jump to navigation

Opera buffa November 7, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Doamne, ce rânduri măreţe despre latinitate şi superioritatea spirituală a rasei noastre aveam în plan, în trena impresiilor mele spaniole. Ele se întemeiau pe Apeductul roman de la Segovia, construit din blocuri de piatră fără nici măcar o picăturică de mortar. Înalt, pe alocuri, de 15 metri şi lung de vreun kilometru, staroste drept al oraşului de 2000 de ani încoace şi pentru încă ceva timp de-acum, zic specialiştii în construcţii. Pe scurt: ingineria ca fină artă.

Dar nu. Latinitatea, se pare, nu suportă uşor elogii candide: zvâcneşte odată din coadă, plesneşte şi distruge ea ceva. Latinitatea este ca elefantul în magazinul de porţelanuri. Condiţionată astfel prin firea sa până la urmă jenant de capricioasă.

Am tăcut şi-am urmărit, iar acum cred că pot spune câte ceva: Nicolae Romulus (nota bene!) Mailat, care va să zică, a spulberat scurt Apeductul. Da: unii sunt într-atât de paralizant de imbecili. Şi-au jupuit creierul de orice principiu, cum ai smulge penele găinii opărite; şi-au ras din suflet orice sensibilitate, cum ai deşerta troaca de porci într-o hazna. N-a mai rămas nimic în ei: nici o motivaţie, nici un sens.

A jefuit-o pe doamna aceea pentru că nu avea bani de mâncare? Mă îndoiesc. A violat-o pentru că n-avea femei cu care să se tăvălească? Nu cred. A omorât-o pentru că l-a jignit de moarte? Nu s-a menţionat. A făcut-o pentru că e, de-acum, o bestie. Atât de bestie, încât cred că, la o beţie, şi-ar reteza c-un satâr chiar propriul mădular, tot aşa, dăgeaba. Iar de la bestii nimeni nu aşteaptă nimic. Bestiile nu au, nu necesită şi nu (ne) permit nici o scuză. Ele sunt călăul incontestabil al înţelegerii.

Soţul doamnei a sugerat că, dacă ar fi fost pe uscat, ar fi ştiut el ce să facă. Absolut corect, socotesc. Justiţia are ea prestanţă, dar în cazuri din acestea ar fi realmente neavenită: dacă cineva îmi omoară (şi încă astfel!) soţia, singurul act just este să îl omor şi eu pe acela. Nici un alt act nu poate repara cu adevărat oroarea ultimelor ei clipe şi pierderea mea, în acest caz.

Guvernul şi partidele din Italia, aflate în sezon electoral, explodează senzaţional: Mailat era rrom, rromii sunt români, românii au invadat Italia în 2007, 2007 este anul cu cea mai ridicată rată de infracţionalitate din ultima perioadă. Deci: românii sunt infractori şi trebuie expluzaţi.

Mai apoi, Ilie Năstase adevereşte că românii plecaţi în Italia sunt infractori şi invocă nostalgic răposata pedeapsă cu moartea, pentru aceştia. Deoarece nu e drept, deoarece noi, românii, avem şi valori, ca de exemplu filosoful Cioran, artistul Brâncuşi, istoricul Eliade, gimnasta Comăneci şi fotbalistul Hagi.

Mai apoi, Adrian Cioroianu descoperă ideea de a achiziţiona teren în deşertul egiptean şi de a-i deporta acolo pe rromii infractori. Hm, interesant: cam ce-a făcut Albionul în secolul XVIII în Australia. Se cheamă “inginerie socială”. O chestiune de logistică, domnilor, atâta doar…

Ministrul de Interne britanic, à propos, făgăduieşte că va studia proiectul de decret de expluzare conceput de către statul italian: i se pare o idee bună! I se pare că e ceva potenţial acolo: ar putea rezolva problema infracţionalităţii în Marea Britanie. (S-au schimbat vremurile, vedeţi voi, Australia nu mai e disponibilă, în acest sens.)

Mai apoi, The Wall Street Journal se uită pieziş, de peste Atlantic, şi se freacă la ochi de uimire, evident: injurii rasiste, agresări, expluzări în masă – Italia din zilele astea e ca Rusia lui Putin şi ca Zimbabwe lui Robert Mugabe, zic americanii. Adică: fascistă.

Da, zice un înalt oficial italian, dar rromii români au venit în Italia fiindcă erau discriminaţi în România: acolo trebuie căutate cauzele. Ba nu, zice preşedintele Băsescu, că rromii sunt o “problemă a Uniunii Europene”, nu doar a României.

În fine, chestiunea se rotunjeşte splendid atunci când pe Corneliu Vadim Tudor îl ofensează declaraţia Alessandrei Mussolini (nepoata infamului însuşi) că românii şi-au făcut din infracţionalitate un scop în viaţă. El, Vadim, era coleg bun cu ea, în grupul extremist “Identitate-Tradiţie-Suveranitate”, pe care, în fapt, aportul PRM l-a constituit, în Parlamentul European (ingrata!), dar ea tare l-a jignit acum şi el va recomanda consiliului PRM să se retragă din grup. Grupul, astfel, va colapsa.

Şi irepetabil de savurosul efect: Vadim este însărcinat de către Parlamentul României să rezolve situaţia românilor din Peninsulă, folosindu-se de relaţia cu omologii săi italieni, căci… el este preşedintele grupului parlamentar de prietenie România-Italia.

Ce relaţie pasională, cu fraţii noştri latini. Ce iubire-ură, câtă patimă, câtă aprindere, câtă trăire, ce vulcanicitate. Ce monstruos simţim. Cum ne merităm unii pe alţii. (Mie, personal, întotdeauna mi s-a părut că italienii sunt nişte caraghioşi preaînfoiaţi. Excepţie fac Dante, da Vinci şi Michelangelo. A, da: şi Roberto Benigni.)

Hop, personaje (tragi-)comice, în bocceluţa trupei ambulante, şi la lada de gunoi a istoriei cu voi!

Şi-acum, între noi:
1. Singurul gest absolut onorabil (deşi, da, suspect de marketing policy), în tot acest scandal, a fost făcut de Realitatea TV, când au instalat acel zid al plângerii în Piaţa Universităţii. Unde trecătorii au putut lăsa mesaje de condoleanţe pentru familia Giovannei Regianni.

2. Mai aşteptăm încă oleacă de la autorităţi “să intevină prompt în apărarea cetăţeanului”, ce ziceţi? Să ne “apere de răufăcători”? Să “stopeze infracţionalitatea”? Nu vedeţi ca sunt foarte ocupaţi cu campaniile politice şi cu bunele lor imagini? Atât de ocupaţi, încât habar n-au că, între timp, în ţara asta şi în altele se formează bestii? Până să vadă şi ei asta, e (mult) prea târziu.

Prin urmare: în clipa în care VOI vedeţi că se formează o bestie prin preajmă, FACEŢI ceva. Bestie în formare e ăla micu’ din perimetrul de joacă din parc care îl pocneşte pe altul “for fun”. Când îl vedeţi, opriţi-l – ATUNCI opriţi-l. Bestii în formare sunt puştii cu glugă care vandalizează bărcile din parc, telefoanele publice şi automatele de snacks din staţiile de metrou. Cum îi vedeţi, opriţi-i.

Da, e greu: fiindcă ne e frică. Şi totuşi, în chestiunea asta, ca în atâtea altele, în noi stă soluţia. Nu vă mai fie frică. Când vedeţi o bestie în formare, daţi-vă mâinile jos din sân, interveniţi, faceţi ceva. Măcar încercaţi. Numai să nu mai stăm aşa, tot aşa, mereu aşa.

“Îndrăzneşte, fiule!” era adagiul lui Steinhardt. E şi asta o posibilă aplicaţie: una la îndemână. Iar lui i-ar fi plăcut, cu siguranţă. Pentru că e spre bine.

Advertisements

Comments»

1. eXstatic - November 24, 2007

Vad ca te pasioneaza foarte tare Spania…

2. oblia - November 24, 2007

:))) pasioneaza e deja prea putin spus… :)))

3. Simona - November 24, 2007

HAHAHA! I love it 🙂 Pasiunea, domnule, pasiunea! Ce ne-am face fara ea…

4. oblia - November 25, 2007

ne-am face ce ne facem deja: devenim un fel de mutantzi… (scuze, am vazut recent filmul “The Invasion” cu Nicoleta Kidman)


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: