jump to navigation

Omul şi câinele său April 30, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags:
trackback

Fiecare om ar trebui să aibă un câine. Câinele lui şi doar al lui. Aşa cum are o umbră. Eu am avut. Se numea Arantxa (greşit pronunţat ca “Aranta”) şi s-a dus de pe lumea asta în 2003, predându-i ştafeta afectivă şi junioricească lui Bubulină în chiar ziua botezului lui.

Arantxa a fost căţelul cu Revoluţia. Când am luat-o, pe 1 Decembrie 1989, era într-o cameră, pe-o miţoasă, alături de cei 3 fraţi ai ei, ea însăşi miţoasă. Şi mică atât cât să-ncapă în căciula miţoasă a maică-mii. Grozăvia împuşcăturilor de pe 21-22 împreună am ascultat-o.

Cu gene de fox terrier, cocker, schnauzer şi caniche, avea alintul circăresc al ăstora din urmă şi sângele vânătoresc al primilor. Alonja ei, în fugă-ntinsă după ciorile din parc, precum şi salturile agile, care-i întindeau muşchii pulpelor perfect, perfect, ca-n ilustraţiile din atlasul de anatomie, salturile după vrăbiuţele din tufişuri, mi-au atras în parc o întrebare precum “Scuzaţi, cu ce baterii funcţionează?”

Arantxa care se juca cu mingea în curtea de la Cheia până la epuizare. Arantxa pe blana căreia puteau să-ţi pice oricâte lacrimi, ea nu se supăra, ciuciulete s-o fi făcut, şi tot aştepta cuminte, să termini tot ce-aveai de plâns. Arantxa care şi-a petrecut nu ştiu câte nopţi lipită de piciorul meu, în camera infestată de fum de ţigară, cât lucram. Arantxa care, la venirea acasă, după o zi oricât de excrementală, nu făcea decât să apară, cu moaca aia a ei ciufulită şi cu codiţa vânturată, ca să se ducă naibii toată amăreala. Arantxa pe care uneori o visam vorbind cristalin, cu voce un pic piţigăiată.

Arantxa începuse prin a fi căţelul familiei, apoi devenise căţelul meu. Ne încurcau numele, o strigau pe ea după al meu şi invers. Alter egoul meu. Cu tot cu mici tabieturi împreună, ca două băbuţe ce se ştiu de-o viaţă. Şi-mi făcea cinste. Mai multă decât eu, ei, ca alter ego… În 1997 am plecat în Australia. În vacanţa din 1998 încă m-a crezut, mică şi-ncovrigată de bucurie, la re-vedere. Nu ştia că era doar o vacanţă de-o lună. În 2000, când m-am întors de tot, nu mai era căţelul meu, era al maică-mii. De-atunci, nu m-a mai crezut. M-am mutat şi-am lăsat-o cu noul ei alter ego. Eu am rămas fără – pentru că meritam…

Când au îngropat-o, fiind zi lucrătoare, nu m-am putut duce cu ei la Cheia, să fiu de faţă la acest ultim joc al Arantxei. Ce să-i fi spus unui şef cu cap de fotbalist? “Lăsaţi-mă o zi liberă, ştiţi, vreau să-mi îngrop căţelul, care a fost alter egoul meu”? Mă apucă vomitişul numai când mă gândesc ce tocană sentimentală ar fi făcut din mine, cum rânjetul lui de fotbalist s-ar fi asociat cu ideea de “căţelul meu”…

Ieri la Cheia, însă, a apărut un căţel. De aceeaşi talie, la fel de miţoasă, dar cu părul mai aspru, încărunţit şi înspicat cu maron (Arantxa era neagră, doar cu o broşă albă pe piept). Şi grăsună (Arantxa era suplă). Nu ştiu cum e cu recircularea sufletelor (nu cred în reîncarnare deloc, dar încep să cred tot mai puternic într-o formă de recirculare, n-am alt nume mai bun, deocamdată), însă am înţepenit când i-am văzut ochii: erau aproape identici cu ai Arantxei. Nu, nu toţi ochii de câine sunt la fel. Ai Arantxei aveau un iris care, într-o anumită lumină, era indigo. Aproape la fel şi căţeluşa asta părăsită, am înţeles, de stăpâni la Cheia.

Bineînţeles, am tratat-o cu mângâieli din plin. (Şi mâncare, da.) Luându-mi, în schimb, o porţie zdravănă de uitat în aşa ochi. Azi am plecat, spre seară. A rămas zgâindu-se lung cu acea expresie – aceeaşi expresie – ciufulită prin poarta crăpată… Pe drumul de întoarcere m-am tot gândit dacă s-o iau acasă weekendul viitor sau nu. Nu ştiu.

Nu ştiu.

Mă uitam la Arantxa, cum era ea aşa, alter egoul meu, şi-mi ziceam: “Cum o să moară Arantxa, aşa am să mor şi eu.” Puteam să pun pariu c-o să moară jucându-se cu mingea. La 13 ani încă fugea ca smintita după ea, prin curtea de la Cheia, ar fi putut să-i crape inima în orice clipă, babă canină nebună ce era. Evident că i-o aruncam din nou şi din nou şi din nou. Asta o fericea, asta făceam. Era fericită plonjând.

Totuşi, nu. Altfel s-a întâmplat. Bolea de ceva vreme. De-abia mai mânca. Nu mai ieşea de sub pat, în întâmpinare, când ajungea vreunul din noi acasă. Cam icnea şi uhuia de durere, nopţile. Părea că nu mai simte nici mângâierile, stătea dreaptă pe beţele de picioare, clătinându-se de slăbiciune. O singură dată şi doar pentru câteva secunde a tresărit înviorată, gata de lansare în alergătură, parcă: mă răstisem la ea, ”Aranta!” Revino-ţi. M-a şocat efortul de înviorare, n-am să uit. Ce salt uriaş de voinţă trebuie să fi fost pentru ea, fie şi pentru 5 secunde! Mai mult n-a durat. Doar fiindcă îmi auzise vocea, comanda sau ce-o fi auzit ea atunci în glasul meu strigându-i numele.

Şi-n seara de noiembrie, după lunga zi a botezului Bubulin în care trebuise s-o lăsăm singură mai bine de 12 ore, ai mei au ajuns acasă. Îi aştepta lângă uşa balconului, pe picioare. Dacă nu îmi amintesc greşit povestea maică-mii, întâi a ieşit să facă pipi. Apoi a intrat, s-a mai clătinat un pic pe picioare şi a picat chiar acolo. Aşa a murit Arantxa. Astfel, nu pot decât să sper că propria mea prezicere se va adeveri. Aş fi onorată să fie aşa.

Advertisements

Comments»

1. Monica - April 30, 2008

Nu ai voie sa ma faci sa plang. am zis!

2. April - April 30, 2008

Si voi tot la Cheia (Prahova?). Si eu cu Dick. Am scris despre el in martie. Cockerul meu care mi-a fost umbra 13 ani.
Sunt niste chestii speciale, cateii. Stii ca si acum, la aproape 7 ani de la moartea lui, eu sunt ‘recunoscuta’ de maidanezii de pe strada ca fiind om cu ciine? Vin la mine, se gudura, se poarta ca atunci cind miroseam a ciine, user friendly thingie, fata asta e d-a noastra.
Sunt pe dinauntru. P-afara nu mai am ciine d-atunci. Dar mi-s dragi toti. Foarte dragi.
Si povestile fiecarui cuts si stapin de cuts sunt minunate.

hugs.

3. Oblia - April 30, 2008

pt. Monica: Imi pare rau… Eu am scris cu tissues la indemina aseara, poate o sa pun “warning” de-acum inainte, cind se mai intimpla… 🙂

pt. April: Da, tot la Cheia Prahova. A, cocker!!… 🙂 Ce zurlii sunt si ce incapatinari ashaaa, magistrale, de lord englez au! O sa citesc ce-ai scris. Fain ca te amusina ca din gasca lor. Eu n-am chestia asta. De maidanezii din Bucuresti mi-e frica. Doar cu unii ma bonduiesc din prima (cu aia de la Cheia in special, fiindca stiu ca nu sunt rai, n-au cum sa fie): apar ei, apar eu si ne dam labutza ca si cind nu ne-am mai fi intilnit de ceva vreme – cind de fapt nu ne intilnisem nicicind. Imi place felul lor total casual, aproape golanesc, de-a se-mprieteni cu total strangers. Cind, de pilda, se murdaresc ca porcii pe labute si-apoi sar pe tine cu cea mai avintata cordialitate. Hugs back, thanks 🙂

4. Zaza - April 30, 2008

Ţi-e clar că trebuie să o iei data viitoare, da?

5. AprilSea - April 30, 2008

pai asa sunt toti cutii maidanezi, friendly. in prima instanta, cel putin. n-am trecut niciodata de prima instanta 🙂
mi s-a intimplat (mai am o prietena care-i tot stapin de cuts, chiar daca dus si el, cateii erau prieteni, una bucata boxer scotea la plimbare una bucata cocker, pai daca stapinele erau prietene trebuiau sa fie si ei), si eram odata pe un drum de tara, pierdusem drumul si nu stiam cum ajungem unde-aveam de ajuns. In masina, noi doua si doi domni, unul sofer. opreste don’ sofer in fata unei curti de ceva industrial, un hambar sau asa. in curte, o gramada de patrupede, 30 sa fi fost. ei: nu intram acolo sa-ntrebam. noi doua: las’ ca mergem noi. am iesit, domnii ramasesera masca.
intram frumos in curte, animulele latrau, noi linistite, bravo catelu’, voce blinda, pas cu grija, fara sa tirsiim (de obicei sar daca aud tirsiit de picioare, sunt invatati sa fie rai la zgomotul asta), ajungem in fundul curtii, doi nene holbati apar dintr-un depozit, in jur ciini gudurindu-se. nu stiti cum s-ajunge la? umm.. ba da. perfect, plecam.
astia din masina erau cu ochii cit cepele si cu tigarile aprinse in masina – which was a big no no! – uitindu-se ce draq fac nebunele astea.
eh, ne faceam prieteni, ce sa facem si noi…
nu m-a muscat nici un ciine pina acum. intre timp, acasa am pisici.

6. AprilSea - April 30, 2008

la Cheia cu mr. Dick(ens) am mers in din 89 in 93. ne-om fi vaz’t. era roscat si durduliu. la fel si eu. si-i placea sa se ‘parfumeze’ in fiestecare nenorocire de imputenie din padure, hoit, mincare stricata, oua de pasari, orice ‘bunatate’ nimerea. era de vinatoare si-si ascundea mirosul.
un prieten de familie, care statea la Tudose (in capatul strazii care duce la minastire), ne-ntreba ‘cit a costat purcelul’, cind il vedea imputit, cu roiul de muste dupa, si pe mine tinindu-l la lesa scurta si neavind chef de discutii. noi stateam la minastire. voi?

7. alt.L - April 30, 2008

“Fiecare om ar trebui să aibă un câine. Câinele lui şi doar al lui. Aşa cum are o umbră” — reusesti tu sa le spui intr-un fel in care faci omul praf si ii e greu dup-aia sa se-adune si sa-si vada de treburi (unele urgente). Hear, hear!

Multumesc, Oblia. Multumesc, April.

Si sunt de acord cu Zaza 🙂

8. TheArrow - April 30, 2008

Pai cred ca Oblia asta astepta in secret: incurajari s-o ia. Uite inca o incurajare de la moi :).

9. vera cimpeanu - May 2, 2008

oblia – si io zic sa faci pasu’, da’ trebuie sa inveti cutsulina si la fratele tau sau/si la maica-ta, sa nu devii prizoniera domnisoarei. Stii tu, mai la munte, mai la mare, mai la Sevilla, etc. Desi, reflectind mai adinc, imi dzic ca, lasata la fratele tau, Bubulinele nu vor mai voi sa ti-o inapoieze. Zic si io.

10. oblia - May 2, 2008

pt. April: u’re freaking brave!! n-as fi intrat printre 30 de caini, dar ce zic, nici macar printre 3, nici cu picioarele inainte!… 🙂

11. oblia - May 2, 2008

tot pt. April: despre cheia, uite aci: https://oblia.wordpress.com/2008/03/21/chei-casute-pasi/
asa ca, da, ne-om fi vazut 🙂 voi mai mergeti acum?

12. oblia - May 2, 2008

pt. Vera; pai asta e si dilema mea: stau singurica, deci as fi eu cu ea. deci foarte frumos. dar cu plecarile mele, care oricum se vor intimpla, ce facem?… tata mi-a zis deja ca ei alt ciine nu imi mai preiau… iar cu frate-meu m-am riciit o repriza buna la cheia, fiindca arantxa 2 s-a rastit urit la boloboc, in vreo doua rinduri… a fost exilata cu “marsh”. bubulina, arhiangelic intre noi doi, mi-a explicat: “dupa parerea mea, tati are dreptate. dar asta este doar opinia mea, sa stii, sa nu te superi.” copilashul asta ma ucide cu zile! 🙂 dar, revenind: nu stiu. vara asta ar trebui sa fie ok pentru catzelusha la cheia, ca tot mergem. dupa aceea, insa… dunno.

13. vera cimpeanu - May 2, 2008

oblia – Mi-e clar: ori gasesti cel putin 3 prieteni/e care se commit sa o ia whenever you travel, ori nu o iei la tine s-o kinuiesti. Ca daca merge anul asta, dar nu mai merge la anul, ce-o sa fie in sufletul ei, daca dupa 12-15 luni o dai? Asta NU SE POATE! Asa ca ar trebui sa reflectezi cine ar putea fi preopinentii. Cu Bubulinele se va aranja reciproc, in timp, daca fac citeva vacante cu dinsa la Cheia. Dar tu nu poti sa te joci cu suarta ei.
Te inteleg cu Bubulina, arhiangelic, care te ucide cu zile. Tocmai m-am despartit de Karinutza, venita intr-o vizita de 6 zile in Romanica. Nu ma-ntreba. Au plecat azi dimineata si am jurat ca azi si miine, doar mail, skype, telefoane, carti si muzica. Ti-oi zice de domnisoara mai incolo.
Ma bucur ca ai reusit sa fugi la 2 Mai.

14. oblia - May 2, 2008

pt. Vera: a, nu, evident ca nu se poate asha cu catzelusha. trebe brainstorming. deja am o idee de co-owner. pai sa ne mai ziceti de Karinutza 🙂

15. TheArrow - May 2, 2008

Si uite-asa, cu Bubulina se intrevede o speranta de o generatie ceva mai civilizata, care nu crede ca parerile ei trebuie sa fie ale tuturor celorlalti 🙂 Mai matura atitudine decit a unor adulti care mai dau pe-aci uneori. LOL.

16. Oblia - May 2, 2008

He, da… 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: