Minerva copil şi alte fiinţe

Înfiorătorul simţ al dreptăţii pe care-l au copiii. Le-ai spus că faci ceva, faci. Nu faci, e sfârşitul lumii. Lumea (lor) se spulberă într-o majoră, insurmontabilă neînţelegere: eşecul cuvântului şi al speranţei, iedera lui. Şi revolta pe măsură de grozavă.

Noi, ăştia mari, mai înţelegem, mai iertăm: a zis că vine azi, lasă, poate o fi ocupat/ă, obosit/ă; a zis că face asta, lasă, o fi avut alte treburi, o fi uitat, oameni suntem, ce Dumnezeu…

Dumnezeu. Dacă Nietzsche L-a intuit bine pe Dumnezeu ca pe un copil care se joacă în nisip, acum ridicând un castel măreţ, acum distrugându-l din capriciu, neatenţie sau pură întâmplare, dacă copiii sunt ca Dumnezeu, atunci tot ce pot să spun în legătură cu constatarea din primul paragraf este că… we’re dooooomeded, duuuuudes 🙂

Pe de altă parte, desigur, avem următorul dialog (în contextul în care Bolobocul are solicitantul hobby de a trage de orice cablu ce-atârnă cât de cât de sus în jos şi în contextul în care, pe şleau, am evacuat veioza din calea dumnealui):

Bolobocul: Lampa? Une-i lampa?
Eu: Nu ştiu. Au venit nişte extratereştrii şi-au luat-o, cred.
Bolobocul: Aaaaa, Mos Clăciun!

Ce vreau să spun? Dacă Moş Crăciun este extraterestru, dar este şi imaginea lui Dumnezeu (hai, puţină clemenţă!), atunci stăm, totuşi, bine.

Cam atât, astăzi. Hmmm.