jump to navigation

Copil supradotat June 16, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

“Şi cred că… e supradotat,” îi zic emoţionată unei mămici care mă sunase să mă întrebe când dăm testul. “Da, mi-au mai zis şi alţii…” răspunde şi ea tot cu voce tremurândă.

Acuma, eu spun minciunele doar ca să fac lumea să se simtă bine, dar asta nu era bullshit: de aceea am şi zis “cred”.

Copilul, grăsun şi greoi. În mod evident, nu unul din exemplarele acelea care or să cucerească note mari de la profe şi job-uri babane pentru că sunt bucăţi bune şi şarmante. E mai mereu tăcut şi zeflemist. Îşi taxează clinic colegii, atunci când fac greşeli, fie de engleză, fie de logică (ceea ce, tehnic, e ireproşabil, iar social – reprobabil). Scrie urât, nu-şi face temele totdeauna, dar le rezolvă fără greşeală, pe loc. Şi s-a lipit de mine, în felul lui. Simt că “m-a revendicat”, cumva.

Poate de când l-am scos pe hol şi i-am zis: “Uite, ştii că te apreciez mult pentru că eşti foarte inteligent şi engleza ta e excelentă, dar te rog nu te mai purta aşa la oră, că devii supărător şi pentru colegii tăi, şi pentru mine.” Începuse să se strâmbe şi să chiţcăie aiurea – ceea ce ceilalţi fac în mod neintenţionat, haios şi natural, ceea ce lui nu-i ieşea decât nenatural, enervant şi grotesc. Nu era el însuşi, făcând ceea ce fac “by default” colegii lui.

Fie că “Statul” îi oferă condiţii speciale, fie că nu, o să ţâşnească şi zboare la înălţimile la care e menit să ajungă, oricum. N-are cum să nu, propriul lui creier îl va împinge avid într-acolo, e sclavul propriilor talanţi, c-un magnetism mai puternic decât poate gestiona el, micul individ, vreodată…

O să descopere cine ştie ce grozăvii, dacă o lucra în ştiinţe, o să fie aclamat, premiat, apreciat, lăudat, poate chiar invidiat de minţi la fel de strălucite ca a lui.

Doar iubit n-o să fie. De-acum nu e. De-aia s-a şi lipit de mine. În felul lui. Colegii nu-l înţeleg, e o bizarerie cu trăsături şi reflexe de adult, cu copilării care nu-l “prind”, care îl fac ciudat. Distanţă. Ei nu se-apropie. Nu se joacă cu el, oricât de disperat (deci caraghios) ar încerca el să se copilărească, să se facă asemeni lor. Le rămâne indiferent, dacă nu chiar îi sperie puţin. Se împrietenesc între ei, el rămâne singur. Asta e legea omenirii, en masse

Are un creier strălucit care o să-i aducă glorie şi nenumărate fioruri supraomeneşti, dintr-acelea orbitoare, dăruite doar exploratorilor şi deschizătorilor de drumuri. Pe de altă parte, are un creier strălucit pe care foarte puţini alţii or să îl înţeleagă. Singular fiind, are să fie foarte singur şi evitat. Cretinuţa, dar atât de liberatoarea plăcere a ieşitului la bere şi pălăvrăgeală cu amicii, precum şi o pleiadă de alte asemenea bucurele absolut banale or să fie pentru el fructul interzis, proprietatea privată a altora, încălcarea imposibilă, acces refuzat.

Mie şi de-aia mi-a tremurat vocea, când i-am zis mamei lui: “cred că e supradotat.” Ei, oare, de ce? Nu întreb dacă ştim cum să ne apreciem supradotaţii, cum să îi “fructificăm” şi cum să ne mândrim cu ei… Întreb asta: ştim cum să îi cunoaştem, înţelegem şi, mai ales, iubim?

Advertisements

Comments»

1. k_t - June 18, 2007

eu deja il iubesc pe acest om

2. oblia - June 18, 2007

haha… da, si eu, intr-un fel… dar mi-e si foarte mila de el.

3. eXstatic - June 19, 2007

Eu mă gândesc că el ar trebui să înveţe ce este iubirea, ca să poată primi iubire, altfel… se înţelege, nu-i aşa? Degeaba ai creier, dacă nu cunoşti limba inimii…

4. oblia - June 19, 2007

adevarat, in genere. in cazul acestui baietzel, din ce-am observat, stie si de inima, pe linga creier…

5. diana iepure - June 21, 2007

foarte trist. şi foarte bine scris. mie mi-a venit a plânge. vb serios.

6. oblia - June 21, 2007

stiu… si mie, la telefon, atunci. cuz we somehow both use them, and see them as freaks…

7. Arthur - August 6, 2007

…pai am auzit, nu mai stiu de unde:), ca daca ar fi intelesi, iubiti si acceptati de majoritate, s-ar duce si ei la bere si ar uita de supradotare:D

8. arakelian - August 6, 2007

copiii sunt suma influentelor celor din jur, si in primul rand al parintilor – cu care interactioneaza cel mai mult timp. Asta pana la o varsta. Din pacate/fericire asta e ‘startul’ lor in viatsa. La nivel spiritual – acolo unde trebuie echilibru si multa dragoste, se pare ca ‘a pierdut startul’ . Trist, dar… ma uit in jur, (parc, metrou, Cora) si vad copii care ar face orice sa atraga atentia parintilor (de la ‘hai mami sa ne jucam’ pana la datu cu buca de pamant si urlete in mijlocu raionului de jucarii 😀 ). Toti sunt copii. Unii mai dotati, unii mai putin iubiti -sau insuficient. Primu reflex a fo sa imi astup urechile la tsipete. Apoi am realizat ca- urlatorul copil cere ceva. Nu neaparat jucaria. Ci…atentia. Primu reflex a fo sa imi astup urechile!! Cred ca parintii au acelasi reflex.
Uitam ca si noi am fo copii?
Cred ca uitam

9. oblia - August 6, 2007

hm… 🙂 daca e vorba (doar) de atras atentia, cred ca, dimpotriva, nu am incetat niciodata sa fim copii… :))

10. arakelian - August 7, 2007

🙂 da, bine zis.
E buna cate o cura de infantilizare 🙂 La multi uraciosi/prea seriosi


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: