jump to navigation

Excelsior January 24, 2008

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: , , , , , , , ,
trackback

Ieri am cumpărat ceva ce m-a nu chiar bucurat – cuvânt inept, aici – dar m-a mulţumit. Setul de 5 DVD-uri conţinând toate episoadele din “Memorialul durerii,” maratonul de onoare realizat între 1991 şi 2006 de Lucia Hossu Longin. “O istorie care nu se învaţă la şcoală,” spune subtitlul.

Sunt “cool”, ca şi voi. În general. Nu mă mai aprind chestiuni de istorie a României, nici fosforul patriotismului. Ba chiar mi se pare că nu s-ar cădea să vorbesc de România şi români altfel decât cu broderia aceea de sarcasm care fereşte aceste teme de rabia aşternută peste dânsele prin zelul corneliuvadimist sau becalist. Cred că asta ţine de bunul simţ tacit (şi cuminte) asumat de generaţia noastră, a ăstora care azi avem vreo 30-40 de ani.

Am, undeva în subconştient, fundalul amintirii terorizant de cenuşii a epocii din care am ieşit în Decembrie ’89 şi cred că îmi pare bine, încă, tot subconştient, că azi pot să scriu ce gândesc aici, de pildă, pot să trăncănesc şi critic ce-mi trece prin minte, în limitele elementarei civilităţi faţă de aproape, şi pot să port Tommy Hilfiger şi pot să beau Coca Cola şi să mănânc Toblerone cumpărate chiar de la “buticul” din colţ cât mă ţine burta.

Totuşi, cred că uitasem sau nici nu ştiusem limpede vreodată că, dacă azi trăiesc în această normalitate, e mulţumită lor, în primul şi-n primul rând, la origine… Mulţumită deţinuţilor politici. Ce pariu nebunesc au făcut, ce fragilă, de 1 la 10 milioane, era şansa lor să câştige, şi iată că, în cele din urmă, au câştigat. (V-am mai zis: a se revedea “Mioriţa”.)

Raţionamentul? Dacă ne opunem sovietizării ţării, ne bagă comuniştii la pârnaie. Dacă ne bagă la pârnaie, or să ne strivească. Dacă ne strivesc, Occidentul o să audă. Şi, când aude, o să ştie că România n-a devenit comunistă aşa, ca-n brânză, fără ca populaţia să se fi opus. (“Să se fi opus” – un mod aşa de trist, conjunctivul ăsta perfect, fiindcă reverberează perfect perdant. Timpul lamentării irevocabile. Timpul răului care s-a consumat implacabil, strivind premisele de bine care-i fuseseră, totuşi, oferite.)

Şi, când şi-o da Occidentul seama de asta, atunci poate or să vină americanii să pună umărul alături de ăsta descărnat al nostru, la eliberarea României. “Anglo-americanii susţinuseră PNŢ din 1940 şi îl încurajaseră pe Maniu să-l determine pe Antonescu să intre în război alături de Aliaţi,” zice Dennis Deletant într-unul din episoade. “Dar în 1946 anglo-americanii ştiau ca jocurile fuseseră făcute şi nimic nu putea schimba cursul sovietizării României. Doar că… n-au avut tăria să le spună asta clar prietenilor lor români.” Şi-aşa…

Deci: ce legătură e între noi, care azi suntem cool, şi oamenii aceia, la două generaţii distanţă, care şi-au lăsat corpul şi psihicul mutilate pentru un principiu, dragilor?? Să se ştie că asta nu s-a întâmplat României fără să se fi opus. Această specie de strămoşi (nici măcar foarte “stră”) care, ca o erupţie dodecafonică, au detonat, pe la Jilava, Sighet, Gherla şi Aiud, întreaga gamă a omenescului, de la abject (deţinuţii-turnători) la sublim (deţinuţii incoruptibili).

Mă uit la câteva episoade şi încerc să dibuiesc o cât de mică asemănare sau continuitate de gen, de neam, de genă, de stil, de orice. Printre cioburi dintr-un mozaic stupefiant.

Colette Bruteanu Grossu îşi aminteşte că ajungea să empatizeze atât de mult cu colegele de celulă torturate, încât o decima, fizic, durerea lor, până i se părea că pricepe puţin din ce-o fi simţit Christos; prin urmare, titlul memoriilor ei de puşcărie este: “Binecuvântată fii, inchisoare…”!!

Sabine Wurmbrand spune: “Doamne, cum să Îţi mulţumesc că sunt printre cele bătute şi batjocorite şi că Tu, în îndurarea Ta, nu m-ai lăsat să fiu printre cei care bat şi batjocoresc?”

Sergiu Grossu: “Singura rezistenţă posibilă era rezistenţa spirituală.”

Petre Ţuţea, abia mai răsuflând pe patul de moarte: “Dar cum să spun eu, doamnă, că mă băteau?! E o chestiune de orgoliu!… Lucrurile astea nu trebuiesc spuse. Dacă azi mă scot afară şi mă pun la zid să mă împuşte pentru poporul român, mă duc! Şi ultima oară am să strig: Excelsior!”

Şi Alexandru Nicolsky, creierul torturării sistemice, în special în programul de reeducare de la Piteşti: “Da’ ce, a murit cineva? Dacă îmi zice cineva că au murit deţinuţi, îi zic că minte. Eu îmi făceam datoria faţă de Partid.”

Şi Soljeniţîn, despre “experimentul Piteşti”: “cea mai cruntă barbarie a epocii moderne.”

Şi un deţinut de la Piteşti (care îşi pierduse minţile după ce Eugen Ţurcanu, puşcăriaş-torţionar-şef, îl izbise ore-n şir cu bocancii peste maxilare): “Dragul meu, o sfârşeşti la fel de rău ca mine…” – ăste vorbe, către excrementele pe care şi le luase în palme, înainte să se sinucidă.

(La Piteşti, deţinuţii erau obligaţi să tortureze alţi deţinuţi după o metodă originar sovietică ce includea, pe lângă bătaie zilnică, ingerarea excrementelor sau urinei proprii ori ale altora, asistarea la torturarea colegilor de celulă, lingerea, în patru labe, a arpacaşului fierbinte direct din gamelă, arderea pielii cu ţigări, înţeparea tălpilor cu ace, etc., etc.)

Şi Gheorghe Crăciun, alt şef de penitenciar: “La mine, cât am fost eu şef, se mânca bine! Le dădeam morcovi şi legume, să nu zică nimeni că se murea de foame, că au ieşit graşi din puşcărie, doamnă!”

Şi fiica lui Mircea Vulcănescu, amintindu-şi de un apel al mamei ei către “ministrul de resort,” în care femeia îi solicita demnitarului internarea soţului într-un spital penitenciar, fiindcă în câteva luni de puşcărie slăbise 40 de kilograme.

Şi un deţinut care a murit în a 131-a zi de grevă a foamei. 131=4 luni şi vreo 10 zile, corect? De grevă a foamei.

Şi Mircea Vulcănescu însuşi: “să nu ne răzbunaţi.”

OK.

Mă uit la cifrele şi informaţiile de pe ecran, mă uit la feţele supravieţuitorilor intervievaţi de d-na Hossu Longin, ba un partizan din munţii Bucovinei, ba un doctor fost deţinut la Piteşti, şi parcă-parcă întrezăresc fibra rudeniei. Asta să fie? Pe-aproape, măcar? Nu tot timpul, dar la răstimpuri, pitulat printre propoziţiile din poveşti, câte un licăr în ochi. Umor blajin zeflemitor, nu lipsit de şmecheria aia simpatică, superb de pragmatică, cu care te cucereşte şi Steinhardt, în “Jurnalul fericirii.”

Aproape scandaloasa îngăduinţă a omului copt, întreg, faţă de bestialitatea aberantă cu care-a avut de-a face. “Uite c-am trecut şi de asta.”

Excelsior.

Advertisements

Comments»

1. neagrigore - January 24, 2008

Foarte bine scris despre seria Memorialul Durerii. Felicitari. Sunt total de acord cu tot ce ai scris

2. Costin - January 24, 2008

Pai nu-ti spuneam ca traim in epoci paralele ? Te-ai muiatara, soro, in romantism, brava tie. Inca un pic si ajungi la clasicism.

Iti urez sa fii contagioasa.

3. Turambar - January 24, 2008

Vulcanescu gresheste, Ar trebui razbunatzi. Doar ca a avut grija Ilici sa nu mai aiba cine.

😦

4. Oblia - January 24, 2008

pt. neagrigore: thanks. asteptam cu oarece emotii comentarii, fiindca ma temeam ca am fost poate foarte putin ireverentioasa – sau nu indeajuns de reverentioasa. in general, despre subiectul asta se vorbeste in citeva cercuri nicidecum de tineri (subiectul nu e suficient de “sexy” pentru tineri…). si e greu sa gasesti tonul potrivit. dar eu am incercat sa respect tonul lor, al suravietuitorilor: si ce frapeaza la cei ok dintre ei este tocmai umorul cu care istorisesc aberatiile alea, desi traite pe viu trebuie sa fi fost horror.

5. Oblia - January 24, 2008

pt. costin: hmmm.

6. Oblia - January 24, 2008

pt. turambar: reactia ta e una dintre reactii. un tip, adica: “justitiara”. si ai tot dreptul sa o ai. eu nu pot sa am aceasta reactie, dupa ce-am citit, inteles si asumat invataturile lui Rene Girard (despre violenta si mecanismul mimetic). de aceea, cred ca Mircea Vulcanescu avea dreptate – o dreptate poate nu asa izbitoare ca aceea a justitiarismului, insa mult mai intemeiata, cred eu. asa ca la ce-a spus el atunci (“nu ne razbunati”), repet: ok.

7. Turambar - January 25, 2008

Itzi dai seama ce se bucura cei din tagma tortzionarilor cand vad cum lumea indeamna la iertare. i-am invins. i-am pacalit. o sa murim fericitzi, dominandu-i, nepepsitzi.

Atunci legile ce rost mai au pe lumea asta, daca faptele rele raman nepedepsite?

8. m - January 26, 2008

Imi pare tare rau, Oblia, ca trebuie sa te contrazic – tocmai in chestiunea asta, vreau sa zic.

Dar nu lor, Oblia, le datoram ’89. Jertfa lor – oricat ne e de greu sa o spunem – a fost in zadar. Nu ea a miscat, cu vreun singur milimetru, cauzalitatea care a condus la 1989.

Aceasta e foarte trist. Cine stie cum functioneaza un stat si care sunt structurile politice mari, ‘devenirea’ istorica a ultimelor decenii cel putin, stie bine ca n-avem a ne face nici o iluzie. Nici ei, nici Soljenitan.

As vrea, as vrea foarte mult sa spun ca ele au contat.

Dar nici pe departe, nici un pic, niciodata.

9. oblia - January 26, 2008

pt. turambar: frate, eu am citat din MIrcea Vulcanescu. Conform realizatorilor acestui film, asta a spus el. Zilele viitoare sper sa am timp sa croshetez si ce-a spus Elisabeta Rizea. You take your pick.

eu, personal, in insemnare, nu in comentariu, nu indemn (sper!) la altceva decit la A STI.

iar daca in comentariu spun ca cred ca vulcanescu has a good point, nu indemn la “iertare” mai mult decit tine, tot in comentariu, la “razbunare”. deci? 1 la 1, egalitate. fiecare e liber sa indemne la ce doreste el/ea. (printre altele, si de-asta au facut puscarie politica…)

hai mai turambar, zau!… 🙂

10. oblia - January 26, 2008

draga m, imi face placere sa ma contrazici, fiindca astfel nu ma mai sfiesc sa te contrazic si eu 🙂

nu direct, ci povestindu-ti asta: initial, insemnarea despre “memorialul durerii” avea titlul “Cool…” Cum am postat-o ca atare, cum mi-am dat seama ca ar putea parea ireverentioasa. si-am schimbat titlul imprumutind cuvintul lui Tutea.

de ce avea titlul “Cool…”? fiindca mi se pare ENORM de graitor, in mica, mica, mica lui simplitate, banalitate, aproape ieftinatate, faptul ca oamenii astia care asteptau sa vina americanii au azi nepoti (noi, respectiv) pentru care cuvintul (american)+notiunea “cool” (fie ea mai shallow, fie cu cevasilea filosofie de viata in fundal) este posibila, permisa, uzitata on a daily basis, insusita. insusita.

ok, stiind bine ca nu ai sa accepti acest pseudo-argument, sap dupa altul. tu spui: “Jertfa lor – oricat ne e de greu sa o spunem – a fost in zadar. Nu ea a miscat, cu vreun singur milimetru, cauzalitatea care a condus la 1989.”

eu spun: chiar in vreme ce arestarile continuau aici, Harry Truman, care era informat despre ce se petrecea (iar daca ei refuzau compromisul si nu alegeau inchisoarea, despre ce ar fi fost Truman informat??) la sfirsitul primului mandat, in an electoral, declara: “Este mai important sa salvezi lumea de totalitarism, decat sa fii presedinte inca 4 ani.” Si a determinat Congresul sa aprobe ajutoare pentru Grecia si Turcia, aflate sub presiunea Sovietelor.

Cred ca saminta demersului lui Reagan s-ar putea afla acolo. Doar ca in istorie o saminta creste coacel, copacel, pina sa ajunga pom cu roade.

11. oblia - January 26, 2008

correction in penultimul paragraf: * “iar daca ei NU refuzau compromisul si nu alegeau inchisoarea” *

12. m - January 26, 2008

As vrea mult sa fie asa… (Nu, nici unul din gesturile politice sau publice nu au fost determinate, nici augmentate, de ceea ce spui, altfel prietenul Truman mai dispunea de bombe in dotare, cu mult inainte sa faca sovieticii una.)

Acolo nu s-a intampla o drama. In drama, asta cred ca e confuzia pe care o facem. Am vrea mult sa fi fost o drama. In drama, pana la urma lucrurile au sens si vor fi folosit la ceva. E o varianta a happy end-ului hollywoodian. Drama e facuta pentru urmasi, pentru ca ei sa se simta bine extragand un simbol social sau invataminte, e un resort psihologic consolator. Drama e o mistificare a evenimentului.

A fost realmente o tragedie antica. In tragedia antica nimic nu are absolut nici un sens si nu va fi ajutat in veac de veci la nimic, in aceasta constand chiar ideea de tragedie.

13. Oblia - January 26, 2008

vai, m… 🙂 citeodata mi se pare ca sacrifici orice dragei incoruptibilitati cioraniene…

anyway: respectind schema in care ai transplantat mica discutiune (drama vs tragedie), lasa-ma, atunci, sa observ ca a fost, dupa jaloanele dumitale, o drama. in urma careia nu doar urmasii, dar protagonistii insisi si-au extras nu doar simboluri sociale, dar si “beneficii” (sa zicem) foarte concrete, din care listez mai jos citeva exemple:
– asociatia fostilor detinuti politici si a victimelor comunismului din romania (inclusiv, mi se pare – dar nu sunt sigura – cu despagubiri materiale pentru victime)
– Corneliu Coposu si titlul de cavaler al legiunii de onoare primit de la Chirac
– o bogatie rarisim intilnita in alte literaturi de biografii/memorii, toate alcatuind un corpus de “imprisonment literature” inca FOARTE nevalorificat ca disciplina de “umanioare”
– “Memorialul durerii” insusi

Sunt doar cateva exemple, si “simbolice” si concrete, materiale, care-mi in minte in aceste 5 minute dedicate incropirii comentariului de fata.

Altminteri, as evita atat notiunea de “drama”, cat si pe cea de “tragedie”, oricat de disrespectful risca asta sa fie fata de cei care au trecut prin experienta respectiva. A fost o treapta nashpa. Iar treptele, se stie, fac parte din scari. Iar scarile, se stie, undeva duc.

14. Oblia - January 26, 2008

p.s.: duc, deci au o directie, deci un sens. pe cand tragedia antica, conform spuselor tale – nu are.

15. m - January 26, 2008

Stiu eu… S-ar putea sa ai tu dreptate (nu stiu ce tot spui cu cioranismul, dar ai tu un tic aici). Parca mie nu mi-ar placea sa spun ca jertfa lor a semnificat ceva, ca a schimbat ceva? Ce e mai usor decat sa te pisicesti astfel, ca urmas? Ce Dumnezeu, Oblia, you’re too smart…

De fapt, de un ‘sens’ transcendent al jertfei lor sau de o cauzalitate – avem nevoie doar noi, nu si ei. Noi, urmasii. Noua ne-ar incalzi sufletelul. De aceea e o mistificare destul de… tristuta, asa, nu insist.

…Dar asta nu se poate spune in fata mormantului lor. Al oricui.

E tot ce spuneam.
Daca vrei tu sensyri si cauzalitate, foarte bine. Toti trebuie sa mai si dormim.

16. Oblia - January 27, 2008

ok 🙂 i’ll rest my case, caci pe tarimul ironiei-stil ma bati, de departe. in plus, am ajuns sa ma simt ca o scolaritza plina de rivna polemizind cu voltaire insusi – rol in care ma stringe cordelutza 🙂

17. m - January 27, 2008

bine, injura-ma acum
‘ah, voi sanii! si voi cai, voi cai!’
🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: