Bucureştiul, mon amour passé

Subiect inflaţionat rău. Că a fost ciuntit (arhitectură aiurea), că e disfuncţional (trafic ca naiba), că e agresiv (maniere impardonabile), că e mizer (gunoaie şi cerşetori).

Pentru mulţi conaţionali din oraşe mai norocoase, “Bucureşti” şi “bucureştean” sunt aproape jargon, adică termeni specializaţi, tehnici, denumind un teritoriu şi o populaţie locală cu un profil civico-psihologic atât deviant, cât şi grotesc. Mitíci, nu? 🙂

N-are să mi se usuce nicicând gâtlejul să amintesc şi reamintesc: Bucureştiul era altfel. Alt-fel. Era un oraş cu ţinuta şi tabieturile lui. Cu familii demn instalate pe treapta lor socială, fiecare la locul său, cu regulile sale. Cu eticheta lui.

În Bucureştiul meu originar, mă urcam ilicit pe acoperişul magaziei, la orele după-amiezii de vară, să mă uit la stradă şi să respir în tihnă zgomotele răzleţe ale siestei, ultima cratiţă pusă în coşul de vase, la uscat, un căscat mulcom din vecini, un mieunat mic de pisică, un guguştiuc languros. Iar strada era ca Frumoasa din Pădurea Adormită.

Odată, vecinul de peste drum (erau o familie de ţigani) şi-a disciplinat inflexibil fiul, legându-l de piersicul din curte şi biciuindu-l. Mamă-sa se ruga să-l lase, el nu s-a oprit decât după ce-a considerat că fusese destul. Nouă ne-a zis, with all due respect, cum ar veni, să nu ne bagam, căci fiu-său greşise şi el îl pedepsea. Punct.

Tot aşa cum mama ne-a bătut odată cu cureaua de ţopăiam ca piţigoii, ca să ne ferim, fiindcă făcusem tâmpenii.

La Rond mâncam prăjituri, ne plimbam în Parcul Carol, la Cinema Modern rula “Imperiul Contraatacă”, de la magazinul de coloniale al lui nea Fane luam 2-300 de grame de cafea râşnită pe loc, când urcam strada treceam pe sub castanii supremi din curtea lui Catargiu.

Într-un cartier de case cuminte făcute, unde locuiseră evrei aşezaţi şi mici negustori români, unde un cumnat de-al bunicului era grec, altul – austriac. Dealul Spirii. Când ne-au demolat, tata a rămas să doarmă acolo până în ziua când au izbit, cu o bilă enormă prinsă-ntr-un fir de macara, zidul podului, de-au făcut ditamai gaura în cuibul nostru.

Şi-acum ne visăm în Casa Veche. E ca un personaj ticăit care ne cunoaşte de-o viaţă, fără de care suntem nişte buletine de identitate calpe şi ridicole. Mai apare din când în când, astfel, să ne zică: “sunt aici, dragii mei, e totul bine. Mergeţi liniştiţi pe drumul vostru.”

În Bucureştiul părinţilor mei, prietenii se întâlneau în grădină, jucau pelotă sau canastă în anumite zile ale săptămânii şi beau limonadă sau socată făcută de mătuşi, se sărutau cast pe sub duzi, ţineau petreceri dansante pe muzica lui Gianni Morandi în casa fiecăruia, prin rotaţie, “fetele” se strângeau la cercuri de croitorie, sâmbăta, să-şi facă “designer clothes” şi să ne facă şi nouă, copiilor, costumaşe de catifea albastră la fel.

În Bucureştiul bunicilor mei, veneau oltenii cu zarzavaturi proaspete să ţi le vândă la poartă, mătuşă-mea lua trăsura să meargă la coaforul de peste două străzi, bunicul 1 se-ntâlnea joia cu amicii la bridge, bunica 1 juca din 3 în 3 zile pietre cu prietenele, vorbind franţuzeşte, aşa, ca să exerseze, bunica 2 şi cele 6 cumnate mergeau la cumpărături la La Fayette, cu pălării aiuristice pe cap, şi, alternativ, duceau ditamai tava de musaca pentru tot clanul la cuptorul simigeriei din colţ, bunicul 2 se plimba la braţ cu cumătru-său pe Calea Victoriei, în costum alb şi cu borul pălăriei lăsat pe ochi ca Humphrey Bogart.

Dau, azi, de câte-o porţiune din Bucureştiul acela (partea dreaptă a Bvd. Regina Maria, de pildă), o iau ca un copoi vrăjit pe urmele instinctului primar, “hai acasă”, iar la Rond apare mereu acelaşi călău, care lasă să cadă mereu aceeaşi ghilotină: acasă nu mai este. Mormântul Casei noastre Vechi, ca şi al întreg cartierului, este Casa Poporului.

Regresez spre Bucureştiul acela prizonier acum în mici ghetouri: Lipscaniul, Cişmigiul, străzile din spatele Căii Moşilor. Acolo sunt acasă.

Cum ies din ghetouri, e cestălalt Bucureşti, aş putea la fel de bine să fiu în Kiev sau la Bangkok, nu-mi pasă, nu e acasă, strâng din fălci şi merg unde-oi avea de-ajuns.

Cestălalt Bucureşti e azi Bucureştiul. O imensă, mărinimoasă balegă caldă şi amorfă care a primit, a primit, a primit, fără bariere, fără discernământ, fără nici o oprelişte, oameni, obiceiuri, gusturi, comportamente, ambâţuri, nazuri, personaje, postúri, vânturi, mofturi – tot ce-a venit, Bucureştiul a primit.

Şi nimic n-a refuzat. Acum, noi suntem foşti bucureşteni, ei – bucureştenii. De vă place sau nu.

Puteţi să ziceţi în continuare că Bucureştiul e grobian, dar măcar să ştiţi că Bucureştiul nu e Bucureşti.