jump to navigation

Un gest February 10, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: , , , ,
trackback

După ce trăieşti în străinătate o vreme, ce te frapează la tot pasul, odată revenit în ţara-mumă, sunt nu atât marile schimbări, clădirile, străzile, compoziţia Parlamentului, etc., cât micile gesturi pentru autohtoni şterse de-atâta cotidian. Gesturile-rutină.

Cum urcă lumea pe scări la metrou, ce propoziţii-standard folosesc clienţii într-un magazin de cartier – astea capătă o putere teribilă, pentru transplantatul din altă cultură, trimiţând o undă de şoc revelatorie prin mentalul său bicultural. Când ţi se-arată limpede, ca într-o reacţie chimică de laborator elveţian, o Diferenţă. Şi rămâi pe gânduri explorându-i sensurile, implicaţiile.

Nu mi-aş mai fi amintit un gest banal australian, dacă nu mi se întâmpla în mod repetat, zilele trecute, echivalentul lui românesc. E vorba de cum dau vânzătorii restul. Nu ca socoteală (ciupeală), ci ca manieră.

La Safeway în Lygon Street micul ritual comercial funcţiona pavlovian: gesturile aveau succesiunea lor precisă şi curgeau unul dintr-altul fără sincope, fără greşeli, întârzieri sau ezitări în scenariu.

Îmi puneam coşul cu produse pe tejghea, vânzătoarea îl golea, înregistrând codurile de bară şi băgându-mi produsele în pungi, îmi comunica suma de plată, îi înmânam banii, îmi ridicam sacoşele gata pregătite în timp ce ea manevra bancnote şi monezi. Până aici, nimic nou.

De-aici urmează secvenţa care marchează diferenţa: cu sacoşele în stânga, întindeam dreapta cu palma în sus în momentul în care mâna dreaptă a vânzătoarei era pregătită de predare, tot cu palma în sus şi cu restul (bancnote, monezi) aşezat frumos pe ea. Dreapta ei se răsturna peste a mea, ca jumătăţile de balama când se închide uşa, basculând restul în palma mea, în timp ce stânga şi-o ţinea dedesubtul mâinii mele, ca, dacă cumva pica vreo monedă, să o recupereze ea şi să mi-o restituie degrabă.

Într-o ţară în care însingurarea e destul de acută, cu-atât mai mult pentru o străină care trebuia să petreacă 12-14 ore pe zi în casă, citind şi (re)scriind (deh, se termina bursa, se termina viza, lucrarea trebuia predată, era catastrofic), gestul ăsta pavlovian, apropierea umană şi unda de grijă (caring – acest cuvânt-alifie!) pe care le emana mă încălzeau până la lacrimi, uneori. Asta, nota bene, într-o cultură a non-tactilului, a rezervei faţă de corporal şi fizic, şi a distanţei sacrosancte a spaţiului personal.

Evident, era o chestiune de instruire a personalului în scopul eficientizării, accelerării fluxului de cumpărători: pentru a preveni formarea cozilor, pe scurt. Cum? Păi iată cum, prin comparaţie: la magazinele bucureştene totul decurge identic până la înmânarea restului. Punct de la care vânzătoarele românce diferă: ele îţi aşează restul (bancnote şi monezi, deci) nu în palmă, ci pe tejgheaua de plastic sau metal, cel mai adesea. Asta, nota bene din nou, într-o cultură latină, caldă, în care oamenii se pupă, când se întâlnesc, în care eşti bătut pe umăr, gâdilat sau atins, fie că vrei, fie că nu, de cincispreze ori pe zi de către cvasi-necunoscuţi.

Până la rest, se pare. Ăsta se dă nelatineşte. Iar dacă bancnotele sunt uşor de ridicat de pe tejghea, cu monezile treaba merge un pic mai greu. Mici, alunecoase şi cu muchie ostilă apucării, ale naibii. Uneori stau şi câte-un minut acolo, până reuşesc să le culeg pe toate. În acest timp, desigur, următorul client mă împinge din spate, pufneşte, face pressing cu pungile sale peste ale mele. Căci, ştiu prea bine, îl incomodez.

Ce să mai înţeleg? Că a fi latin şi cald rezultă, cumva, în a fi ineficient şi deranjant pentru concetăţeni? Că a fi rezervat şi non-tactil te poate unge pe inimă, uneori, şi-alimentează convieţuiri agreabile?…

Advertisements

Comments»

1. ccozianu - February 11, 2008

Americanii astia, tu-le mama lor de capitalisti au inventat coin change dispenser. O cutiuta mica plina de monezi mititele primeste comanda de la computatorul point of sale si da drumul la monezi intr-o cupa metalica, numai bine ca sa-ti fie comod sa le apuci.

Evident, cashul ti se transmite a mano. A pune banii pe tejghea, e, cum sa spun eu, necivilizat. Nu ca eficienta ci ca chestie simbolica.

Parerea mea, dupa cum zicea saniuta.

2. Oblia - February 11, 2008

wow, la asta nu m-as fi gindit! as zice ca sunt mai non-tactili decit australienii – mult mai non-tactili… [grin]

3. miha - February 11, 2008

la albert hein-ul autohton (si la jumbo si la C1000) se intimpla aceeasi chestiune cu “balamaua-din-palme”, hegzact cum zici… doar ca mie tranzactia cu maruntisul imi da de fiecare data un fel de fior neindeminatic, ca o cadere in necunoscut, inexplicabil, sau are oare explicatie? anyway, in comparatia ta cu epicentrul in maruntisul de la supermarket miros un intreg clash… cum reusesti sa dai unei sarmalutze gust de caracteristica arhetipala? ce fain…

4. Oblia - February 11, 2008

nu stiu. dar chiar avea ceva magic momentul maruntisului mmmmagic! 🙂

da’ ce-i aia C1000, o naveta spatiala?

5. mihahela - February 11, 2008

asa am crezut si eu la inceput dar s-a dovedit a fi doar un supermarket…

6. Oblia - February 11, 2008

of, ce anticlimax 😦

7. răzvan martzipan - February 11, 2008

mie îmi place foarte mult ce se întâmplă la noi când vrei să plăteşti cu cardul – brusc devii cea mai odioasă fiinţă de pe faţa pământului pentru toţi cei ce sunt înşiraţi la coadă în spatele tău (să fie şi pentru că, în spaima lor teribilă de furt – “sărăcia şi nevoile şi neamul” – băncile noastre procesează tranzacţiile pe loc?)… ca să un mai spun de casiere, care-şi dau ochii peste cap şi îţi iscodesc portofelul, în speranţa să depisteze suficienţi bani ca să-ţi poţi cumpăra un pachet de ţigări şi o cola, fără să mai fie nevoie să le supui pe ele (şi, pe cei de la coadă) la teribilul supliciu al plăţii prin card…

p.s.1: pe jfk, terminalul 2 – trebuia să mă întâlnesc cu o colegă de-acolo; în prostia mea am uitat să-mi mut cartela din nokia în mai vechiul motorla (de care oricum nu eram sigur că merge în reţelele lor); mă opresc la starbucks-ul din hol, cu speranţa că am să pot să schimb în monede şi, implicit, să o sun pe tipă; doamna (pentru că da, era o doamnă) de la starbucks, mă întâmpină cu un mare zâmbet şi cu nelipsitul “sweetie”; şi nu, nu se supără, pentru că nu vreau să cumpăr nimic, ba, din contră, iese de după tejghea ca să-mi arate unde sunt telefoanele publice… (între noi fie vorba, până la urmă un domn care stătea în spatele meu, a fost destul de amabil încât mi-a întins discret mobilul său şi a insistat să-mi sun colega).

p.s.2: când se mai întâmplă de plec hai-hui prin lumea asta mare, la întoarcere, cel mai tare îmi lipsesc oamenii ăia care zâmbesc şi cu care te saluţi când te întâlneşti pe un hol sau într-un lift, chiar dacă nu i-ai văzut şi, probabil, n-o să-i mai vezi niciodată în viaţa ta… deşi ştiu că e doar o convenţie şi că totul e “mimat” pentru că ţine de “educaţie” şi aşa mai departe, iar mie nu-mi intră în cap şi nu mă învăţ minte şi tot “mi se face dor” de prostioare din astea…

p.s.3: mama mă-sii de “normalitate” locală şi pitoresc balcanic 😦

8. Oblia - February 11, 2008

draga martzipane, mie imi place foarte multe ca comentariile tale sunt asa, organizate. 🙂 ai tu o slabiciune pentru p.s.-uri :)))

adevarat ca americanii sunt saritori si amabili asa, “moca”. pur si simplu pentru ca au fost educati sa fie helpful. sau asa mi-au spus mai multi care-au trait sau calatori pe-acolo. fain, bravo lor!

pe de alta parte, ai sa rizi, dar am prieteni americani carora le e dor de ursuzenia proverbiala a vnizatoarelor de la noi!! banuiesc ca asa, ca exotism… 🙂

iar eu, una, pe asta cu zimbetele nu o am. adica nu mi-e dor de zimbetele false. sunt ok cu astea rare, dar macar produse cind ii vine omului sa zimbeasca, natural. dar, da, iti inteleg of-ul, zimbetele alea fac atmosfera buna. 🙂

9. k - February 11, 2008

acuma la safeway restul iti vine printr-un tub, daca bine imi amintesc. o sa ma duc sa vad.

(imi place cand scrii de australia)

10. Oblia - February 11, 2008

nuuuuuuuu. nu se poate. nu tub. cum tub?? la safeway?? ma duc sa jelesc putin…

(cred, dar ma indepartez tot mai tare de experienta aia… nu cred c-am sa scriu foarte des.)

11. thearrow - February 11, 2008

Aici la safeway restu e dat cum zice razvan. Dar la orice alt magazin care nu are device-ul respectiv (care arata de parca e din the 50’s :)), ti se da in mina.

12. oblia - February 11, 2008

asa, asa 🙂 vai, tu, nu-mi place masina aia de care ziceti voi deloc, deloc.

13. thearrow - February 12, 2008

Haha! Mie mi se pare geniala :).

14. oblia - February 12, 2008

dar iti dai seama ca e un indemn subliminal spre gambling? 😉

15. thearrow - February 12, 2008

Sa stii ca nu te-ai gindit rau. Exact ca la slots pica banii aia. LOL.

16. Teo - February 12, 2008

E fascinant sa reflectezi asupra genului de gesturi care ne capteaza imaginatia si devin cumva “emblematice” pentru o cultura. Nu ma gindisem niciodata la modalitatea in care ti se returneaza restul in America (sau la comparatia dintre America/Australia si Romania in aceasta privinta) ca fiind mai mult decit un gest marunt si banal. Ai dreptate insa, poti deduce multe lucruri interesante despre o cultura daca te uiti cu atentie la maruntisurile cotidiene. La fel de interesant e sa vezi cum aceste gesturi sint privite si intelese (citeodata accurately, alteori nu) de catre cineva dintr-o alta cultura.

Ca o anecdota, unul dintre gesturile romanesti care il fascineaza pina in ziua de azi pe sotul meu american este modalitatea sprintara 🙂 in care calatorii bucuresteni urca si coboara din mijloacele de transport in comun. No time is wasted there :). Dupa doi ani de la vizita noastra in Romania, el inca mai vorbeste cu admiratie despre eficienta si politetea calatorilor bucuresteni (hehehe). Am incercat sa-i explic in diverse moduri ca sprinteneala asta tine mai mult de faptul ca soferul poate pleaca oricind din statie inainte sa se asigure ca toata lumea este fie completely “in” or “out” of the bus. Ca, deci, sprinteneala are mai mult de-a face cu auto-conservarea decit cu un vag respect fata de altii (care in modul asta nu trebuie sa astepte dupa tine). Daca este vorba de
eficienta aici, este eficienta ce tine de dorinta de a evita a merge o statie in plus sau astepta un nou tramvai sau troleu din simplul motiv ca nu te-ai miscat un picut mai repede.

Cu toate astea, explicatia n-a avut nici un succes. Dupa parerea lui we are showing a lot of consideration by being so quick about it :). Prin comparatie, calatorii americani dau dovada de o mare lipsa de maniere by taking their sweet time to get in and out of the bus (while often also chatting with the driver). Hehe, you never know what ticks people off.

17. TheArrow - February 12, 2008

Hahaha! Foarte simpatica admiratia asta. Si are dreptate cu americanii care wouldn’t move their asses faster nici sa-i pici cu ceara. In tara super eficientei, people take their time to do that. Nu pot sa-ti zic ce ma enerveaza :).

18. eXstatic - February 13, 2008

Multumesc, multumesc mult pentru comentarii, mi-au facut noaptea plina de rasetele mele de ras… interioare, ca e noaptea tarziu si nu prea-mi permit sa trezesc pe cei din casa… Asta e. 🙂 Dar tot am ras… intr-un fel…

19. oblia - February 13, 2008

vezi ce inseamna team work? 🙂

20. blizzardus - February 13, 2008

Nu iau niciodata restul din “metal” si de-asta n-am observat gestul pana acum. Sau daca s-a intamplat vreodata, m-am surprins asteptand linistit sa-mi primesc restul (sau bonul daca cumparam cu CC) si apoi mi-am luat catrafusele si m-am carat! Chestiune de abordare:)

21. Oblia - February 13, 2008

blizzardus, esti boer! 🙂 eu iau restul si de metal, ca dupa aceea tot dumnealor ma intreaba “n-aveti 20 de bani marunt?” si cum inca n-am apicat ideea altui comentator de-aici, sa imi fac stoc de bomboane in posheta si sa li-l ofer ca marunt, iaca ma chinui cu “metalul”… 🙂

22. Gratiela - February 15, 2008

E interesant cum in romanica te simti prost (sau cumva privirea dojeitoare a casierei te face sa te simti prost) daca astepti ba chiar si doamne fereste iei restul maruntis. In Londra, de cite ori nu m-am mai obosit sa iau maruntisul, s-au uitat la mine foarte ciudat, aproape la fel de dojenitor ca la romanica 🙂 Dar intr-adevar, cumparaturile nu mi se par asa o corvoada ca aici pentru ca acolo unde mergem de obicei la cumparaturi in Londra (la un Tesco’s)lumea zimbeste, si de indata ce se face un pic de coada brusc toti angajatii trec la case pina cind nu mai e aglomeratie in magazin. Restul ti se da mereu in mina impreuna cu bonul si in general au o mare grija cu cumparaturile tale si nu te grabeste nimeni in nici un fel. Uneori grija e exagerata 🙂 Cumparam des berries pentru ca ne plac la nebunie si uneori dam peste cite cineva la casa care tine sa puna FIECARE casoleta intr-o punga separata ca nu cumva sa se desfaca in punga si sa ne suparam!

Imi place cu cita atentie oamenii in Londra tin usa unul altuia indiferent daca sint barbati sau femei, cum te intreaba pe strada daca te pot ajuta cu ceva daca pari ratacit sau confuz cu sau fara o harta in mina. Imi aduc aminte ce suspicioasa am fost prima data cind s-a oferit cineva sa ma indrume ca era clar ca nu pricepeam pe unde tre’ sa o iau catre British Museum. Ma gindeam… hmmm… cum incearca asta sa ma fure or something 🙂

La fel si cu traversarea strazii. De cite ori sint in strainatate (prin Europa cel putin) si astept sa treaca masinile intii imi dau seama ca iar am stat in Bucuresti un pic prea mult si am uitat ca in lumea normala, masinile nu numai ca opresc ca sa treci dar chiar anticipeaza ca o sa treci strada si incetinesc din timp… fara sa aiba nevoie de vreun semafor sau macar semnalizare…

eh… de ce o fi asa de greu sa fim mai atenti unii cu altii?


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: