jump to navigation

Despre sentiment, amatoriceşte March 30, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags:
trackback

Erau atât de calmi, atât de echilibraţi, atât de comme il faut. Atât de rasă superioară, încât păream un măscărici nevrotic, pe lângă ei. Atât de stăpâni pe orice situaţie. Şi asta pentru că se stăpâneau pe ei înşişi; da, cam ăsta le era secretul: să îţi striveşti sentimentele ca pe gândaci. Până le stârpeşti de tot. Le eradichezi din genă. Un proces rafinat prin secole, prin generaţii. (Oh, eternal sunshine of the spotless mind…)

Şi eşti stăpân pe situaţie încă din camera de naşteri, de asemenea numită delivery room, cum probabil se cheamă şi acea încăpere din oficiul poştal unde se livrează scrisorile şi alte efecte poştale, pentru triere. Pentru repartizare ulterioară în comitatul Lancestershire, în comitatul Gloucestershire, sau chiar în statul Minnesota… În toate, toate comitatele şi statele unde există doar oameni din născare stăpâni pe ei înşişi şi pe orice situaţie.

Eşti stăpân pe situaţie, altfel spus, nu te mai naşti cu sentimente. Prin educaţie, în schimb, ţi se insuflă un fel de indulgenţă, un fel de cordialitate utilă, productivă: de exemplu, atitudinea cordială faţă de fiinţa umană cu care te împreunezi, constructivă pentru societate, întrucât produce noi cetăţeni (stăpâni pe sine şi pe situaţii, se-nţelege), şi, mai recent, folositoare pentru buna funcţionare a individului în comunitate, întrucât destinde psihologiile frustrate, ungând, în consecinţă, osiile funcţionării sociale – să nu existe crize personale generatoare de blocaje în activitatea colectivă. (Metodă non-formală de teambuilding, de asemenea. Ori, în limbaj bridgetjonesian, “affectionate fucking.”)

Durase generaţii, am presupus. Eu nu aveam timp. Am învăţat să o fac în câţiva ani. Să îţi striveşti sentimentele ca pe gândaci. Dumnezeule, CÂT doare! (Totuşi, obiectiv vorbind, ce Dumnezeu doare? Doar nu vorbim de carne sfârtecată sau oase rupte, ci de ceva imaterial. Cum poate să doară ceva imaterial, deci inexistent în realitatea lumii date, văzute, auzite, pipăite? Cam ăsta e raţionamentul. Poate să afirme cineva că nu e logic?)

Hm. Iată, începusem să scriu această însemnare cu “rightful anger” (îmi scapă în continuare acel unic concept şi vocabula conexă, pe care le aveau grecii antici anume pentru asta), chitită să întorc argumentul şi să dovedesc tocmai contrariul: anume că asta e o practică falimentară. Hotărâtă să extrag filosofia inversă din falimentul ei. Când critici ceva, bine şi frumos este să oferi altceva, în schimb, nu? Dar acel turning point mă fentează, acum. Nu-l mai găsesc. Unde era? Ca un actor care şi-a uitat monologul, în plină scenă… Îmi cer scuze.

Să încerc didactic, însă. Practica strivitului sentimentelor ca pe gândaci, deci. Dacă e vorba, în esenţă, de “being in control,” a fi stăpân pe situaţie, atunci avem de-a face cu o dorinţă de putere. Fiind o himeră atât de puternică, n-am s-o comentez. (Dar, da, am spus “himeră.”)

Dacă, pe de altă parte, e vorba de frica (sau lehamitea) de durere (o altă parte care s-ar putea să fie totuşi aceeaşi parte, în sensul că dorinţa de putere nu e altceva decât frica de durere – dar, cum spuneam, ce să m-apuc eu să comentez acum dorinţa de putere?), atunci există un mănunchi de alte soluţii, pe lângă strivire.

Unu, profilactic: nu te “angaja” în sentimente nasoale, bazate pe altceva decât sentimentul însuşi (bazate, de exemplu, pe egoism/auto-magnificare, posesiune, dependenţă sau auto-minţire); desigur, asta înseamnă că trebuie să înveţi să recunoşti sentimentele din timp, ca să poţi face pasul deoparte, afară din calea lor, la timp.

Doi, grădinăreşte: dacă ai ajuns la concluzia că merită pentru că e autentic, foloseşte-ţi toate resursele, dar mai ales simţul umorului, ca să-l păzeşti de degradare (un pericol mereu probabil, de vreme ce există cam mereu în mediu, foarte la îndemână, toate condiţiile propice degradării – din care prima e pizma pe care o resimt de regulă semenii la vederea fericirii altora).

Trei, impulsiv: dacă te obosesc analizele şi oricum habar n-ai de frica de durere sau de-alde astea, nu-l strivi, ci consumă-l; cum ai da pe gât un pahar cu apă rece când eşti mort de sete; şi după aceea vezi tu, fericitule inocent, sau nefericitule în devenire – după caz – dacă a fost ambrozie sau cianură.

Fapt e că, oricum ar fi, cu sentimentele tot ai de-a face. Măcar ca “obiecte” de decapitat, în paradigma stăpânirii de sine. Şi cel mult ca “fir călăuzitor” de la un capăt la altul al şcolii vieţii, în paradigma grădinăritului. Pentru o victorie asupra lor sau o victorie cu/prin ele tot ai de luptat.

În ce mă priveşte, le-am “gustat” pe amândouă. Victoria obţinută prin strivire e netă şi violentă: ghilotinare. Ţine de epoca bătăliilor purtate de războinici în armură, când barbaria era un efect al excelenţei în arta militară. O victorie incontestabilă care te lasă, totuşi, maltratat (dar, da, funcţional şi “mai puternic”) – şi aici vorbesc, desigur, din postura de latină. (În Gloucestershire, Lancestershire sau chiar Minnesota aspectul secundar al maltratării este necunoscut. Sau poate dat la casat, laolaltă cu alte dosare depăşite de timp.)

Victoria obţinută prin grădinărit nu e niciodată garantată. Deloc. Sau nu în sensul acela. De exemplu, eu trei ani am grădinărit la un sentiment care nu avea, din capul locului, absolut nici cea mai mică şansă de victorie. Un sentiment gratuit, în aer, în pom, un sentiment de-gea-ba. Ceea ce ştiam clar şi fără dubiu. Totuşi, am grădinărit la el. Trei ani. Cât a vrut el să dureze, atâta l-am lăsat, atâta l-am grădinărit. Şi, într-un fel, au fost cei mai fructuoşi trei ani din viaţa mea de până acum.

Într-un fel. În felul care mi-a permis ca, în această dimineaţă, să mă trezesc convinsă că eu, una, de-aci înainte nu voi mai strivi sentimente, şi să încep să scriu această însemnare, terminată, după pizza, beri, Cişmigiu, plimbări, prieteni şi taclale, în această seară.

Advertisements

Comments»

1. G. - March 31, 2008

pfoai, ce-mi place ce-ai scris azi !

hm, practica strivitului sentimentelor, eficienta, ce-i drept… dar, la ce bun?
prefer gradinaritul, desi, efectuat de unul singur, poti sa constati ca, doar cu floarea ta nu se face primavara 🙂
dar simti ca traiesti, ca esti viu, chiar daca asta implica si teama, dezamagire, durere, esec…

2. Oblia - March 31, 2008

ei, e bine si cu strivitul. adica necesar. uneori. gradinaritul, da, idealmente.

3. AprilSea - March 31, 2008

eh. eu am gradinarit, si a inflorit frumos dar s-a uscat brusc, de fapt cred ca am uitat sa verific daca are pamint, sentimentul meu. crescuse, cum se-ntimpla, cu apa in pahar. ca unii lastari, se fac mari si frumosi si uiti ca sunt doar lastari. la un moment dat, cind nu mai au de unde, se inmoaie partea din apa, le pica frunzele si gata-s, in 2 saptamini.
asa ca m-am gindit ca trebuie sa trec pe varianta de strivire. dam cu toti de pereti, cu mine prima.
desi, daca stau sa ma gindesc (si ma bucur ca n-am apasat pe say it!) zic ca un adevarat luptator *ahem* simte ce stofa are inamicul. daca e de gradinarit, gradinarim. daca e din specia celor care se nasc fara sentimente, nu trebuie gradinarit ca o sa calce in picioare toata gradina. e greu cu astia, e cel mai greu. ultimately, o sa-i ajunga si pe ei nevoia de a gradinari, dar o vor face foarte anevoie.

4. Oblia - March 31, 2008

wow, tu chiar pari sa te pricepi la gradinaritul ‘cela nefigurativ. eu habar n-am: nu sunt prietena cu plantele. ma miram eu insami ca am ales aceasta metafora.
da, da, intocmai: simti ce stofa are inamicul, adica stii despre ce sentiment e vorba. si, grobian formulat, te prinzi sau nu te prinzi in hora. dar gasesc ca invatarea sentimentelor e, asa, ca invatarea speciilor de fluturi de pe planeta: foarte greu sa le deosebesti cu oarece precizie… ani si ani de studiu…
in fine, ma tem ca stai de vorba cu cineva din specia pe care ai mentionat-o la sfirsitul comentariului tau. cei 3 ani de care vorbeam in post erau tocmai aia in care am constientizat (sper, cred) nevoia de grandinarit. anevoie? nu stiu. ce inseamna anevoie, cind e anevoie si cind nu? daca o faci cu toata inima, numai anevoie nu e, nu? 🙂 si asta conteaza, in definitiv.

5. AprilSea - April 1, 2008

ma bucur ca vrei sa o faci cu toata inima. s-ar putea sa si inveti repede. daca asa-ti e acum sa faci, asa vei face.

eu am trecut pe linga cineva care doar pretinde. intreaga-i viata este centrata pe a pretinde si a se pretinde. in momentul in care chiar vrei, atunci e perfect.
succes!

6. Oblia - April 1, 2008

ei, merci! 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: