jump to navigation

Ethos: citaţie la tribunalul introspecţiei May 10, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: , , , , , , , , , ,
trackback

Mă preocupă asta de câteva luni: ce ethos (mai) avem? Americanii se-nchină frust muncii, australienii – fizicului şi naturii, francezii par (cel puţin momentan) modelaţi de obsesia purităţii naţionale, ca şi – în alt fel – sârbii, ruşii sunt angajaţi pe calea recăpătării gloriei pierdute, iar pentru turci scindarea dintre tradiţionalism şi europenism pare a fi un ethos în sine, în epoca prezentă. Şi noi?

Preocuparea mea vine din două surse: cartea bunicului meu matern, “Memorii pe trei fronturi,” pe care am citit-o în decembrie trecut, şi “Jurnalul” Monicăi Lovinescu din perioada 1990-1993, pe care îl citesc în aceste zile.

[Late edit: scrisesem o primă versiune cuprinzând citate din cartea bunicului. Am constatat apoi că “reproducerea integrală sau parţială a textului fără acordul Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului” – care deţine copyrightul – “este interzisă şi se pedepseşte conform legii.” Sunt recunoscătoare INST şi oamenilor care au realizat acest volum, dar a impune aşa o restricţie – mă refer la interzicerea reproducerii parţiale a textului, permisă în orice publicistică respectabilă de pe Terra – nu este, oare, contraproductiv? Îmi ciuntesc, deci, însemnarea, parafrazând în această versiune a 2-a pasajele bunicului, în original pline de farmec, statură şi umor… Îmi pare foarte rău! And that’s an understatement… Cu tot respectul, îmi permit însă să păstrez citate pe care ni le-a comunicat verbal înainte de a le include în acest volum.]

Bunicu-meu s-a născut într-o familie de ţărani olteni “progresişti”. Uitându-se la pozele de tinereţe ale părinţilor lui, îl descrie pe tată-său în haine nemţeşti şi purtând papion, pe mamă-sa cu umbreluţă, rochie după moda vieneză şi coafură alambicată. Cei doi fraţi i-au murit, apoi a rămas orfan de tată, au cam sărăcit, i-au cam ros intrigile, lăcomiile şi rivalităţile din familie. În ciuda ăstora, mamă-sa o ţinea una şi bună: copilul să n-aibă altă treabă decât să înveţe pe rupte.

În fine, mamă-sa se recăsătoreşte şi reuşeşte să-l dea la Liceul Militar din Craiova, care, cu tot programul strict de la 6 dimineaţa la 10 seara, îl hrănea, îmbrăca şi educa aşa cum familia lui n-ar fi putut-o face. Avea 10 ani şi toţi îi spuneau “Costel sfrijitu’.” Armata i-a devenit Părinte. Ca orice părinte, i-a modelat mintea şi, într-o măsură, sufletul. Aşa cum azi unii dintre noi sunt copiii şi produsele ideologice umane ale Companiei la care lucrează.

Nu era orice armată, însă. Era prima armată naţională a României Mari. Consfinţită, cum pomeneşte Arcul de Triumf, prin sabia Regelui Ferdinand şi gândul Reginei Maria… Bunicu-meu, puşti sfrijit dar usturător de deştept, trăindu-şi curiozităţile pubere şi, mai apoi, tumulturile adolescentine, făloşeniile primei tinereţi şi primele lucidităţi ale bărbăţiei în această Armată, n-avea cum să nu-şi iubească ţara. Cum respira, cum o iubea.

Glasul bătrânului care, spre 90 de ani, notează că România Mare a fost un miracol înfăptuit de-o armată formată din ţărani şi condusă pe-ntortocheatele cărări ale politicii europene de-atunci de o mână de politicieni luminaţi, până la covărşitoarea destinaţie, o monarhie modernă, porneşte din inimă direct. Îmi amintesc că, atunci când ne ţinea astfel de “prelegeri” pe viu, îi dădeau totdeauna lacrimile.

Cum să te emoţionezi aşa vorbind despre România, un subiect… politic, nu? Aici mi-am pus primul semn de întrebare. Nu în ce-l priveşte pe el, ci în ce mă priveşte pe mine: pentru el, România pare a fi fost organică. Pentru mine – şi, îndrăznesc, pentru noi – cum? Şi tot aici l-am invidiat: el avea asta aşa cum avea sânge în vene; organismul nostru e un pic mai sărac, mi se pare. Veninul îndoctrinării ce ni s-a infuzat în şcoli a activat în noi anticorpii sarcasmului şi mă tem că, în defensiva lor disperată, au distrus până şi celulele sănătoase de “România” din noi.

Aşa încât nu mă îndoiesc că şi jurământul pe care bunicul l-a făcut la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, ţinându-şi, cum era protocolul, o mână pe drapel şi alta pe tun, odată rostit, i s-a dispersat în mici celule de rezistenţă în măduva spinării: jura credinţă Regelui şi respectarea regulilor şi îndatoririlor militare, la război, ca şi în timp de pace.

Restul vieţii lui n-a fost decât o serie de aplicări ale acestui jurământ, cred. Aplicări banale, precum şi aplicări aproape eroice. În timpul crizei economice din anii ’30, de pildă, el şi camarazii lui primeau de mâncare, la aceeaşi Şcoală de Ofiţeri, pâine cu viermi, din cauza alimentaţiei făcând tuberculoză pe capete. Totuşi, hazul de necaz le era singurul act de protest. Şi explică limpede şi simplu de ce: pe lângă criza economică, România avea de plătit atunci datoriile de război de la 1918, când ţara se reîntregise din nou, după 300 de ani. Fapt faţă de care pâinea cu viermi era realmente un mărunţiş. Deci perfect digerabilă. Câţiva ani mai apoi, când mustea Al Doilea Război Mondial, fiecare ofiţer activ a contribuit cu solda pe o lună la înzestrarea armatei; trebuia modernizată, nu ne puteam prezenta ca nişte amărâţi echipaţi ca la ‘918. Au înţeles, au pus banul din propriul buzunar. Ca, înaintea lor, alţii pentru Atheneu.

Războiul. Lupta pentru Stalingrad. Retragerea (“Aşa se-ntâmplă când armata germană e comandată de un caporal!” a punctat generalul Manstein). Întoarcerea armelor (spunem noi), înfrângerea şi eliberarea de către Armata Roşie (au decretat ei). Eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei. Sovietizarea ţării. Strategii pentru Mişcarea de Rezistenţă. Într-o dimineaţă, avertisment telefonic: “Gioconda se mărită, e nuntă la Braşov.” Cineva urma să fie arestat la Braşov. După cineva (şi celebrele anchete la care erau supuşi), altcineva. Şi altcineva. Unul dintre aceşti complotişti a fost “domnul Frunză,” bunicul meu. Percheziţie. Nimic (în afară de 3 poze ale Regelui Mihai). Totuşi, l-au luat. Aveau să-l aducă înapoi acasă într-o oră, i-au comunicat lui, ca şi doamnei. A venit singur 15 ani mai târziu.

După multe bătăi, mizerii, agonii, jocuri de puşcărie şi seminarii academice de celulă, dar mai ales după un Al Doilea Război Mondial continuat în şi prin propria lui persoană până la căderea comunismului din decembrie ’89, în ultimul capitol al cărţii îşi pregăteşte retragerea din scenă. Din viaţă, adică. Şi cum consideră el că se cuvine făcută aceasta? Reamintindu-ne, verilor mei, fratelui meu şi mie, că obiceiul în neamul nostru e să lăsăm moştenire copiilor măcar o vorbă de duh, dacă materialiceşte n-am avut noroc de altceva în viaţă.

De la străbunicul la bunicul lui, asta: “Paraua este mică, dar ţine loc mult.” De la bunicul la tatăl lui, asta: “Decât cu popa înainte, mai bine cu jandarmul după tine.” De la tată la fiu, asta: “Decât o viaţă cioară, mai bine o zi vultur.” În fine, după oarece codeală şi examinarea unui dicton-candidat în franceză, “fidel à soi-même,” alege să ne lase moştenire o creaţie proprie, în latină! Limbă moartă pe care, de altfel, mărturiseşte candid că n-a stăpânit-o niciodată prea bine… Aceasta: “Te viincenta, invincibile evis!”, adică “Învingându-te pe tine însuţi, nu te mai poate învinge nimeni!”

Toate astea, şi astfel montate, adică umorul, (auto)ironia niciodată ieftină sau crudă, loialitatea, patriotismul, introspecţia lucidă şi raportată la un Ceva mai important decât micii de noi, tenacitatea activă în a te împotrivi nedreptăţii şi abuzului, un fel de statornică şi inspirată îndărătnicie în a rezista într-un anume fel într-o lume croită de diriguitori strâmbi, le regăsesc la Monica Lovinescu.

A lor a fost o generaţie căreia, dincolo de veneraţie (un pic persiflantă, cum îmi şade bine ca urmaşă), am a le reproşa, poate, doar două lucruri: o oarecare doză de superioritate rasială şi rasistă (sau cel puţin de ignorare a Celuilalt în sens teodorovian), şi o la fel de oarecare doză de misoginism – ambele, cum spuneam, explicabile prin epoca şi educaţia care i-au format.

În plus, citind “Jurnalul” Monicăi Lovinescu din 1990-1993, rememorând din paginile ei tumultul principial pe viaţă şi pe moarte din anii post-Revoluţie, când ne puneam, noi, societatea, probleme de (dez)onoare şi de destin comun, de misiuni destinice şi devenire, realizez: 1. şi ce salt evolutiv uriaş, uriaş, poate prea mare şi prea brusc, am făcut; 2. şi ce derutaţi şi abulici am aterizat, azi, din acest salt. Un singur exemplu: Monica Lovinescu menţionează că la începutul lui ’90 una dintre marile dispute principiale din România, aşa cum o percepea ea din exil, era cea dintre Manolescu şi Paler. Estetic şi etic. Azi am zice: “huh??” Mulţi dintre noi nu ştiu, tehnic, lingvistic, ce înseamnă “etic” (pentru supravieţuirea lui “estetic” mulţumim rubricilor de cosmetică din revistele pentru doamne!).

Din 1990 în 2008. Optsprezece ani. Să fi aşezat la taclale în 1990 un tânăr român educat cu unul francez asemenea, de pildă, decalajele ar fi sărit ca aşchiile din buşteanul cioplit, la fiecare propoziţie. Al nostru ar fi vorbit solemn, elevat, neinteligibil şi-un pic ridicol despre chestiuni mari, filosofice, despre sensul poporului acesta, despre credinţele sale şi despre o pleiadă de figuri naţionale (româneşti, dar şi franceze) pentru francez cel puţin necunoscute, cel mult depăşite, mediocre sau penibile. Azi, aceleaşi două personaje n-ar avea decât puţine subiecte non-comune: ar putea vorbi fără blocaje despre aceeaşi muzică, aceleaşi “subculturi,” aceleaşi filme, aceleaşi vedete. În doar optsprezece ani, am ajuns “la zi” cu foarte, foarte multe. E uimitor!

Şi aiuritor. Atunci când pleci într-o călătorie – iar celebra noastră “tranziţie,” astăzi cvasi-încheiată, este o călătorie mentală, psihologică, socială, culturală şi tot aşa mai departe – bine e să ţii minte drumul. Ca să te poţi întoarce cu tot ce-ai strâns, să implantezi, să lucrezi şi-asupra punctului de plecare, să îl transformi, să il preschimbi. Orice călătorie cu sens se încheie cu o introspecţie renovatoare.

Punctul nostru de plecare atunci, post-comunist, era setul ăla de valori, aşa cum era el. Rezistenţă prin cultură, spiritualitate, solidaritate umană în mizeria impusă de mai-mari, de-aici ura faţă de “răi,” îndârjirea şi radicalismul ecuaţiei lui “noi,” cinstiţi, oprimaţi, de rând, versus “ei,” nemernici, îmbuibaţi. Am impresia că am părăsit sanctuarul (sau viesparul) acelor valori, am călătorit, am aflat, şi înapoi nu ne-am întors niciodată, să preschimbăm, cu cele învăţate, acele valori. N-am revenit asupra lor. (În ce măsură se datorează asta foştilor nomenclaturişti care, magnanimi şi teribil de auto-protectori, nu obosesc nici azi să declare fals progresist “Să uităm trecutul! Să privim numai spre viitor!” rămâne încă subiect de reflecţie.) Am plecat, am umblat, am adunat dar, când ne-am întors, ne-am întors altundeva. Şi întrebarea este: unde?

În lumea lui Irinel, Prigoană şi Oana Zăvoranu? În lumea cărucioarelor pline cu şunci de la Carrefour şi Real? În lumea panglicilor roz şi-a ursuleţilor de pluş inocent pornografici ai Fetei de la Pagina 5? În lumea hi-tech a i-Podurilor, Twitterului şi blue tooth? Bine, foarte frumos. Dotare şi distracţie, întreaga paletă. Totuşi, tuturor acestora ce set de valori le atribuim? Ce etos? Nici măcar nu pledez pentru revenirea la valorile generaţiei de care-am pomenit mai sus. Cred, în schimb, că aş emite o somaţie (cui Dumnezeu, habar n-am): conjur să se descopere şi expliciteze valorile după care funcţionăm azi. Să se sintetizeze toate cele obţinute din ’89 încoace, prin care am ajuns acum “la zi,” într-un set de sensuri. Sensuri care să poată fi articulate, expuse, transmise, înmânate. Întocmai ca o carte de vizită.

Dacă nu facem asta, nu avem ce vorbă de duh, ce motto, ce proverb să lăsăm moştenire posterităţii care, astfel, mă tem că va fi (atenţie, arhaisme!) axiologic şi etic moartă în faşă. În plus, până nu facem asta, rămânem cu succes cetăţeni europeni de mâna a treia: care om întreg stă de vorbă respectuos cu un terchea-berchea fără identitate coagulată, fără un liant precis între emisferele cerebrale şi fără măcar o schiţă de coloană vertebrală? Şi asta nu se aplică exclusiv membrilor români ai Parlamentului European, ambasadorilor sau politicienilor; obişnuinţa de a-i responsabiliza doar pe ei, în chestiunea imaginii României şi a conţinutului identităţii noastre e comodă, dar foarte dăunătoare. Asta se aplică fiecăruia dintre noi, când mergem în “Vest” şi cumpărăm, iaca, acadele de la un vânzător de-al locului. Ştiţi ce (ni) se întâmplă după prima vorbă schimbată cu respectivul…

Introspecţia renovatoare. Sinteza. Asta n-am făcut. Am plecat, am cules, am acumulat, am băgat ca babele sărmane, lihnite, deci cam hulpave, tot ce-am găsit, bulendre şi merinde, în sacoşe. Din ce cauză, ştim. Asta e clar şi bine. Dar pentru ce? Şi ce înseamnă tot ce-am strâns? Ce facem cu lucrurile astea? Ce caracter, ce profil ne conferă, în ce fel ne exprimă şi ne reprezintă tot ce-am acumulat până azi? Ce înseamna, adică: ce însemnăm?

O vreme, poate, o să mai meargă să ne facem că, în UE fiind acum, am adoptat valorile Uniunii. Diversitate, echitate, legalitate, respect, toleranţă, demnitate… Eu, una, iubesc aceste valori, cred în ele şi mi le-am asumat. Încerc să le practic în fiecare zi, în acte mici, mici, minuscule. În interacţiunea cu ţăranii de la piaţă, cu cerşetorii, ca şi cu colegii sau familia. Dar ştiu, pe de altă parte, că ele nu sunt opţiunea reală (adică gândită, procesată, asumată lucid) a majorităţii conaţionalilor mei. Respect diferenţa asta, dar cred că e foarte important să se descopere anume care alte valori constituie opţiunea majorităţii. Prin care alte valori se (re)defineşte identitatea de român.

Mai optimist: o vreme mai putem încerca să asimilăm în mod autentic, cuminte, silitori, ca la şcoală valorile enumerate mai sus. (Şi poate asta e soluţia: să sărim direct din nebuloasa identităţii de cetăţeni ai unei republici post-comuniste la aceea de cetăţeni ai UE. Foarte frumos şi decent.) Fapt e că mai avem timp de reflecţie şi descoperiri doar o vreme: cât nu se lămureşte lumea de tot că nu avem un fundament propriu, un “noi” colectiv, comunitar, valabil şi veridic. Dacă acea vreme trece fără ca noi să ne fi redescoperit, mă tem că singura identitate posibilă va fi aceea deja pomenită, de mâna a treia. O identitate fără ethos, ca un corp fără suflet.

Advertisements

Comments»

1. medeea - May 10, 2008

vai, draga mea, tu ar trebui să-l asculţi pe Puric (poate ai şi făcut-o). ai dreptate: ne-am pierdut identitatea ca neam şi ca individ. unii dau vina pe sistemul comunist. se prea poate. în vremuri de teroare omul se conformează şi de aici vine nenorocirea. uniformele comuniste nu s-au scos odată cu revoluţia. au intrat sub piele şi încă mai dau mâncărimi comuniste. Pavlov a demonstrat că e mai uşor să înveţi un reflex decât să-l uiţi. alţii dau vina pe vest-ificarea României post revoluţionare.se poate să aibă şi ei dreptatea lor: când eşti supus progresiv noului nu ţi se pare ieşit din comun. când la noi după revoluţie au explodat toate, pe român l-a năucit schimbările celor 50 de ani în care el a fost absent din spaţiul european. noi ar trebui să facem ca în exerciţiul de mers din Dead Poets Society, ar treui să ne găsim propriul mers în cadrul europenizării ăsteia. sau am putea să stăm pe loc, să ne revenim din năuceală, să ne uităm puţin în spate şi să vedem ce luăm cu noi din trecut. comunismul a fost o perioadă îngrozitoare. poate de aceea toţi încearcă să o uite. soluţia bună nu înseamnă să ne aruncăm cu capul înainte în ceea ce primim predigerat de la cei care deja ştiu cine sunt fiindcă noi nu ştim cine suntem. noi am uitat că suntem români în suflet. acum suntem mai mult români de buletin şi pe acesta l-am asezona plăcut cu încă o cetăţenie dacă s-ar putea. “moşii ăia” (cum spunea într-o emisiune un amărât de la TVR) care au murit în închisori nu erau moşi atunci. cine a citit ştie că erau studenţi, medici, ingineri, arhitecţi, boierii cu tradiţie, oamenii politici din preajma Regelui, nepotul Regelui: GÂNDITORI. mare parte tineri. tineri care au murit şi au pătimit pentru ideea asta de identitate a neamului, de dragoste românească autentică. tot tinerii au murit şi la revoluţie în ’89. pe mine începutul revoluţiei m-a prins în bucureşti chiar dacă nu locuiam aici pe aunci. eram cu mama de mână. aveam 4 ani şi îmi aminteam mulţi tineri pe stradă. mama plângea. şi am întrebat-o de ce plânge. mi-a răspuns simplu: în sfârşit. n-am înţeles atunci. am înţeles mai târziu.
ethosul nostru prezent ar trebui să fie îndreptat spre trecut: găsirea în trecut a căii pe care am rătăcit-o. trebuie să ne refacem paşii, dar nu mergând cu spatele, ci uitându-ne bine la ceea ce a fost.

2. G. - May 10, 2008

of, nepoata lu’ bunicu’ care esti! 🙂 cum le zici tu de bine!

3. oblia - May 10, 2008

Pt. G: Nu stiu cum le zic eu de bine, dar la faza cu “eu va las un proverb, da’ e-n latina, pe care n-o prea stiu” SIGUR sunt nepoata lui!… :)))))

4. oblia - May 10, 2008

pt. Medeea: mmmh, nu stiu. Nu stiu daca a ne intoarce in nobilul trecut interbelic este solutia. De aceea am si spus ca nu pledez (neaparat) pentru revenirea la acele valori. Suntem in 2008 intr-o lume in care aflam de schimbari importante in fiecare zi. In ultimul capitol din carte, alcatuit, cum spuneam, ca o scrisoare, bunicu-meu ne zice ceva de genul “sa interpretati creativ traditia”. Si ne mai avertizeaza c-o sa auzim de multe ori chestia asta, uneori in contexte stupide sau sunind absurd. Totusi, cred ca, basically, cam asta ar fi bine de facut: de reprocesat creativ traditia din perspectiva azi-ului. Iar azi suntem in UE, suntem o societate de consum si avem o rasadnitza de pusti destepti foc si abili in tehnologie, totusi inca pusti. Si o masa de oameni care inca vocifereaza dupa cum li se trag atzele, ca la teatrul de papusi. Ia de-mpaca si amalgameaza asta cu interbelicul. Greu, dar challenging.

Iar reparcurgerea epocii comuniste e un must asa cum pentru un om traumatizat vindecarea duce prin revederea/reanalizarea traumei. Parerea mea. 🙂 Nu cred ca daca treci ceva cu vederea prefacindu-te ca n-a existat si clasind-o pe lista de subiecte tabu acel ceva se rezolva in mod autentic. Nu. Trebuie luat de coarne cu onestitate si inteligenta (si poate empatie, de asemenea).

Nu pot sa subscriu nici la chestia cu “cine e de vina”. Ba comunistii, ba valorile vestice inghitite dar nu digerate inca (si pe care multi le eticheteaza drept “corupatoare”, ceea ce e in sine un reflex contraproductiv). In momentul de fata NOI suntem de vina, nimeni altcineva. Cred ca in momentul de fata pur si simplu consumam fara sa gindim. Nu vad capacitate (auto)reflexiva prea mult in jur… Din nou: la o adica, se ridica “vocea poporului” intr-un fel sau altul fiindca o actioneaza, de pilda, BOR sau un ONG sau un Basescu. Cu de la sine putere nu prea se ridica, parca n-ar avea un gind propriu care sa o urneasca intr-o initiativa neprovocata de mai-mari…

Cu tinerii (si cei din inchisori, si cei de la Revolutie) asa e! N-am ce sa adaug, pentru ca ai spus tu foarte bine ce era de spus.

Visez la un sistem de invatamint in care sa se predea ca materii de clasele I-XII: dezvoltarea facultatii critice si dezvoltarea capacitatii de introspectie. Cu ore teoretice si seminarii practice! 🙂 Dincolo de vini, progresim sau reactionarism, comunism sau regalism, de aceste “abilitati” ai nevoie ca sa te dezvolti ca individ intreg.

5. mona - May 10, 2008

a, si voiam sa te intreb care ar fi mesajul tau azi. ala de vrei sa il lasi stramosilor.

6. oblia - May 10, 2008

urmasilor, adica? ah, ma temeam de intrebarea asta. nu stiu inca, i’m still just a little girl. serios: e prea devreme, nu crezi?

7. mona - May 10, 2008

ce zici de: omul e mare gradinar, el creste par si unghii ?

8. Oblia - May 10, 2008

o idee excelenta! 😉

9. oblia - May 10, 2008

dar sa-l redam exact: “tot omu’-i gradinar, creste par si unghii.”

10. A - May 10, 2008

Pai dupa ce ridici o statuie din vorbe bunicului o darimi cu nonsalanta si parca fara sa bagi in seama (!!!)

“A lor a fost o generaţie căreia, dincolo de veneraţie (un pic persiflantă, cum îmi şade bine ca urmaşă), am a le reproşa, poate, doar două lucruri: o oarecare doză de superioritate rasială şi rasistă (sau cel puţin de ignorare a Celuilalt în sens teodorovian), şi o la fel de oarecare doză de misoginism – ambele, cum spuneam, explicabile prin epoca şi educaţia care i-au format.”

Adica tu esti muuuult mai presus de toate astea si de-acolo de sus rapid le-ai examinat, le-ai inteles, le-ai mustrat, le-ai iertat. Sa ne fie cu iertare, dar se impune prin consecinta ca maximum din ceea ce ai de lasat (urmasilor) este la nivel de par si unghii. Fara ghilimele.
Daca vrei sa stii cit de “little girl” esti intreaba si tu ce faceau mama si bunica la virsta asta. Ca bunicul stim deja ce facea: era misogin.

PS: “Iar reparcurgerea epocii comuniste e un must ” – de care: din struguri albi sau negri ?!

11. coloriciul - May 10, 2008

Multumesc Oblia ca mi-ai adus aminte de poate cea mai interesanta persoana pe care am cunoscut-o vreodata. Citind articolul tau mi-am adus aminte de bunicul. Si el a fost din Craiova, tot liceul militar, tot armata, razboi si acelasi respect pentru rege si valorile regale. Si apoi e de inteles caci din colonel a ajuns masitru strungar pe vremea comunistilor. Si ce maistru trebuie sa fi fost caci era om foarte citit si uneori cand vorbeam cu el aveam senzatia ca e enciclopedie cu picioare.

12. Oblia - May 10, 2008

pt. A: De ce trebuie sa radicalizezi?

1. eu nu ridic statuie nimanui, cu atit mai putin bunicului. Faptul ca am scris despre el si cartea lui evidentiind niste sacrificii pe care a avut taria sa le faca nu inseamna ca ii ridic statuie. Ci ca il admir. Admirativ am scris si despre Monica Macovei, si despre surorile Salazar – nu consider ca le-am ridicat nici lor statuie.

2. “toate astea” de care afirmi ca as fi mai presus sunt 2 chestiuni, de fapt:
a. superioritate rasiala/rasism;
b. o doza de misoginism.

Dupa aprecierea mea, sunt intr-adevar mai putin rasista si misogina decit ei. Tot dupa aprecierea mea, precum am precizat, sunt mai putin patriotica/pasatoare de tara decit ei.

Diferentele acestea nu au nimic magnific, ele se petrec firesc de la o generatie la alta. Daca te compari tu insuti cu propriul tau bunic probabil vei constata diferente asemanatoare. As aprecia daca le-ai impartasi aici si nu te-as acuza in niciun fel de superioritate (ori inferioritate).

3. In mesajele pe care le-am schimbat cu Mona, prietena buna de citiva ani, te-as ruga sa nu te amesteci, deoarece tu esti doar un necunoscut si nu am cu tine genul de limbaj si intelegere pe care le am cu ea.

4. Calamburul tau cu “must” e ieftin.

13. Oblia - May 10, 2008

pt. Coloriciul: a, da!! Mi se pare ca mi-ai povestit odata de dinsul si ti-am spus atunci cum imi vine sa-ti spun acum: sigur se cunoasteau! Din pacate, nu mai putem afla… Sau… al tau mai traieste?

14. A - May 10, 2008

1. A nu e un necunoscut ci o necunoscută.
2. Nu e nici un fel de calambur ăla cu must ci pur şi simplu răspunsul la întrebarea ce ethos mai avem: MAIMUŢĂREALA – cu orice preţ.

15. Oblia - May 10, 2008

1. scuze, n-aveam de unde sa stiu.

2. permite-mi sa parafrazez, ca sa verific daca am inteles bine: dupa parerea ta, maimutareala cu orice pret este ethosul nostru prezent?

16. A - May 11, 2008

Da, incepind cu hipermarketurile si terminind cu pocirea limbii. Trecind prin vile cu gipan, salata de principii de import, reviste lucioase cu articole traduse mot-a-mot.
Ca sa nu te mai plingi ca ai de-a face cu oameni acri, carora (la fel ca si bunicilor)le dibui si le expui mecanismul (sic!!!) uite aici ce scrie un observator roman si totusi extern, care mai nou traieste in sectorul patru si care scrie foarte dulce dar nu dulceag.

http://emillia.weblog.ro/2008-03-12/311737/Fuduliea-i-costa-scump-.html
http://emillia.weblog.ro/2008-03-10/310140/%22Ne-straduim-sa-nu-le-lipseasca-nimic—%22—–De-ce%3F.html
http://emillia.weblog.ro/2008-03-05/306242/Impresii-despre-Romania-si-Romani.html

17. k. - May 11, 2008

ma gandesc si eu, obsesiv aproape, la identitatea romaneasca, unde suntem, ce suntem, ce vad ceilalti sa suntem.

eu am credinta ca suntem pe drumul cel bun. spre deosebire de vestici, am avut ‘privilegiul’ de a trai un regim totalitar si capitalismul salbatic. ne revenim greu, cu tatonari uneori penibile, adoptam adesea si ce nu trebuie, imitam cu o viteza halucinanta, nu ne regasim, repudiem modele si inscaunam altele, nostalgizam gresit, ne inchinam la ce trebuie si la ce nu trebuie. toate astea par haotice, si poate chiar sunt (cine sa stie, acum?), insa ceea ce e sigur e ca nu stam pe loc.

acum nu stim cine suntem, dar lucrurile se vor cerne, si inca la modul foarte frumos, am credinta asta. am credinta ca vom sti sa imbinam un balcanism vulcanic, un trecut framantat, cu valorile europene ale diversitatii, acceptarii si incluziunii, cu o etica vestica a muncii. ca am gustat rosia din gradina si nu ii uitam gustul. ca am stiut ce inseamna sa ai o bunica pentru care esti totul, si noi nu vom deveni bunica-babysitter-neplatit. ca am devorat biblioteca pentru toti si visam in continuare la tihna aceea. ca am cunoscut solidaritatea umana dincolo de orice, si asta ne va impiedica sa devenim individualisti sterili.

cred si ca mai trebuie sa avem rabdare, un timp.

cred ca, din pacate si din fericire totodata, romania va deveni acel loc hip pentru turistul occidental blazat de platitudinea ‘vacantelor de vis’. au deschis deja calea praga, budapesta, belgrad. atunci poate se va trezi/cimenta si impresia noastra despre noi insine.

am convingerea si ca se va termina cu modele gen iri sau oana zavoranu, ca isi vor gasi drumul spre o periferie a interesului comun. repet, in timp.

pentru moment, identitatea romaneasca se cauta, insa se cauta cu patos. e fascinant. o vitalitate fascinanta.

18. Oblia - May 11, 2008

pt. k: bai mie imi vine sa pling dupa ce-am citit ce-ai scris, iar altceva nu mai pot adauga, pe linga asta. 🙂

19. mona - July 26, 2008

recitesc articolul asta si imi dau lacrimile. e extrem de bun. si de bine scris

20. Alex. Mironov - April 28, 2009

Stimata Doamna,
V-am gasit din intamplare trimiterea catre o carte publicata de institutul la care lucrez. Va asigur ca puteti cita linistita din volumele editate de noi, cu conditia sa mentionati sursa. Interdictia tine de comercializarea textului, nu de utilizarea lui in scopuri publicistice.
Ca istoric, textul Dv. m-a facut sa zambesc si nu pentru ca nu respecta obiectivitatea istoriografica (de altfel, nu cred ca v-ati propus asta), ci pentru ca e atat de personal. Istoria, sa stiti, e compusa nu din eroi, ci din oameni normali, ca toti din jurul nostru. Oricum, e frumos scris!

P.S. Sunteti ruda cu regretatul general Constantin Latea? L-am cunoscut bine! Era o figura remarcabila, venita din alte timpuri…

21. calatoare - May 8, 2009

Domnule Mironov, mulţumesc pentru comentariu.
Oblia nu mai scrie aici şi, din păcate, nu mai scrie public. Această însemnare merita publicată măcar pentru că vorbeşte pentru o întreagă generaţie care încă îşi reclamă dreptul de a-şi cunoaşte istoria şi care îşi caută identitatea… O să-i transmit comentariul.

Alex. Mironov - May 10, 2009

Si eu va multumesc.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: