jump to navigation

Povestea violoncelului April 25, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Când eram în clasa a II-a, la şcoala noastră generală nr. 122 din vechiul cartier, dintre mănăstirea Antim şi fosta Operetă, au venit trei profesori de muzică de la “Liceul de Artă George Enescu”: făceau “recrutări”!

Ce ştiam noi de muzică? Nr. 122 era o şcoală generală bună, totuşi nu dintre cele fine. Aveam doi profesori de muzică ce se căzneau pururi blând cu noi, prin felurite cântecele. Unul cărunt şi slab, altul de vreo 40 de ani, aproape dolofan. Primul stătea pe scaun, în sacoul lui gri de stofă englezească, şi-avea cam totdeauna paloarea aceea de nobilă afecţiune de sănătate. Celălalt, în picioare, la dreapta lui; cămaşa lui albă, puţin strâmtă la umeri.

Acum intuiesc că erau unul din acele cupluri gay discrete, calde, loiale. Care, iubindu-se îndeajuns de solid, sunt capabili şi dispuşi să reflecte iubire şi în jurul lor. Când mă gândesc, în anii aceştia din urmă, la ei, e totdeauna cu drag: “Copii, nu vă fie frică să greşiţi,” ne spunea bătrânul. Vorbe care-ţi rămân. Vorbe-cârjă.

Profesorii de la Liceul de Artă George Enescu erau altfel. Ei, profesionişti. Tehnici, hotărâţi: făceau o preselecţie. Unul s-a aşezat la pian. Apăsa pe câte o clapă. Noi reproduceam sunetul. Apoi ne-au pipăit degetele. Lăţimea, lungimea, buricele. Foarte caraghios.

Peste vreo săptămână, mama a fost anuţată că aş putea să-mi încep juna carieră de muziciană. Vioara, după care plângeam cu lacrimi adevărate de oarecare timp, era o cauză deja pierdută, la vârsta de 8 ani. Ori la violoncel, din clasa a III-a, ori la harpă, clarinet sau oboi din clasa a V-a.

S-au chitit, s-au socotit părinţii mei, erau aproape hotărâţi. Îmi amintesc de-o întrebare solemnă de-a mamei: “Dar tu vrei?” Cum să nu fi vrut? De după preselecţie îmi înmugurise o aură specială printre colegi, printre verii, vecinii şi ţigănuşii de pe stradă.

Am început clasa a III-a la Liceul de Artă George Enescu. În primele zile am făcut cunoştinţă şi cu el. Violoncelul. Împrumutat cu fişă şi ştampilă de la magazia de instrumente muzicale vajnic administrată de doamna Stegar.

“Crucea mea”, companionul, povara, chinul, mierea, insula, reveria mea de lemn rezonant. Începuse viaţa, pentru mine: “hăăăăă, hă, uite una cu contrabasu’ după ea, băî!”. “Fata, fata! Ce-i aia, chitară?”

Şi se relansase viaţa altora: “Fugi cu ţambalu’ de-aci!” – vigilent, bunicul patern. “Şi nu uita! Nu ne lăsăm până nu tăiem dulapul la Madrid! Tot înainte!” – vizionar, bunicul matern, la sfârşitul fieştecărei vizite. (Mă întrebase-n prealabil, dreptu-i, unde anume voiam să tai dulapul: Londra, New York, Paris? Eu alesesem Madrid.)

Aş vrea să mă pot teleporta 2 minute, nu mai mult, înapoi în strada Arionoaia, sub fereastra casei noastre, pe la 3 după-amiaza-de-primăvară, înainte de meditaţia (particulară, vezi bine) cu dl. Iuliu Boniş, de la ora 5. Să aud şi eu cum răsunau în siesta cartierului gamele mele, aceste procustiene matriţe ale instrumentistului, precum şi tâmpitele, dar necesarele “studii”. Am zis 2 minute? Cred că unul mi-ar ajunge…

La domnul Boniş mă ducea tata cu maşina. Pe mine şi pe violoncel. La orele de violoncel de la şcoală mergeam singură. De două ori pe săptămână. Târşa-târşa, în jos pe Arionoaia, în jos pe Calea Rahovei, tăind pe o străduţă (să ocolesc curtea cu dalmaţianul din colţ), înaintând pe Regina Maria, traversând, traversând, intrând pe Principatele Unite.

Cu el, violoncelul, lipit de coastele mele din dreapta, bătându-se ca un prostănac de piciorul meu drept, în mers, cu mâna mea petrecută peste pieptul şi tastiera lui, în husa aceea de un gri prăfos cu căptuşeală vişinie. Am căzut de multe ori iarna, pe drum; o dată nu l-am spart. Dacă se crăpa, era de la frig.

Am crescut, am schimbat instrumentul. Violoncelul era acum de culoare tei (nu mă puneţi să explic, habar n-am: era tei, în mintea mea). Blând, cu glas dulce, dar discret, simbolul perfect al locurilor secund(ar)e pe care le obţineam la audiţii sau concursuri şcolare, concurând cu fii sau nepoţi de violoncelişti şi instrumentele lor copie Stradivarius cu glasuri semeţe.

Din sediul din Principate, în cel din Lemnea. Iar noi, prin demolare, din Dealul Spirii pe lângă Bellu. De trei, apoi de patru ori pe săptămână: două ore de violoncel, una de orchestră, alta de muzică de cameră. Cu el, violoncelul, în troleibuzul 84, ticsit de dimineaţă, de la Şura Mare până la Piaţa Sfinţii Voievozi.

Suindu-mă la capăt, mă repezeam (cu precauţie, totuşi) să îi găsesc un loc ferit: la burduf, unde-l acopeream cu propriul corp, încasând îmbrâncelile în locul lui, sau în spaţiul inutil dintre cocoaşa interioară a roţii şi spătarul unui scaun. Când s-a suspendat linia troleibuzului 84, am trecut pe tramvai.

Nu-l mai luam de la capăt. Pentru orice urcare şi coborâre, trebuia să calculez bine spaţiul, ca pentru doi. Pe el îl ţineam strâns, cu căluşul înspre mine, să nu i-l împlânte în burtă călătorii înghesuiţi – eram unul, de fapt, o eu mai masivă şi parcă de porţelan, când eram cu el.

Şi oftaturile şi încruntările şi bombănelile sugestive ale călătorilor striviţi de program, de obidă şi mai ales de griul ceauşist: “ce dracu’ se cară şi fata asta cu dulapul după ea prin tramvai, când noi mergem la muncă!”

Ca şi vioara, violoncelul îşi lasă semne pe corpul tău. Întâi, degetele de la mâna stângă se fac cu vreun centimetru mai lungi decât cele de la dreapta. Apoi, buricele degetelor se bătătoresc. Arătătorul de la drepta se îndoaie lateral-dreapta puţin mai mult decât e de la natură, tot mânuind arcuşul. Iar, de prin clasa a VII-a, odată cu apariţia cheii do şi-a ascensiunilor la care te obligă, pe tastatură, daumenul (degetul mare de la stânga) îşi formează un “guguloi” un pic mai sus de falanga dinspre vârf. În fine, ar mai fi mica pată rozalie: la violonişti – pe gât, la violoncelişti – pe piept, imediat în dreapta sternului.

La violoncel nu exersai (cine zicea aşa, era, clar, migrant ilegal prin patria muzicii profesioniste – ori inginer). La violoncel, ca la orice alt instrument, studiai. În clasele III-V, recomandabil vreo oră-două pe zi. În clasele VI-VIII recomandabil vreo patru ore pe zi, iar la liceu – vreo şase. Pe zi. Ca să fii foarte bun. Ca Ionuţ, de pildă.

Începând cu gamele, continuând cu studiile, terminând cu concertul. Acelaşi pasaj, cu digitaţia prescrisă de profesoară, de zece, de treizeci, de cincizeci de ori. Până la limpezime, până la uşurinţă (notaţi: uşurinţa se obţine cu mare caznă), până la virtuozitate, până la cristalinitate. “Tu… eşti un foarte bun om de orchestră!” mi-a zis profesorul-dirijor.

Atât, însă. Între timp, îmi scrisesem primul “roman”, venise şi trecuse Revoluţia, mă hotărâsem că dau la psihologie, ba nu, la jurnalistică, ba nu, la Litere. Aşa a rămas. În ciuda tristeţii familiale.

Iar cu violoncelul, eliberată de stresul neapăratei performanţe, mă împrietenisem frumos, în fine. Doar noi doi, în camera de bloc cu pereţi de afon beton, la dracu cu gamele şi frecatul unui pasaj şi studiatul, pe-alea să le facă Ionuţ. Ne lăfăiam în piese care ne plăceau, pufneam la note false, dar continuam, deviam de la ştimă şi parcă suna mai bine, ciupeam, gâdilam, ne lamentam. Până băteau vecinii în ţeava de la calorifer. Right on time, căci ne plictisisem oricum.

Detaşare. Cât să facem un experiment, eu şi violoncelul. Clasa a XI-a. Era un concurs destul de important. Categoria “corzi grave”. De faza pe şcoală am trecut. La cea pe sector am făcut experimentul.

Comisia de profi – în mare parte din liceu. Din care cutare mă antipatiza, căci mă mutasem de la clasa lui, cutare îşi avea propriul fiu în concurs, profa mea îl susţinea pe cel mai bun, Ionuţ, etc.

Cântam “Elegia” de Fauré. O piesă care poate muta, uneori, munţii. Sau inimile de piatră, deh. Nu studiasem, evident, suficient: nu era totul cristalin, virtuoz, impecabil. Totuşi, atunci şi acolo, mi-am asumat faptul că oamenii ăia până atunci de temut erau cam de rahat, luaţi în parte, cu judecata mea de 16 ani. Că mie-mi plăcea piesa aia, că de concursul lor uns cu vaselină nu-mi păsa, că tracul şi frecuşul nervos pe care mi (ni) le provocau erau o tâmpenie inutilă şi că, pe scurt, it was all mine.

Violoncelul, elegia, muzica, lumea – it was all mine. Şi-am cântat pentru prima oară uitându-mă în ochii lor. Eu şi violoncelul. Noi făceam muzica, noi ne balansam, noi ne văluream, noi suflam, noi eram vii în camera aia: din viaţa noastră le aruncam câte-o privire în unghi bine reglat, ca un actor sfruntat de manipulator. Am auzit plesnind cateva corzi, atunci, si nu erau ale violoncelului.

Termin, mulţumesc, ei mormăie puţin stingheriţi, plecăm, eu şi violoncelul. N-ajung bine la mijlocul coridorului, că profa dă năvală după mine şi, în premieră absolută, mă ia de mă pupă pe amandoi obrajii: cu elan. Ea, care de-atâtea ori, la lecţii, exasperată de plictiseală, îmi zisese: “trebuie să fii mai enfiche-istă”. Cu elan. Vorbe care-ţi rămân. Vorbe-cui.

Cred că atunci am gustat prima oară mirodenia teribil de savuroasă a disimulării “cu teză” faţă de oamenii orbi sau răi sau îngâmfaţi. Atunci când am întrebat-o suprinsă, detaşată – en fin, enfiche-istă: “Da’ ce-am făcut?…” Deşi ştiam foarte bine: îi “cucerisem”.

Mi-am vândut ultimul violoncel, de culoare închisă, brun, de asemenea, ca temperament, în 1997, pe 350 de mărci germane, ca să am ceva bănuţi de pornire la antipozi. Au fost primii mei bani din contul studenţesc deschis la National Australia Bank. Şi singurul meu act faustian… Sper.

Am mai cântat o singură dată la violoncel, de-atunci, într-un magazin de instrumente muzicale dintr-o suburbie melbourneză. Proprietara preda lecţii de violoncel. Cinci minute. Era tăcere şi bine: vorbea iar violoncelul. Ca să aud că fusesem parţial mută, între timp.

N-am să vă las aşa. Ci aşa: e posibil să îmi cumpăr violoncel în următoarele luni. Sub apartamentul meu – sediu BRD. Deasupra – un vecin care scârţâie parchetul înfricoşător la 4 dimineaţa. De ce n-aş face-o, deci? 🙂

Advertisements

Comments»

1. eXstatic - April 25, 2007

Frumos… foarte frumos… De-abia aştept un concert cu voi: tu şi violoncelul. Eventual, să-l înregistrezi şi să ne împărtăşeşti, dacă vrei, sunetul muzicii tale. Sun sigur că-mi va plăcea. Ţin minte când am fost o dată la un spectacol şcolar şi aveam o colegă de clasă care a cântat cu vioara (sau cu violoncelul, nu ştiu precis diferenţa) şi mi-a plăcut cum suna…

2. moniK - April 25, 2007

vezi, tu scrii asta cand iti cumperi un violoncel, eu stau si ma gandesc ca o scriu daca il vand (pe animalu’ pianu’ stii tu ce sai cum, deja) sau sa mai astept, oricum, ca prea am repovestit, pe acelasi fir ca si tine, exact de la recrutari ca nu stiam cum sa le zic si pana la marele final, in la major, de Kabalewsky, eu;)
gand la gand, deci, dar eu mai aman…
SCHIMB PIAN DE CONCERT CU PIAN MIC, CU COADA!

3. oblia - April 25, 2007

pt. exstatic: of, exstatic… n-oi fi dintre aia care-mi strigau: “fata, fata! ce-i aia, chitara?” dar nu-i nimic, pentru fiecere lucru exista cite o explicatie. violoncelul este, ca marime, intre viola (care se tine la git, ca vioara) si contrabas. violoncelul se tine, pardon, intre picioare, prins intre genunchi. are 4 corzi (do, sol, re, la), arcus, calus, ma rog, tot ce-i trebuie. nepotul violei da gamba, este ca o vioara maaaaaare, dar nu asa mare ca un contrabas. si – nu stiu daca e mit sau adevar – se zice ca e singurul instrument de coarde care are timbrul vocii omenesti.
cind imi iau si dupa ce-mi reintru un mina, n-am sa dau concerte, da’ poate o inregistrare amatoriceasca, ceva , sharuiiesc, da 🙂

4. oblia - April 25, 2007

pt. monik: monik, eu ma apuc sa-ti editez comment-urile. doar atit: sterg ultimul rind.
de ce oare nu ti-l aduci la Bucuresti, sa-l acordezi frumos, sa-l stergi de praf si sa cinti, iaca asa, dupa ce vii de la piscina vreo sonatina? de pam-ple-zir. tu, ca il ai! cum sa-l vinzi, tu??
la minor is my favourite. mi se pare o gama de-o nostalgie irezistibila, ca gutuile de noiembrie. asa ca eu… cu concertul de Saint-Saens in la minor – foaaaaarte frumos!! 🙂

5. m - April 25, 2007

damn. bun. textul tau… mmm, mai aveam un pic si-mi dadeau lacrimile. mi-ai amintiti de… in fine, chestii. asta-i tot

6. oblia - April 25, 2007

pt. m: cit mister… :))) off topic: multzumesc in numele natziei pentru arte-le cu houellebecq. maybe you can allow comments, too? pentru ca vreau sa te intreb daca e stangist (in sensul vestic al termenului). foarte interesant tip.

7. m - April 25, 2007

nu e de stanga
si totusi e un ‘revoltat’. doar ca revolta lui nu e impotriva vreunul ‘sistem’ sau establishment, ci existentiala. nu stiu, in sensul lui nietzsche, sa zicem, omul e ceva ce trebuie depasit.

8. Simona - April 25, 2007

Comentariu pe furis, ca sint la servici, in plin program 🙂 : te invidiez ca ai fost atitia ani la liceul de muzica. Chiar si-asa, cu toate sughitzurile si chinurile de rigoare, dintre care unele inutile, e o experienta care merita pentru ca iti deschide un orizont altfel inaccesibil. In fiecare dimineata la ora 7, in statia de autobuz in care ma vad cu aceiasi oameni, urmarim cu totii cu admiratie o fetita de 9-10 ani care invariabil are vioara dupa ea (poate viola? uneori pare mai mare decit ea 🙂 ). Traverseaza strada si se duce sa ia the school bus. Iarna, vara, nu conteaza. Every day. Imi dau seama cit e de greu si cumva incerc sa-i transmit mental rezistenta because I know it’s going to be invaluable later. Eu am mers la scoala de muzica pt. vioara in clasa I si-a II-a si doar de doua ori pe saptamina. De-atunci nu am mai pus mina pe ea, din pacate, mostly because I hated it :), but I have a glimpse ce misto ar fi fost sa stick with it. Eh, mi-ai trezit nostalgii… 🙂

9. arakelian - April 25, 2007

uite inca o persoana cu nostalgii.
La mine povestea a asfinfit treptat, ca in orice orash de privincie.
Moartea iminenta a fost dupa concertul viorii mele, in mainile fratelui de 5 ani, care se credea la contrabas. S-a enervat mama, si a pus mana pe arcus si i-a dat 2 la fund, de a rupt arcushul, si nu stiu cum si o coarda viorii. Amin.
Dar, ca multi alti copii, si ca tine de altfel, acele corzi (ale instrumentului, ale sufletului, ale profesorului-incercand sa te acordeze) raman.
Ma uit,la ateneu, in sala, la cele 3 generatii de auditori. Pe privirile lor, poti citi povesti ca aceasta. Mai lungi, sau mai scurte. Dar toti apreciaza munca celor de pe scena.

10. oblia - April 25, 2007

pt. m: da, am sesizat din emisiune filonul totusi post-post-post-nietzschean. cum am zis: interesant tip.

11. oblia - April 25, 2007

pt. simona: haha. habar n-am avut ca ai facut vioara un pic. :)) am vizualizat-o foarte bine pe fetitza cu viola. daca viola e, imi confirma faptul ca se produce un reviriment al acestui instrument – am cel putin doi fosti colegi violonisti care au trecut la viola, cu succes. si e bine ca-i asa, pentru ca, dintre toate instrumentele de coarde, viola pare cea mai in umbra…

12. oblia - April 25, 2007

pt. arakelian: vai, dar cum poti sa bati pe cineva cu o parte de instrument muzical? numai in opera buffa… 🙂 sunt de acord: Atheneul si sufletele din el au poezia lor aparte. chiar! am apucat sa cint si la Atheneu in orchestra scolii. iertata fie-mi poate nerozia, dar de pe scena nu mi s-a parut niciodata ca ar avea acustica grozava. sentimentul de a fi pe scena (in cor, cintind “Miorita” la citeva luni dupa revolutie, imagine!), insa, de a darui voce salii de pe scena aia, e inegalabil!… eh, que tiempos aquellos… :)))

13. moniK - April 25, 2007

uff, nu am palatul meu, aici, in capitala voastra:( iar acolo devine incet-incet depozit de obiecte:) plus ca de 3 ori pe an doua zile cat ajung acolo, zau daca mai e al meu…
nu-mi plac gamele minore, sunt o fire vesela:( 🙂

14. female feminine feminism - April 26, 2007
15. female feminine feminism - April 26, 2007
16. oblia - April 26, 2007

ce film frumooooooooooooos!! uitasem de el. multzumesc… superwoman, whoever you are. 🙂

17. eXstatic - April 27, 2007

Ah… damn it, am confundat viola cu violoncelul… Am inteles, m-am pus la punct, mersi, pe viitor am sa incerc sa nu mai fac gafe din astea… (oops)

18. eXstatic - April 27, 2007

confundat lexical, nu de alta…

19. Simona - April 27, 2007

Pt. Oblia: Da, si dupa aia intr-a V-a, a VI-a si-a IX-a am cintat si la pian(ina) acasa (ca scoala de muzica ma traumatizase) si speram sa ma reapuc in facultate, dar a venit Revolutia si in loc de pian m-am apucat de job :). Din pacate, profa nu s-a agitat cu exercitii de digitatie si nu am mai suportat sa am mina nesigura, asa ca din ’89 incoace n-am mai cintat deloc nici la pian. In liceu m-a apucat cu chitara, de data asta pe cont propriu si de la o colega. Cea mai mare realizare a fost ca am reusit sa pun cintece pe acorduri. Evident, nici chitara n-am mai atins-o tot de-atunci. As fi curioasa daca mai tin minte ceva din toata muzica asta; mie mi se pare ca nu mai tin minte nimic 🙂

20. oblia - April 28, 2007

pt. simona: da, da’ si daca mai tii minte din toate, se cheama ca esti muziciana versatila! 😛

21. Ovidiu Scarlat - April 28, 2007

oblia, ai o poveste interesanta. Ma regasesc intr-o anumita masura. Diferenta este ca acum am intrumentul pe care l-am studiat (doar pana in gimnaziu) – pian – dar nu am timp sa ma ocup prea mult de el pentru ca sunt mult prea ocupat cu serviciul si facultatea.
am un pian cu coada lunga, e din 1868. As vrea mult sa-l schimb cu o pianina mai noua dar imi este destul de greu sa ma despart de el si nici nu am timp sa umblu ca sa-l vand.
acum de curand am cantat intr-un local din Iasi, se numeste Sage, unde poate sa cante oricine la pian. A fost o experienta interesanta. Am fost multumit de calitatea pianinei dar si de faptul ca am retrait “productiile” care le sustineam la fiecare sfarsit de trimestru la liceul de arta din Brasov.

22. oblia - April 29, 2007

deci si tu ca monik… 🙂 vai, cum ar fi sa existe un local unde sa aiba un violoncel la dispozitia doritorilor? nu cred ca m-as incumeta. dar tu esti, se pare, mai “in mina”, cu pianul, de vreme ce il ai acasa si mai cinti din cind in cind. sa nu-l lasi de tot, bine? 🙂

23. Ovidiu Scarlat - April 29, 2007

am cantat mai mult la insistenta unor colegi. 🙂
si e drept ca nu vreau sa-l scap din mana :)) uneori cat cateva ore fara pauza ca sa-mi astampar dorul . :))

24. oblia - April 29, 2007

acum incep sa te invidiez un pic: citeva ore!!…. 😦
dar lasa ca-mi iau violoncel si poate facem orchestra, cum vizualiza monik :))

25. Laura Iacobet - June 24, 2007

foarte frumos. M-am regasit in tot ce ai povestit. Si eu cant la violoncel.Este un instument superb. imi pare rau ca nu mai canti. si eu m-am saturat de toti oamenii care se iau pe strada de mine si zic lucruri u prea placute, de oamenii care se uita lung la mine cand am violocelul in spate. Dar asta este partea frumoasa si de aceea noi suntem mai deosebiti. cine stie ?
poate vei veni odata in Cluj si ne vom cuoaste si vom canta ceva impreuna. numai bine.

26. oblia - June 26, 2007

vai, inca mai exista comentarii stradale pe tema violoncelului-dulap/tzambal/contrabas?? imi inchipuiam ca a mai aflat boborul ce e acela. da, mi-ar placea sa cintam impreuna odata. mi-ar placea sa reincep sa cint, de fapt… one day… 🙂 succes si descoperiri frumoase! si eu cred ca e cel mai frumos instrument.

27. Oana - October 4, 2007

Oblia, orele de orchestra de la scoala cu maestrul Nicolae Racu fusera? Sau…nu?

28. vera cimpeanu - October 4, 2007

Ilinca, n-am stiut nimic despre viola dumitale. Un instrument divin. Ca sa scurtez povestea: cam cit costa o viola bunutza? Io sint dispusa sa particip financiar anytime.

Minunat cuvintul proSEFORUL-dirijor. Citeodata se intimpla chestii…Cind iti aluneca mina, adica.

Eu – cu pianola. Dupa o lunga perioada de chin, caci parintii nu aveau bani sa-mi cumpere unul, sa-l am acasa, asa ca studiam in 2 case de prieteni ai parintilor (unde eu ii deranjam pe ei si nu mai zic CUM si CIT ma deranjau/enervau/jenau ei pe mine, bietii oameni), nu am mai putut suporta si am renuntat. Si azi ma duc linga orice pian si, daca nu pianotez citeva note, macar pipai obiectu’.

29. vera cimpeanu - October 4, 2007

vreau sa zic violoncel. da’ vorbeam si la telefon in acelasi timp. sorry

30. oblia - October 4, 2007

pt. Oana: da, si cu maestrul Racu (‘rrrr-ati ai drrracului de rrrahatzi!”). si cu Andriesei. inteleg ca ai performat si tu sub bagheta lor… 🙂

31. oblia - October 4, 2007

pt. Vera: chiar. simpatic proseforul, nu-l observasem, multzam. il mai las oleaca, sa-l dibuiasca si altii.
nu stiu, Vera, cit o costa un violoncel. vreo 2000, cred? nu RON…
de ce nu va luati o pianina acum? s-o aveti acolo, la indemina, pentru reverii muzicale de amiza.

32. vera cimpeanu - October 5, 2007

Nu, chestia cu pianul e completely out of question. Dara pt. dumneata, situatiunea e diferita. Io dau 10%, adeca 200 de cocosei, oricind te hotarasti sa iei obiectul. Vorbesc extrem de serios.

33. Oana - October 5, 2007

Pt. Oblia: numai sub bagheta maestrului Racu. Andriesei e acum in Lemnea, de cand acolo e George Enescu si in Principatele Unite e Dinu Lipatti.
Experiente de neuitat… (hahalerrre…etc.) Dar o satisfactie nemaintalnita atunci cand in cadrul concertelor sau turneelor realizai ca, impreuna cu alti 60-80 de insi ai fermecat publicul.

34. oblia - October 5, 2007

pt. vera: multzam. sper sa ma hotarasc curind. in vreun an…

35. oblia - October 5, 2007

pt. oana: a, da. pe vremea mea erau unul si acelasi liceu: clasele I-VIII in Principate, liceul in Lemnea. s-au separat de-abia cind eram eu intr-a Xi-a sau a XII-a. asa se face ca am beneficiat de ambii maestri… si, da, adevarat: Racu, asa cum e el, scoate din orchestre de copii, de fapt, muzica uneori divina… ii sunt recunoscatoare si eu.

36. Influenta blogului (meu) asupra realitatii (mele) « avizier personal - October 12, 2007

[…] oblia (prietena de-a mea care scrie uneori incredibil de frumos) si-a facut blog (cel putin asa declara ea. ca nu s-ar fi gandit la asta daca n-as fi hartuit-o eu […]

37. Idetrorce - December 15, 2007

very interesting, but I don’t agree with you
Idetrorce

38. oblia - December 16, 2007

who said u had to? who said u even had to know romanian to read it? 😉

39. Carla - May 2, 2009

Frumoasa poveste…ma regasesc pe ici pe colo…cred ca o sa imi cumpar un violoncel sa ma apuc de cantat din nou…in liceu eram eu si violoncelul meu;which is wich…?Am devenit melancolica,cred ca imi voi cumpara un violoncel sa mai cant si eu…poate ma voi regasi!

40. calatoare - May 8, 2009

Carla, poveştile Obliei sunt foarte seducătoare şi îţi înţeleg melancolia… Mă bucur când cineva comentează la însemările ei pentru că îmi face mare plăcere să le recitesc. Pentru că Oblia trece rar pe aici, te încurajez eu să-ţi cumperi violoncelul care să te ajute să te regăseşti…

41. ... - July 29, 2009

………

42. ... - July 29, 2009

message

43. ... - July 29, 2009

Cum as putea lua legatura cu Oblia?Sunt la liceul de arte si ma regasesc in povestea ei….vreau sa te cunosc personal,Oblia!!

calatoare - July 29, 2009

O sa-i spun ca are un comentariu aici… de la “puncte puncte” 🙂

44. ... - July 30, 2009

Multumesc mult!Va las o adresa de email: punctulete@gmail.com pe adresa asta puteti afla adevarata mea adresa…sper ca ma intelegeti:)

45. ... - January 2, 2010

Te rog…scrie-mi!Trec peste niste probleme pe care numai tu le-ai putea intelege….am nevoie sa le zic cuiva!ceilalti nu ma inteleg….


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: