Scena de pe strada Salvator (o absconsă încercare de deconstrucţie a plot-ului)

În Dealul Spirii, cartierul ras de Ceauşescu pentru a face loc complexului “Casa Poporului”, familia mea avea 3 imobile: două pe Strada Arionoaia şi unul pe Ion Ţăranu, care tăia perpendicular Arionoaia spre a coborî către Salvator, un afluent, la rându-i, al Căii Rahovei.

Nu din lăcomie avea familia mea trei imobile acolo, ci fiindcă părinţii bunicului avuseseră nu mai puţin de nouă copii care s-au căsătorit şi-au avut copii, care, la rândul lor s-au căsătorit şi… De la străbunicii mei Arghira şi Ilie la nepoţii mei Bubulinuţă şi Bolobocel sunt 5 generaţii – doar micuţii n-au crescut în casele acelea.

Noi stăteam pe Ion Ţăranu. Descriere tehnică: parter şi etaj.

Descrierea de bildungsroman (jungian, vă rog), deşi, nu-i aşa?, nerelevantă pentru “sistematizarea” oraşului, ar fi puţin altfel.

Podul cu structura lui de bârne, cele două ferestruici ca ochii de chinez şi chepengul din acoperiş, prin care razele soarelui schiţau lecţii de geometrie. Cu nisip pe jos, miros de copac maturat şi particule aurii de praf ca o horbotă în care se-agaţă reveriile, plutitoarele.

Pivniţa: întâi intrai în cămara bunicii, un sanctuar al gastronomiei dulci din care primeai drămuit (am mai zis: era unguroaică victoriană bunica, nu “astăzi hop şi mâine cop!”) azi trei linguriţe de dulceaţă de vişine, mâine maximum două bucăţi din dulceaţa de nuci verzi, poimâine două porţii de şerbet de cacao, răspoimâine trei fâşii de pistil de gutui, etc.

Răpit de spectaculoasa paradă a borcanelor, flacoanelor şi sticluţelor de pe rafturi, puteai să nici nu sesizezi că, sub covoraşul subţiat, se făcea o trapă. Ridicată, dădea la iveală o scară îngustă cu trepte de lemn care, după cel mult doi metri fruşti, te depunea pe pământul bătucit al pivniţei.

Aici, în stânga borcane cu murături pe rafturi de lemn aşchios (paznic al acriturilor de comori), iar în dreapta o fantă în zid, fără geam, doar cu plasă, prin dreptul căreia se perindau papucii, pantofii, botinele, tenişii, galoşii şi cizmele în trecere pe stradă.

Era lumină destulă în pivniţă, şi intim ca într-o bojdeucă, de la pământul de pe jos, dar nu-mi plăcea să zăbovesc acolo, era prea strâmt şi pătrăţos.

Cum ieşeai de la parterul bunicilor în curte, în dreapta era şopronul de mic-dejunat, cum am mai scris, în stânga se deschideau magazia şi, mai încolo, separat, garajul.

Garajul avea uşă metalică în care mă trezeam să-mi exersez forehandurile şi backhandurile cu mingea de tenis şi racheta de lemn ”Neptun” pe la ceasul siestei, tocmai bine cât să-l scot din minţi pe bunicul care tocmai îşi prinsese puiul de somn.

În garaj era împărăţia lui tata. Pe rafturi de lemn aspru aliniate soldăţeşte pe zidul zgrunţuros din stânga tronau expert (numai ochelari pe vârful nasului n-aveau, ca să te privească de-a binelea de sus) cutii şi cutiuţe metalice cu vaselină, şuruburi, cuie, piuliţe, fire electrice dezabuzate, broaşte, chei şi yale semiruginite, comutatoare vechi, negre, pătate de zugrăveli de-odinioară, câteva surceluţe, fişicuri de şmirghel şi o constelaţie de scule: şurubelniţe, chei franceze, manivele, bolobocuri, ciocane, ferăstraie, cleşti, manometre, pompe. Iar în fundul garajului, vreo două rotocoale de anvelope vechi.

Pentru că la tăierea moţului alesesem şi şurubelniţa (laolaltă cu pixul şi cartea), tata m-a împrietenit cu toate astea şi jur că au şi ele sacrul lor. Hefaistos o fi el cam nătâng, dar demn şi cuviincios: literalmente, de treabă! Aşa încât împărăţia era un pic şi a mea şi, chiar dacă se-ncingea rău în zilele de vară, garajul îmi era un spaţiu şi practic, şi liniştitor.

În magazie, în schimb, pândeau tenebrele. Nici o fereastră. Doar ditamai stiva de lemne şi surcele, pe tot peretele din faţă, iar în dreapta, după un cot, într-un intrând, suratele lor, în oglindă, dimpreună cu buturuga-staroste, pe care îşi căpătau cu toatele dreapta măsură, înainte să intre-n sobe. Tot în intrândul acela, armata tăioasă a lopeţilor, cazmalelor, greblelor, topoarelor şi toporiştilor.

Era un singur bec chior ca un Quasimodo, în fund, iar comutatorul era în magazie: ca să-l aprinzi, trebuia să intri, întâi. Şi cum să intri, dacă de-acolo ştii că veneau din când în când şobolani ca acela zvârcolac şi vânjos pe care cu greu l-a înecat Nanu într-o găleată?

Albuţă, pisoiul meu preferat (şi cam eunuc), odrasla lui Tsila cea languroasă, se strângea de frică pe umărul meu, papagal ce era, când intram în magazie; tot eu trebuia să-l liniştesc, lasă, nu-ţi fie frică de şobolani, că te apăr eu. Deh, anomalii de-ale naturii, zău.

Afară, însă, de zidul dubios al magaziei se sprijinea o masă de lemn acoperită cu muşama, care trăise, probabil, zile glorioase. Cândva. Şi, de pe masă, la doar o extensie de picior la nouăzeci de grade, hop, acoperişul magaziei.

Răsfăţul rugos al cartonului asfaltat, mica mea plajă în zilele de vară, care se-ntindea de la zidul galben pal al lui tanti Jenica cu papuci verzi-aurii de-alături, până la curtea din Arionoaia a mătuşilor bătrâne.

Nu ştiu cum se face, că la capătul dinspre Arionoaia al plajei era un prun ca un bătrân uscat, dar vânos, care multe-a mai suportat de la noi, drăguţul, ce-adăpostea sub frunzişu-i auster o altă masă de lemn hodorogită, cu altă muşama (bleu cu pătrăţele) pe ea.

Tocmai bine te coborai, pe-acest traseu, de pe acoperişul magaziei noastre taman în faţa prăpăditei de bucătărioare a lui mama Meri. Cu tălpile tenişilor pe muşamaua pe care bătrâna îşi tăia roşiile pentru supă… Dar ce ştia ea, că doar dormea, la ora aia.

Mama Meri era una din surorile mai mari ale bunicului. Îmi amintesc veşnicul ei coc de culoarea zăpezii neatinse. Îşi păstra firele de păr imaculate rămase în pieptene, după periaj, făcute colăcel într-o vază bej-rozalie din “antreu” (noi toţi aveam holuri, ea avea “antreu”, iată!).

Ştiu, pentru că mai intram la ea să verific starea cafelei făcute cătinel, cătinel, pe reşou, în antreu. Cafelele mele ilicite cu Mama Meri şi Mama Atena (sora cea mai mare, acelaşi coc imaculat), pe banca din curtea lor. Mă împărtăşeam cu mare plăcere din ele, în ciuda protestelor anti-cofeinice ale bunicii. Aveam ceşcuţa mea, porţie mică, adevărat, dar îndulcită excesiv de Mama Meri, tocmai cum îmi plăcea mie.

Ce le făcea pe octogenarele mele mătuşi să accepte compania unei mucoase de 9-10 ani la sfânta cafea de ora 10, ba chiar să-şi desfăşoare tainica artă a ghicitului în zaţ – Mama Atena era magistră, o recunoştea toată strada – sub neaveniţii mei ochi, nu pricep.

Dar şi dacă n-o fi fost decât pentru că, mai tinerică decât ele, mă repezeam mai iute să iau ibricul de pe reşou la momentul culminant, împiedicând la timp revărsarea în sfârâieli a caimacului umflat, tot le sunt recunoscătoare.

Măritată scurt cu Weber austriacul, apoi divorţată, Mama Meri rămăsese cu (realmente) o splendoare de băiat, Dumnezeule ce frumos era Sandu, cu ochii verzi ca râurile de munte, mustaţa elegant tăiată, părul şaten-bălai dat impecabil pe spate, şi fruntea în toate pozele sepia zâmbitoare…

A fost, indisputabil, cultul şi rafinatul familiei. Biblioteca lui cu cel puţin 20 de tomuri de dicţionare scrise în gotică s-a zvântat prin moşteniri succesive… Iar el însuşi… S-a zvântat şi el, aruncându-se în apele lacului de acumulare de la Oneşti, să-l salveze pe văru-său Dimitrică, accidental răsturnat din barcă.

Aşa încât, în ’56, pare-mi-se, Mama Meri şi tanti Sanda (ea imediat premergătoare bunicului, ca vârstă) au rămas fără unicii lor copii, doi dintr-o lovitură.

Iar eu, ce ştiu din bărbaţii-aceia de-acelaşi sânge, din oamenii care au fost, îi văd prin poze, râzători, bosumflaţi, galeşi, şmecheruţi? Din Dimitrică mic, o replică memorabilă, odată, când l-a bruscat Mama Meri: “Mama Meri, te rog! Eu sunt boer!…” Şi din Sandu, de la tuşă-mea Coca: “Trebuie să scapi din cloaca asta!”

Ce drame şi ce prizonierate or fi resimţit ei, habar n-am să am vreodată. Iar tuşă-mea, în spiritul fraternităţii-aceleia, deşi ei sunt duşi, la ce-i mai foloseşte loialitatea legământului de taină, sau ce-o fi fost de le coagula identitatea de grup, “verii”, nu ne va spune, ever.

Sunt, deci, puţin supărată pe Dimi şi Sandu, pentru eventualele mistere livresc rodnice pe care le-au dus cu ei la fundul lacului din Oneşti şi, respectiv, la Bellu…

Doi dintr-o lovitură, am zis. Biliard şi ricoşeuri: orfană de copilul unic, Mama Meri era urâcioasă, ciudoasă, plângăcioasă (mama şi tata, al căror dormitor era deasupra camerei ei, spun că în unele nopţi o auzeau parcă urlând înfundat, lugubră îndoliată fără consolare). Şi, proptită full-time (excepţie, orele de siestă) de cerceveaua-i cu vedere-n Arionoaia, cam drăcuia copiii – motiv pentru care mama ne zicea să ne ţinem departe.

Totuşi, la vreo 6 luni după ce ne-au mutat “la bloc”, eu am fost cea care am găsit-o moartă. În camera ei, întinsă pe pat, cu cartea şi ochelarii pe burtă, veioza aprinsă, ochii de-un bleu intangibil, cum îi erau, deschişi pentru totdeauna spre tavan. Şi gura… Gura atât de căscată, încât i se dizlocase maxilarul. A reparat nenea doctorul de morţi. “Mama Meri nu doarme.” “Ce?” zice bunicul, care tranşa o namilă de peşte cu satârul. “A murit.”

Tanti Sanda, în schimb (care, împreună cu bunicul, era a mai zuză dintre cei nouă fraţi), s-a uscat de plâns atunci când i-a murit copilul, dar la bătrâneţe avea în ea o virtuozitate a comicului de ne dureau burţile de râs. Îşi scotea placa dentară şi ne clănţănea vioi cu ea prin aer, hohotind. Şi-a luat şi două fete de suflet, mai mari decât noi, cu care ne-am împrietenit; mama lor naturală era chiar “circăreasă”.

Tanti Sanda stătuse în camerele din fundul curţii din Arionoaia, de la prun în dreapta, pe-o alee cu pietre boante. Scotocind, înainte de demolare, cu frate-meu prin odăile lor părăsite, am dat de mici comori: livretul de militar al lui nenea Costica, soţu-său, cartea lui de identitate, carnetul de farmacist cu licenţă în regulă, carnetul de membru al Crucii Roşii, decoraţia de război…

Le ţin undeva, împreună, ca pe-un portofel cu acte găsit într-un tramvai tras de cai, deşi posesorul nu va veni să şi le revendice, message in a bottle…

Peste alee de odăile lor era “corpul central” al casei din Arionoaia, spre care conduceau respectuoase toate camerele înşirate de-a stânga şi de-a dreapta aleii principale, lată cât o uliţă, din curte. “Roma” casei din Arionoaia şi-a întregii familii, în faţa căreia, într-o fotografie de la sine grăitoare, tronează pe-o bancă seniorul, dintre fraţi: naşul Vasile.

Invalid de război, era, fără discuţie, mâna diriguitoare a clanului. El a aprobat măritişurile şi însurătorile fraţilor şi surorilor mai mici, numele cu care să fie botezaţi copiii lor, precum şi afacerile familiei.

El a dezaprobat folosirea limbii maghiare în familie, aşa încât bunică-mea a trebuit să vorbească cu proprii ei copii exclusiv în română. Recte, eu, nepoată (şi) de unguroaică, nu ştiu boabă din limba maternă a bunicii mele.

(Să mai zic, explicit? Nu cred că mi-ar fi plăcut naşul Vasile, cred că era niţel căpos…)

Ei bine, după ce-au venit comuniştii la putere – şi, cu aceasta, sfârşesc mica digresiune de mai sus, pentru a ajunge la subiect – corpul central din Arionoaia, sediul starostelui însuşi, a fost dat în folosinţă unor fii de nădejde ai republicii populare.

S-au perindat, în timp, mai mulţi. Eu i-am prins pe ultimii “chiriaşi”: Mariana cu Marinică şi copilul lor, Cătălin. Mariana, scundă precum Madonna, avea picioare vânjoase, puţin curbate fotbalistic şi păroase. Marinică era mai înalt, brunet cu păr rărit de cuvenita calviţie, la cei 40+ de ani ai săi de-atunci. Iar Cătălin era un zvâcnit brunet ca taică-su; extrem de energic, acel copil bâţâia continuu din picior.

Lăsând la o parte mârşăviuţa mea ironie din descrierea de mai sus, cei trei erau vecini cumsecade. Mariana mă apăra vajnic de cocoşul bătăuş din curte şi o ajuta pe Mama Meri la treburile casei, Marinică bea armonios cu bunicu-meu şi ne ajuta la reparaţii. Iar Cătălin ne bătea sistematic şi rânjit la toate jocurile, fie darts, fie frunza, fie fotbal, fie macao, fie de-a şcoala, şi-mi punea mie “Omleta din ouă de broască ţestoasă”, de Angela Similea, la pick-up-ul lor de sub milieul vişiniu cu motive de serai.

Şi ce vreau să spun? Pentru că mi-am amintit scena acum câteva ore şi pentru că acea amintire mi-a declanşat piccolina digresiune. (Ei da, în cazul lui Proust – o madlenă, în cazul meu modest, cum veţi vedea îndată, un mic muc.)

Vreau să spun exact aceasta: într-o dimineaţă coboram pe strada Ion Ţăranu spre Salvator, să cumpăr ceva de pe Calea Rahovei, ori poate să mă duc la şcoală, nu mai ştiu. M-am întâlnit cu Marinică. Am schimbat câteva vorbe, acolo, na, ce poţi să vorbeşti prea mult cu o fâţă de 10 ani, şi, înainte să ne luăm rămas bun, a zis: “Stai.” A întins mâna şi mi-a luat ceva de la nas. Exact cum ar fi făcut tatăl meu. “Aveai un muculeţ.”

Ne-au demolat în anul următor şi ne-au mutat la bloc. Şi pe ei, vecinii noştri din Casa Veche, la alt bloc. Prin Militari. Ne-am revăzut o singură dată, de-atunci.

Azi, după 22 de ani de locuit la bloc, îmi dau seama că, pentru noi, s-a demolat nu doar un cartier, ci un cod: al bunei vecinătăţi, al încrederii, al păsării. N-am mai avut, de-atunci, vecini cărora să le pese dacă umblu pe stradă murdară la nas sau nu.