jump to navigation

Sentimentul orientării October 4, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Barcelonezii încurcă stânga cu dreapta. Şi indicatoarele de la metrou, şi poliţiştii urbei mi s-a părut c-o fac. Încât regretam neaoşul “în sus” şi “în jos” al constănţenilor, la un moment dat.

Ajunsă în Ávila şi întrebând încotro e centrul, însă, am început să pricep mica parabolă pe care mi-o pregătea călătorirea (sau zeitatea ei). Mi s-a răspuns: “Păi centrul e pe oriunde. Şi pe-acolo, şi pe-acolo. Pe oriunde-o iei, ajungi.”

Despre care centru era vorba? Ávila, ca Segovia şi ca multe altele, e o cetate (stră)veche – legenda spune că fondată de unul dintre fiii lui Hercule – înconjurată de un zid masiv şi trainic ca un calapod turnat de-un meşter cizmar al titanilor.

Zidul cuprinde ca-ntr-un colac “centrul vechi”, dinspre care se răsfrânge, în străzi sistematizate, cu clădiri moderne şi cu propriul lui centru, oraşul nou: acel “azi” urban.

Piatra aruncată în lac: un cerc este emis, apoi altul, care-l oglindeşte, apoi altul, epigonul epigonului, apoi altul… Mise en abîme: cerc-în-cerc, oraş-în-oraş, centru-în-centru. Când forţa centrifugă se va duce să doarmă puţin, hipnoza progresului se va fi consumat.

Şi centrul centrului? M-am rătăcit în “centru”, în cetatea veche a Ávilei. Aveam de ajuns la o clădire istorică de pe lângă centrul ei şi nu mai ştiam cum. Prea turmentată de-ncântare ca să mai bat cu ochii dreptele căi ale hărţii, m-am gândit cum s-or fi orientat, fără indicatoare şi plăcuţe stradale, ei: “los caballeros e hidalgos”, acei (după armurile din muzeu) pitici măreţi, când goneau călare de la Zid spre palatul principelui, să ducă vreo veste.

Pentru că a funcţionat, cred c-am aflat. Aşa: ideea e ca ştii unde e “centrul” – nu cel geometric, ci cel reperator [sic!]. Ai o noţiune centrală, o intuiţie a “centralului”: încolo e reperul-cheie. Faţă de el, am de ajuns acolo sau dincolo. Prin urmare, chiar fără a ajunge încolo, chiar fără a vedea măcar reperul, ştiu că trebuie s-o iau pe la dreapta sau pe la stânga de încolo şi să mă opresc, să dau de destinaţia mea până într-acolo. Şi-am dat. Reperator, centrul te recuperează: am găsit drumul, am ajuns unde vroiam.

Simţul orientării, în cetăţile astea, insule din ziua de ieri în prezentul (şi în prezenţa) oraşelor noastre, înseamnă să te mişti prin spaţiu imaginându-te relaţionat la un punct de la o distanţă X, invizibil hic et nunc, dar asumat cu încredere, pentru că l-ai văzut anterior (sau nu). De la acea distanţă, punctul acela te ghidează prin spaţiul acesta. Ca un cordon ombilical legat de care foetusul îşi explorează mica-i lume placentară. Şi n-au fost oare centrele vechilor oraşe ombilicus mundi, de-atâtea ori?

Să te mişti prin lume ghidat de un reper de la distanţă. Fără suport tehnologic. Nimic hi-tech aici. Ci pur şi simplu cu creierul acesta de om: materie cenuşie perisabilă. Dar nu e asta ruta credinţei? Şi nu e şi-a dragostei? Când credinciosul se-ndreaptă doar spre Lumea Drepţilor. Şi când îndrăgostitul îşi face drum mereu spre unde-i poate apărea iubita. Sunt exploratorii, misticii şi îndrăgostiţii din aceeaşi specie?

Final 1: simt c-am urmat, până la urmă, îndemnul standard (şi totuşi parcă nu chiar, în împrejurările descrise) înscris pe harta oferită de acest oraş celor care-l străbat întâia oară – “descubre Ávila”. Fantastica senzaţie de limpezime pe care mi-a lăsat-o…

Final 2: şi deci să ne orientăm după Nord?

Advertisements

Comments»

No comments yet — be the first.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: