jump to navigation

Tăcere şi mistere January 31, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: ,
trackback

Azi am văzut “Metropolis”, science fiction regizat de austro-ungarul Fritz Lang şi lansat în 1927. Am văzut, de fapt, versiunea americană a acestuia, care, în loc de 210 minute, are 114, toate derulate fain pe muzica din 1998 a lui Peter Osborne.

În vreme ce povestea o puteţi afla de aici, iar impresia că filmul prefigurează genial doi siniştri iepuri dintr-una (fascismul şi comunismul) v-o ofer pe loc, lucrul de care ţin să mă minunez mai pe larg în însemnarea de faţă este acesta: cât de altfel era plăcerea vizionării unui film, atunci?

Căci “Metropolis” e un film mut. Judecat sec [sic!], filmul mut e, pentru privitorul de azi, mult mai lung decât necesar. Asta fiindcă te prinzi în 10 secunde despre ce e vorba într-o scenă care durează 3 minute; intertitlul cu textuleţul lămuritor de la finalul scenei nu face decât să confirme ce ghiciseşi (rezultă 2 minute şi 50 de secunde pierdute). Din povestea cea de 114 minute a lui “Metropolis”, un regizor de film de acţiune contemporan ar face un film vorbitor de 70 de minute, poate, fără să piardă vreo verigă din intrigă. Ca privitor contemporan al lui “Metropolis”, deci, îţi vine să tot zici: “ok, move on now, speed it up!”

Neavând nici un motiv valabil să cred că privitorii din epoca filmului mut erau mai puţin ageri la minte decât noi, mă întreb, atunci, ei cu ce umpleau tăcerea de după ce pricepeau secvenţa A, înainte să li se prezinte intertitlul lămuritor pentru A şi – în fine! – secvenţa următoare? Ce făceau, încât să nu simtă că filmul trena? Şi să nu-şi prăpădească plăcerea vizionării?

Şi-o extrăgeau pe-aceasta din urmă din jocul mult mai rimelat (adică, da, mai expresiv) al actorilor? Consumau minutele “în plus” studiind mâinile fragede ale lui Gustav Frölich, pătrunzând ochii – girofar de sfântă puritate – ai Brigittei Eva Gisela Schittenhelm? (nu, nu sunt rea: e chiar numele ei întreg, ce Dumnezeu!) Se lăsau, adică, răpiţi de charisma protagoniştilor zeci de secunde-n şir?

Sau se întorceau unul spre altul, în sală, şi se-ntrebau: “Ei, cutărica, tu ce crezi: acum îi zice că-i fi-su sau c-o iubeşte? ” Făceau presupuneri, puneau pariuri de perspicacitate şi, când apărea clarificatorul intertitlu izbucneau în urale, sărbătorindu-şi măiestria detectivistică, priceperea de a deduce fără greş ce sugerau imaginile, sau plesnind de ciudă că, totuşi, se-nşelaseră?

Sau pur şi simplu, domne, se pupau, în intervalele moarte? Căci la grozavii precum cele transpirate în “Cinema Paradiso” refuz să mă şi gândesc! 😉

Nu ştiu, nu ştiu cum altfel era, în epoca filmelor mute, plăcerea vizionării, ştiu doar cum era teroarea vizionării. Mi-a povestit tata: copil fiind, a mers cu mama mare a lui la un film. La un moment dat, trenul – în plină viteză şi filmat din faţă. “Hai, maică, de-aci, că ăsta ne calcă!” Şi sare bătrâna, să-l ia de mână şi să-l scoată în fugă din sală.

Advertisements

Comments»

1. Simona - February 1, 2008

Hehe. Makes you wonder ce-ar face mamaia tatalui tau la un film 3D :)).

2. hiacint - February 1, 2008

dar îţi dai seama că pentru omul ocupat din zilele noastre, filmele mute sunt o binecuvîntare, dacă le vede acasă la el: în fiecare din cele 2 min şi un pic poate face ceva important, să pregătească masa, să dea un telefon obligatoriu persoanelor pe care nu le place, să-şi facă manichiura, să pregătească un discurs, să…nu ştiu, din astea :)) [rîd eu, dar nu e de bine :)]

3. arakelian - February 1, 2008

dupa cum am vazut unele reportaje la tv, in cinematografe, pe vremea muta, era un pianist…si muzica mai prindea.
Dar sa nu uitam..noi suntem in secolul vitezei. Acum 100 ani sper ca oamenii erau mai calmi.
P.S. ardelenilor le-o place inca filmul mut?

4. arakelian - February 1, 2008

P.S. ardelenilor le-or place inca filmul mut?

(is injinera…am sinapsat greu acordul…)

5. Oblia - February 1, 2008

pt. Simona: strabunica-mea la film 3D – hm, iata un subiect de film (3D, paranormal) in sine!! 🙂

6. Oblia - February 1, 2008

pt. hiacint: a, da… horror, intr-adevar. dar de un taiat & pilit de unghii cred ca sunt buni timpii aia mortzi, mm? desi se duce, clar, naibii fuziunea de orizonturi dintre creator si consumator, of-of.

7. Oblia - February 1, 2008

pt. arakelian: daaa, pianistul. cred ca isi mai treceau timpul si uitindu-se la el. cu acordul, sa stii ca era bine cum ai zis prima oara – parerea mea 🙂

8. răzvan martzipan - February 3, 2008

sugestie de vizionare: varianta omonima japoneză, animată (ce-i drept), a lui tezuka – metoroporisu, pre limba sa… cu năucitoarea “i can’t stop loving you” din final, fredonată de ray charles pe fundalul secvenţei cu zgârie-norul ce se păbuşeşte… 🙂

9. oblia - February 3, 2008

wow!! 🙂 🙂 adevarul ca japonezii ‘cestia au magnificentza!

10. arakelian - February 4, 2008

ee, daca zicem de japonezi, un echivalent mai nemut, din cheala mea ‘cultura cinematografica’ ar fi Femeia nisipurilor (1964). Cu momente luuungi pe un anumit cadru, cu mishcari lente, dar studiate…de, d-ale japonezilor specifice.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: