse viaţa, pentru mine: “hăăăăă, hă, uite una cu contrabasu’ după ea, băî!”. “Fata, fata! Ce-i aia, chitară?”

Şi se relansase viaţa altora: “Fugi cu ţambalu’ de-aci!” – vigilent, bunicul patern. “Şi nu uita! Nu ne lăsăm până nu tăiem dulapul la Madrid! Tot înainte!” – vizionar, bunicul matern, la sfârşitul fieştecărei vizite. (Mă întrebase-n prealabil, dreptu-i, unde anume voiam să tai dulapul: Londra, New York, Paris? Eu alesesem Madrid.)

Aş vrea să mă pot teleporta 2 minute, nu mai mult, înapoi în strada Arionoaia, sub fereastra casei noastre, pe la 3 după-amiaza-de-primăvară, înainte de meditaţia (particulară, vezi bine) cu dl. Iuliu Boniş, de la ora 5. Să aud şi eu cum răsunau în siesta cartierului gamele mele, aceste procustiene matriţe ale instrumentistului, precum şi tâmpitele, dar necesarele “studii”. Am zis 2 minute? Cred că unul mi-ar ajunge…

La domnul Boniş mă ducea tata cu maşina. Pe mine şi pe violoncel. La orele de violoncel de la şcoală mergeam singură. De două ori pe săptămână. Târşa-târşa, în jos pe Arionoaia, în jos pe Calea Rahovei, tăind pe o străduţă (să ocolesc curtea cu dalmaţianul din colţ), înaintând pe Regina Maria, traversând, traversând, intrând pe Principatele Unite.

Cu el, violoncelul, lipit de coastele mele din dreapta, bătându-se ca un prostănac de piciorul meu drept, în mers, cu mâna mea petrecută peste pieptul şi tastiera lui, în husa aceea de un gri prăfos cu căptuşeală vişinie. Am căzut de multe ori iarna, pe drum; o dată nu l-am spart. Dacă se crăpa, era de la frig.

Am crescut, am schimbat instrumentul. Violoncelul era acum de culoare tei (nu mă puneţi să explic, habar n-am: era tei, în mintea mea). Blând, cu glas dulce, dar discret, simbolul perfect al locurilor secund(ar)e pe care le obţineam la audiţii sau concursuri şcolare, concurând cu fii sau nepoţi de violoncelişti şi instrumentele lor copie Stradivarius cu glasuri semeţe.

Din sediul din Principate, în cel din Lemnea. Iar noi, prin demolare, din Dealul Spirii pe lângă Bellu. De trei, apoi de patru ori pe săptămână: două ore de violoncel, una de orchestră, alta de muzică de cameră. Cu el, violoncelul, în troleibuzul 84, ticsit de dimineaţă, de la Şura Mare până la Piaţa Sfinţii Voievozi.

Suindu-mă la capăt, mă repezeam (cu precauţie, totuşi) să îi găsesc un loc ferit: la burduf, unde-l acopeream cu propriul corp, încasând îmbrâncelile în locul lui, sau în spaţiul inutil dintre cocoaşa interioară a roţii şi spătarul unui scaun. Când s-a suspendat linia troleibuzului 84, am trecut pe tramvai.

Nu-l mai luam de la capăt. Pentru orice urcare şi coborâre, trebuia să calculez bine spaţiul, ca pentru doi. Pe el îl ţineam strâns, cu căluşul înspre mine, să nu i-l împlânte în burtă călătorii înghesuiţi – eram unul, de fapt, o eu mai masivă şi parcă de porţelan, când eram cu el.

Şi oftaturile şi încruntările şi bombănelile sugestive ale călătorilor striviţi de program, de obidă şi mai ales de griul ceauşist: “ce dracu’ se cară şi fata asta cu dulapul după ea prin tramvai, când noi mergem la muncă!”

Ca şi vioara, violoncelul îşi lasă semne pe corpul tău. Întâi, degetele de la mâna stângă se fac cu vreun centimetru mai lungi decât cele de la dreapta. Apoi, buricele degetelor se bătătoresc. Arătătorul de la drepta se îndoaie lateral-dreapta puţin mai mult decât e de la natură, tot mânuind arcuşul. Iar, de prin clasa a VII-a, odată cu apariţia cheii do şi-a ascensiunilor la care te obligă, pe tastatură, daumenul (degetul mare de la stânga) îşi formează un “guguloi” un pic mai sus de falanga dinspre vârf. În fine, ar mai fi mica pată rozalie: la violonişti – pe gât, la violoncelişti – pe piept, imediat în dreapta sternului.

La violoncel nu exersai (cine zicea aşa, era, clar, migrant ilegal prin patria muzicii profesioniste – ori inginer). La violoncel, ca la orice alt instrument, studiai. În clasele III-V, recomandabil vreo oră-două pe zi. În clasele VI-VIII recomandabil vreo patru ore pe zi, iar la liceu – vreo şase. Pe zi. Ca să fii foarte bun. Ca Ionuţ, de pildă.

Începând cu gamele, continuând cu studiile, terminând cu concertul. Acelaşi pasaj, cu digitaţia prescrisă de profesoară, de zece, de treizeci, de cincizeci de ori. Până la limpezime, până la uşurinţă (notaţi: uşurinţa se obţine cu mare caznă), până la virtuozitate, până la cristalinitate. “Tu… eşti un foarte bun om de orchestră!” mi-a zis profesorul-dirijor.

Atât, însă. Între timp, îmi scrisesem primul “roman”, venise şi trecuse Revoluţia, mă hotărâsem că dau la psihologie, ba nu, la jurnalistică, ba nu, la Litere. Aşa a rămas. În ciuda tristeţii familiale.

Iar cu violoncelul, eliberată de stresul neapăratei performanţe, mă împrietenisem frumos, în fine. Doar noi doi, în camera de bloc cu pereţi de afon beton, la dracu cu gamele şi frecatul unui pasaj şi studiatul, pe-alea să le facă Ionuţ. Ne lăfăiam în piese care ne plăceau, pufneam la note false, dar continuam, deviam de la ştimă şi parcă suna mai bine, ciupeam, gâdilam, ne lamentam. Până băteau vecinii în ţeava de la calorifer. Right on time, căci ne plictisisem oricum.

Detaşare. Cât să facem un experiment, eu şi violoncelul. Clasa a XI-a. Era un concurs destul de important. Categoria “corzi grave”. De faza pe şcoală am trecut. La cea pe sector am făcut experimentul.

Comisia de profi – în mare parte din liceu. Din care cutare mă antipatiza, căci mă mutasem de la clasa lui, cutare îşi avea propriul fiu în concurs, profa mea îl susţinea pe cel mai bun, Ionuţ, etc.

Cântam “Elegia” de Fauré. O piesă care poate muta, uneori, munţii. Sau inimile de piatră, deh. Nu studiasem, evident, suficient: nu era totul cristalin, virtuoz, impecabil. Totuşi, atunci şi acolo, mi-am asumat faptul că oamenii ăia până atunci de temut erau cam de rahat, luaţi în parte, cu judecata mea de 16 ani. Că mie-mi plăcea piesa aia, că de concursul lor uns cu vaselină nu-mi păsa, că tracul şi frecuşul nervos pe care mi (ni) le provocau erau o tâmpenie inutilă şi că, pe scurt, it was all mine.

Violoncelul, elegia, muzica, lumea – it was all mine. Şi-am cântat pentru prima oară uitându-mă în ochii lor. Eu şi violoncelul. Noi făceam muzica, noi ne balansam, noi ne văluream, noi suflam, noi eram vii în camera aia: din viaţa noastră le aruncam câte-o privire în unghi bine reglat, ca un actor sfruntat de manipulator. Am auzit plesnind cateva corzi, atunci, si nu erau ale violoncelului.

Termin, mulţumesc, ei mormăie puţin stingheriţi, plecăm, eu şi violoncelul. N-ajung bine la mijlocul coridorului, că profa dă năvală după mine şi, în premieră absolută, mă ia de mă pupă pe amandoi obrajii: cu elan. Ea, care de-atâtea ori, la lecţii, exasperată de plictiseală, îmi zisese: “trebuie să fii mai enfiche-istă”. Cu elan. Vorbe care-ţi rămân. Vorbe-cui.

Cred că atunci am gustat prima oară mirodenia teribil de savuroasă a disimulării “cu teză” faţă de oamenii orbi sau răi sau îngâmfaţi. Atunci când am întrebat-o suprinsă, detaşată – en fin, enfiche-istă: “Da’ ce-am făcut?…” Deşi ştiam foarte bine: îi “cucerisem”.

Mi-am vândut ultimul violoncel, de culoare închisă, brun, de asemenea, ca temperament, în 1997, pe 350 de mărci germane, ca să am ceva bănuţi de pornire la antipozi. Au fost primii mei bani din contul studenţesc deschis la National Australia Bank. Şi singurul meu act faustian… Sper.

Am mai cântat o singură dată la violoncel, de-atunci, într-un magazin de instrumente muzicale dintr-o suburbie melbourneză. Proprietara preda lecţii de violoncel. Cinci minute. Era tăcere şi bine: vorbea iar violoncelul. Ca să aud că fusesem parţial mută, între timp.

N-am să vă las aşa. Ci aşa: e posibil să îmi cumpăr violoncel în următoarele luni. Sub apartamentul meu – sediu BRD. Deasupra – un vecin care scârţâie parchetul înfricoşător la 4 dimineaţa. De ce n-aş face-o, deci? 🙂

Scena de pe strada Salvator (o absconsă încercare de deconstrucţie a plot-ului) March 3, 2007

În Dealul Spirii, cartierul ras de Ceauşescu pentru a face loc complexului “Casa Poporului”, familia mea avea 3 imobile: două pe Strada Arionoaia şi unul pe Ion Ţăranu, care tăia perpendicular Arionoaia spre a coborî către Salvator, un afluent, la rându-i, al Căii Rahovei.

Nu din lăcomie avea familia mea trei imobile acolo, ci fiindcă părinţii bunicului avuseseră nu mai puţin de nouă copii care s-au căsătorit şi-au avut copii, care, la rândul lor s-au căsătorit şi… De la străbunicii mei Arghira şi Ilie la nepoţii mei Bubulinuţă şi Bolobocel sunt 5 generaţii – doar micuţii n-au crescut în casele acelea.

Noi stăteam pe Ion Ţăranu. Descriere tehnică: parter şi etaj.

Descrierea de bildungsroman (jungian, vă rog), deşi, nu-i aşa?, nerelevantă pentru “sistematizarea” oraşului, ar fi puţin altfel.

Podul cu structura lui de bârne, cele două ferestruici ca ochii de chinez şi chepengul din acoperiş, prin care razele soarelui schiţau lecţii de geometrie. Cu nisip pe jos, miros de copac maturat şi particule aurii de praf ca o horbotă în care se-agaţă reveriile, plutitoarele.

Pivniţa: întâi intrai în cămara bunicii, un sanctuar al gastronomiei dulci din care primeai drămuit (am mai zis: era unguroaică victoriană bunica, nu “astăzi hop şi mâine cop!”) azi trei linguriţe de dulceaţă de vişine, mâine maximum două bucăţi din dulceaţa de nuci verzi, poimâine două porţii de şerbet de cacao, răspoimâine trei fâşii de pistil de gutui, etc.

Răpit de spectaculoasa paradă a borcanelor, flacoanelor şi sticluţelor de pe rafturi, puteai să nici nu sesizezi că, sub covoraşul subţiat, se făcea o trapă. Ridicată, dădea la iveală o scară îngustă cu trepte de lemn care, după cel mult doi metri fruşti, te depunea pe pământul bătucit al pivniţei.

Aici, în stânga borcane cu murături pe rafturi de lemn aşchios (paznic al acriturilor de comori), iar în dreapta o fantă în zid, fără geam, doar cu plasă, prin dreptul căreia se perindau papucii, pantofii, botinele, tenişii, galoşii şi cizmele în trecere pe stradă.

Era lumină destulă în pivniţă, şi intim ca într-o bojdeucă, de la pământul de pe jos, dar nu-mi plăcea să zăbovesc acolo, era prea strâmt şi pătrăţos.

Cum ieşeai de la parterul bunicilor în curte, în dreapta era şopronul de mic-dejunat, cum am mai scris, în stânga se deschideau magazia şi, mai încolo, separat, garajul.

Garajul avea uşă metalică în care mă trezeam să-mi exersez forehandurile şi backhandurile cu mingea de tenis şi racheta de lemn ”Neptun” pe la ceasul siestei, tocmai bine cât să-l scot din minţi pe bunicul care tocmai îşi prinsese puiul de somn.

În garaj era împărăţia lui tata. Pe rafturi de lemn aspru aliniate soldăţeşte pe zidul zgrunţuros din stânga tronau expert (numai ochelari pe vârful nasului n-aveau, ca să te privească de-a binelea de sus) cutii şi cutiuţe metalice cu vaselină, şuruburi, cuie, piuliţe, fire electrice dezabuzate, broaşte, chei şi yale semiruginite, comutatoare vechi, negre, pătate de zugrăveli de-odinioară, câteva surceluţe, fişicuri de şmirghel şi o constelaţie de scule: şurubelniţe, chei franceze, manivele, bolobocuri, ciocane, ferăstraie, cleşti, manometre, pompe. Iar în fundul garajului, vreo două rotocoale de anvelope vechi.

Pentru că la tăierea moţului alesesem şi şurubelniţa (laolaltă cu pixul şi cartea), tata m-a împrietenit cu toate astea şi jur că au şi ele sacrul lor. Hefaistos o fi el cam nătâng, dar demn şi cuviincios: literalmente, de treabă! Aşa încât împărăţia era un pic şi a mea şi, chiar dacă se-ncingea rău în zilele de vară, garajul îmi era un spaţiu şi practic, şi liniştitor.

În magazie, în schimb, pândeau tenebrele. Nici o fereastră. Doar ditamai stiva de lemne şi surcele, pe tot peretele din faţă, iar în dreapta, după un cot, într-un intrând, suratele lor, în oglindă, dimpreună cu buturuga-staroste, pe care îşi căpătau cu toatele dreapta măsură, înainte să intre-n sobe. Tot în intrândul acela, armata tăioasă a lopeţilor, cazmalelor, greblelor, topoarelor şi toporiştilor.

Era un singur bec chior ca un Quasimodo, în fund, iar comutatorul era în magazie: ca să-l aprinzi, trebuia să intri, întâi. Şi cum să intri, dacă de-acolo ştii că veneau din când în când şobolani ca acela zvârcolac şi vânjos pe care cu greu l-a înecat Nanu într-o găleată?

Albuţă, pisoiul meu preferat (şi cam eunuc), odrasla lui Tsila cea languroasă, se strângea de frică pe umărul meu, papagal ce era, când intram în magazie; tot eu trebuia să-l liniştesc, lasă, nu-ţi fie frică de şobolani, că te apăr eu. Deh, anomalii de-ale naturii, zău.

Afară, însă, de zidul dubios al magaziei se sprijinea o masă de lemn acoperită cu muşama, care trăise, probabil, zile glorioase. Cândva. Şi, de pe masă, la doar o extensie de picior la nouăzeci de grade, hop, acoperişul magaziei.

Răsfăţul rugos al cartonului asfaltat, mica mea plajă în zilele de vară, care se-ntindea de la zidul galben pal al lui tanti Jenica cu papuci verzi-aurii de-alături, până la curtea din Arionoaia a mătuşilor bătrâne.

Nu ştiu cum se face, că la capătul dinspre Arionoaia al plajei era un prun ca un bătrân uscat, dar vânos, care multe-a mai suportat de la noi, drăguţul, ce-adăpostea sub frunzişu-i auster o altă masă de lemn hodorogită, cu altă muşama (bleu cu pătrăţele) pe ea.

Tocmai bine te coborai, pe-acest traseu, de pe acoperişul magaziei noastre taman în faţa prăpăditei de bucătărioare a lui mama Meri. Cu tălpile tenişilor pe muşamaua pe care bătrâna îşi tăia roşiile pentru supă… Dar ce ştia ea, că doar dormea, la ora aia.

Mama Meri era una din surorile mai mari ale bunicului. Îmi amintesc veşnicul ei coc de culoarea zăpezii neatinse. Îşi păstra firele de păr imaculate rămase în pieptene, după periaj, făcute colăcel într-o vază bej-rozalie din “antreu” (noi toţi aveam holuri, ea avea “antreu”, iată!).

Ştiu, pentru că mai intram la ea să verific starea cafelei făcute cătinel, cătinel, pe reşou, în antreu. Cafelele mele ilicite cu Mama Meri şi Mama Atena (sora cea mai mare, acelaşi coc imaculat), pe banca din curtea lor. Mă împărtăşeam cu mare plăcere din ele, în ciuda protestelor anti-cofeinice ale bunicii. Aveam ceşcuţa mea, porţie mică, adevărat, dar îndulcită excesiv de Mama Meri, tocmai cum îmi plăcea mie.

Ce le făcea pe octogenarele mele mătuşi să accepte compania unei mucoase de 9-10 ani la sfânta cafea de ora 10, ba chiar să-şi desfăşoare tainica artă a ghicitului în zaţ – Mama Atena era magistră, o recunoştea toată strada – sub neaveniţii mei ochi, nu pricep.

Dar şi dacă n-o fi fost decât pentru că, mai tinerică decât ele, mă repezeam mai iute să iau ibricul de pe reşou la momentul culminant, împiedicând la timp revărsarea în sfârâieli a caimacului umflat, tot le sunt recunoscătoare.

Măritată scurt cu Weber austriacul, apoi divorţată, Mama Meri rămăsese cu (realmente) o splendoare de băiat, Dumnezeule ce frumos era Sandu, cu ochii verzi ca râurile de munte, mustaţa elegant tăiată, părul şaten-bălai dat impecabil pe spate, şi fruntea în toate pozele sepia zâmbitoare…

A fost, indisputabil, cultul şi rafinatul familiei. Biblioteca lui cu cel puţin 20 de tomuri de dicţionare scrise în gotică s-a zvântat prin moşteniri succesive… Iar el însuşi… S-a zvântat şi el, aruncându-se în apele lacului de acumulare de la Oneşti, să-l salveze pe văru-său Dimitrică, accidental răsturnat din barcă.

Aşa încât, în ’56, pare-mi-se, Mama Meri şi tanti Sanda (ea imediat premergătoare bunicului, ca vârstă) au rămas fără unicii lor copii, doi dintr-o lovitură.

Iar eu, ce ştiu din bărbaţii-aceia de-acelaşi sânge, din oamenii care au fost, îi văd prin poze, râzători, bosumflaţi, galeşi, şmecheruţi? Din Dimitrică mic, o replică memorabilă, odată, când l-a bruscat Mama Meri: “Mama Meri, te rog! Eu sunt boer!…” Şi din Sandu, de la tuşă-mea Coca: “Trebuie să scapi din cloaca asta!”

Ce drame şi ce prizonierate or fi resimţit ei, habar n-am să am vreodată. Iar tuşă-mea, în spiritul fraternităţii-aceleia, deşi ei sunt duşi, la ce-i mai foloseşte loialitatea legământului de taină, sau ce-o fi fost de le coagula identitatea de grup, “verii”, nu ne va spune, ever.

Sunt, deci, puţin supărată pe Dimi şi Sandu, pentru eventualele mistere livresc rodnice pe care le-au dus cu ei la fundul lacului din Oneşti şi, respectiv, la Bellu…

Doi dintr-o lovitură, am zis. Biliard şi ricoşeuri: orfană de copilul unic, Mama Meri era urâcioasă, ciudoasă, plângăcioasă (mama şi tata, al căror dormitor era deasupra camerei ei, spun că în unele nopţi o auzeau parcă urlând înfundat, lugubră îndoliată fără consolare). Şi, proptită full-time (excepţie, orele de siestă) de cerceveaua-i cu vedere-n Arionoaia, cam drăcuia copiii – motiv pentru care mama ne zicea să ne ţinem departe.

Totuşi, la vreo 6 luni după ce ne-au mutat “la bloc”, eu am fost cea care am găsit-o moartă. În camera ei, întinsă pe pat, cu cartea şi ochelarii pe burtă, veioza aprinsă, ochii de-un bleu intangibil, cum îi erau, deschişi pentru totdeauna spre tavan. Şi gura… Gura atât de căscată, încât i se dizlocase maxilarul. A reparat nenea doctorul de morţi. “Mama Meri nu doarme.” “Ce?” zice bunicul, care tranşa o namilă de peşte cu satârul. “A murit.”

Tanti Sanda, în schimb (care, împreună cu bunicul, era a mai zuză dintre cei nouă fraţi), s-a uscat de plâns atunci când i-a murit copilul, dar la bătrâneţe avea în ea o virtuozitate a comicului de ne dureau burţile de râs. Îşi scotea placa dentară şi ne clănţănea vioi cu ea prin aer, hohotind. Şi-a luat şi două fete de suflet, mai mari decât noi, cu care ne-am împrietenit; mama lor naturală era chiar “circăreasă”.

Tanti Sanda stătuse în camerele din fundul curţii din Arionoaia, de la prun în dreapta, pe-o alee cu pietre boante. Scotocind, înainte de demolare, cu frate-meu prin odăile lor părăsite, am dat de mici comori: livretul de militar al lui nenea Costica, soţu-său, cartea lui de identitate, carnetul de farmacist cu licenţă în regulă, carnetul de membru al Crucii Roşii, decoraţia de război…

Le ţin undeva, împreună, ca pe-un portofel cu acte găsit într-un tramvai tras de cai, deşi posesorul nu va veni să şi le revendice, message in a bottle…

Peste alee de odăile lor era “corpul central” al casei din Arionoaia, spre care conduceau respectuoase toate camerele înşirate de-a stânga şi de-a dreapta aleii principale, lată cât o uliţă, din curte. “Roma” casei din Arionoaia şi-a întregii familii, în faţa căreia, într-o fotografie de la sine grăitoare, tronează pe-o bancă seniorul, dintre fraţi: naşul Vasile.

Invalid de război, era, fără discuţie, mâna diriguitoare a clanului. El a aprobat măritişurile şi însurătorile fraţilor şi surorilor mai mici, numele cu care să fie botezaţi copiii lor, precum şi afacerile familiei.

El a dezaprobat folosirea limbii maghiare în familie, aşa încât bunică-mea a trebuit să vorbească cu proprii ei copii exclusiv în română. Recte, eu, nepoată (şi) de unguroaică, nu ştiu boabă din limba maternă a bunicii mele.

(Să mai zic, explicit? Nu cred că mi-ar fi plăcut naşul Vasile, cred că era niţel căpos…)

Ei bine, după ce-au venit comuniştii la putere – şi, cu aceasta, sfârşesc mica digresiune de mai sus, pentru a ajunge la subiect – corpul central din Arionoaia, sediul starostelui însuşi, a fost dat în folosinţă unor fii de nădejde ai republicii populare.

S-au perindat, în timp, mai mulţi. Eu i-am prins pe ultimii “chiriaşi”: Mariana cu Marinică şi copilul lor, Cătălin. Mariana, scundă precum Madonna, avea picioare vânjoase, puţin curbate fotbalistic şi păroase. Marinică era mai înalt, brunet cu păr rărit de cuvenita calviţie, la cei 40+ de ani ai săi de-atunci. Iar Cătălin era un zvâcnit brunet ca taică-su; extrem de energic, acel copil bâţâia continuu din picior.

Lăsând la o parte mârşăviuţa mea ironie din descrierea de mai sus, cei trei erau vecini cumsecade. Mariana mă apăra vajnic de cocoşul bătăuş din curte şi o ajuta pe Mama Meri la treburile casei, Marinică bea armonios cu bunicu-meu şi ne ajuta la reparaţii. Iar Cătălin ne bătea sistematic şi rânjit la toate jocurile, fie darts, fie frunza, fie fotbal, fie macao, fie de-a şcoala, şi-mi punea mie “Omleta din ouă de broască ţestoasă”, de Angela Similea, la pick-up-ul lor de sub milieul vişiniu cu motive de serai.

Şi ce vreau să spun? Pentru că mi-am amintit scena acum câteva ore şi pentru că acea amintire mi-a declanşat piccolina digresiune. (Ei da, în cazul lui Proust – o madlenă, în cazul meu modest, cum veţi vedea îndată, un mic muc.)

Vreau să spun exact aceasta: într-o dimineaţă coboram pe strada Ion Ţăranu spre Salvator, să cumpăr ceva de pe Calea Rahovei, ori poate să mă duc la şcoală, nu mai ştiu. M-am întâlnit cu Marinică. Am schimbat câteva vorbe, acolo, na, ce poţi să vorbeşti prea mult cu o fâţă de 10 ani, şi, înainte să ne luăm rămas bun, a zis: “Stai.” A întins mâna şi mi-a luat ceva de la nas. Exact cum ar fi făcut tatăl meu. “Aveai un muculeţ.”

Ne-au demolat în anul următor şi ne-au mutat la bloc. Şi pe ei, vecinii noştri din Casa Veche, la alt bloc. Prin Militari. Ne-am revăzut o singură dată, de-atunci.

Azi, după 22 de ani de locuit la bloc, îmi dau seama că, pentru noi, s-a demolat nu doar un cartier, ci un cod: al bunei vecinătăţi, al încrederii, al păsării. N-am mai avut, de-atunci, vecini cărora să le pese dacă umblu pe stradă murdară la nas sau nu.