jump to navigation

Hai să îmbătrânim November 8, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
Tags: , , ,
trackback

De câteva nopţi, după ce-mi termin porţia de lucru-după-lucru, stau vreo 2 ore pe youtube uitându-mă la aceleaşi clipuri. Nu-mi pasă că ele pot fi cu siguranţă văzute drept kitschoase. Ori demodate. Ori chiar penibile. Căci pot fi văzute aşa. Numai că mie îmi dau suflu nou şi luminozitate. Îmi fac bine. Reînţeleg bucuria.

E vorba de surorile Salazar: Azucar Moreno. Toñi şi Encarna, dintr-o familie de ţigani artişti din Extremadura. Toñi – semeaţă, fiţoasă, posibil explozivă, degrabă eroticoasă, la nevoie; Encarna – mai tot timpul c-un pas în urmă, mai rezervată, mai speriată, plusând şi-un pic gafând, din panică, adesea.

O să recunoaşteţi ritmuri de-ale lui Tamango, “au”-rile inconfundabile de la sfârşitul cuvintelor, întocmai ca-n Gypsy Kings; mişcări de flamenco indubitabil de clan la nuntă şi răbufniri de gesturi hip-hop. Două lumi surprinzător şi îmbucurător mixate.

Vă pun aici debutul lor de la Eurovision ’90 (“Bandido”), cu tot cu rateul de început (aveţi răbdare, banda se drege un pic după jumătatea clipului; sau, alternativ, nu aveţi răbdare, şi mutaţi cursorul direct la jumătatea clipului).

Acolo Toñi şi Encarna sunt două încă fătuci frumoase, un pic crispate, făcând pe scenă, ca nişte roboţei conştiincioşi, ambiţioşi, exact ce li s-a spus: mişcările la modă (la moda acelor ani, vai), figurile de scenă care se purtau… Cu stângăcie. Encarna se străduieşte aşa tare, că la un moment dat pare o – cu înţelegere folosesc cuvântul – târfuliţă. Toñi cată a deţine controlul încă de pe-atunci, însă tot îi scapă două ridicări inocente din umeri, cerşind simpatia publicului.

Şi vă mai pun un cântec înregistrat vreo 15 ani mai târziu (“Mi ritmo”). În care au îmbătrânit. În care faţa lui Toñi s-a creponat, palmele i s-au uscăţivit. În care Encarna a trebuit să îşi vopsească părul, în care nasul îi face cute, când se exprimă, iar pielea nu-i mai e elastică… Şi în care ambele se simt ATÂT de bine în pielea lor, emană atâta plăcere cântând, atâta încredere în propriul sine, încât vezi c-au îmbătrânit şi totuşi nu vezi decât asta: două muieri al naibii de întru totul frumoase.

Hai să îmbătrânim ca ele.

Advertisements

Comments»

No comments yet — be the first.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: