Da, nu? Nu, da?

Cred că acum vreo cinci zile am auzit la radio ştirea că, la referendumul din 19 mai, românii s-ar putea trezi copleşiţi de cea mai mare dilemă a simplităţii ce s-a văzut vreodată pe pământ.

Aceasta: da sau nu. Căci omul simplu, de la ţară, nu-i aşa? (fie-ţi ţărâna uşoară, Brucane, Oracolule, că de la matale încoace nimeni nu mai are la teveu ticul ăsta verbal, urmat de moşnegeasca mişcare retractilă de chemare la ordine a salivei înapoi în cavitatea bucală), spune “da” când vrea ceva, şi “nu” – când nu vrea.

Or, acum s-ar cere o ţâră-n plus de isteţime, să zici tocmai anapoda: “nu” – dacă îl vrei pe Băsescu, şi “da” – dacă nu-l vrei. În plus, se comenta în ştire, alegătorii ar putea fi păcăliţi de “DA” şi asociindu-l pe Băsescu cu alianţa “DA”. Care nu (mai) este.

De nu mă amăgeşte memoria, cei care-au observat fineţea semantico-filosofică ce stă să ne potopească sunt – cine alţii? – francezii: AFP. În faţa geniului cultural al cărora nu voi conteni să mă înclin, iar şi iar.

Astăzi, accedând eu lumina zilei din subteranele metroului, la Tineretului, am avut parte din plin de beţia acestei băi semantice, cum demult nu m-a mai fericit destinul.

Într-un cort de lângă staţie erau tineri cu şepcuţe galbene, împărţind fiţuici cu poza lui Băsescu, însoţită de un titlu mai degrabă mic, decât mare (măi prostănacilor, cine mai stă să buchisească cvasi-piticania de titlu?), şi o bulină uriaşă în care plutea un “DA”. Mi s-a întins şi mie una. Ce am zis eu? “Nu, mulţumesc.” Logic.

La câteva zeci de metri mai încolo, un outdoor pe care era poza lui, da, Băsescu, însoţită de un titlu (de data asta mare – chapeau pentru agerime, din nou, GMP-ule!) şi, într-o bulină un pic de tot mai mică, un “NU”.

Între da-ul negativ şi nu-ul afirmativ, m-am simţit, darlings, întocmai ca un turist pe Marte. În excursie într-o lume anapoda (ana-poda, pe alt picior, pe alt calapod, în alt pas, ce aritmie-a sensului), unde până şi vehiculele semantice fundamentale, temelia întregii vorbiri, ba chiar izvorul (ne-)voinţei, au semnele răsturnate precum bulbii cepelor din grădina de zarzavaturi a coanei Lenuţa, după o furtună straşnică.

O ţară fabuloasă (am spus, da?, cât de genial captează conceptul lui Georgescu spiritul locului, nu?), aceasta în care da=nu, nu=da. Pare otova, la ce să te mai aştepţi de-acum, nimic nu mai are sens, orice înseamnă orice (altceva), mă iertaţi, Christos însuşi cred că s-ar cruci, “să fie cuvântul vostru da – da, iar nu – nu”…

Şi totuşi. Dincolo de impactul halucinogen al întregii întorsături, da=nu şi nu=da, aceşti inediţi, subiţi, Cănuţă-om-suciţi “da” şi “nu”, au perfect inteligibil sens. Eu, una, înţeleg.

Înţeleg că ne-o fi pălit soarta cu-asemenea tărăşenie fiindcă prea multă, mult prea multă vreme, “da”-ul nostru (nu cel verbal, de astă dată, ci cel istoric, cultural) a fost obedient, slugarnic, şi nu afirmativ, cum s-ar fi cuvenit cinstită substanţa lui solară – pe scurt, un “da” (re)negativist.

Iar “nu”-ul ni l-am jucat, castrat de vigoarea critică pe care i-a redat-o, meteoric, un Eugen Ionescu, în mici sau mari exerciţii reafirmative, preluând nefiltrat şi negândit, refuzurile, urile sau prejudecăţile dictate de frica gregară ori de propaganda de stat.

Inversarea semnelor acestor “da” şi “nu” mi se pare, deci, un tomnatic, totuşi excelent PRILEJ DE CURAJ. Restul e politică.

Advertisements