jump to navigation

Roata May 9, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Sunt frumoase scenele din filme în care roata vreunei maşini sau căruţe răsturnate în accident continuă să se învârtă în gol câteva minute, în vreme ce viaţa călătorilor accidentaţi se scurge, strivită, până îşi încetineşte rotirile şi se opreşte de tot, cu un scârţâit sau geamăt abia perceptibil. Frumoase şi poetice.

Moare Eltsin, moare Rostropovici, moare Paler. Se nasc Irina Columbeanu şi Ştefan-Andrei Marin-Bănică Jr-jr. Yo, man! Roata se învârte în continuare, e ok.

Calota de gheaţă de la Polul Nord se topeşte, curenţii marini se vor inversa, ducând la o supraîncălzire globală, ori, dimpotrivă, o nouă glaciaţiune, nu e încă clar.

Da, da, ştim. Planeta este “periclitată” de poluare, există pericole care pot afecta viaţa florei şi faunei sale (inclusiv umane), este necesară rediscutarea unor acorduri bilaterale, trilaterale, globale, trebuie responsabilizaţi factorii de decizie. Greenpeace se îngrijeşte vigilent de asta, situaţia se va reglementa, roata se va învârti în continuare, e ok.

Şi dacă nu? Dacă roata nu e un perpetuum mobile, ci are un număr fix de învârtiri, din capul locului? Nimic predestinat, nimic fatal – doar o chestiune exclusiv tehnică, de fizică, de biologie, de chimie, naiba ştie.

Citesc acest articol – ar fi putut fi oricare altul, nu-l iau în nici un caz drept document absolut, deşi îl iau drept simptom absolut al unui gen de documentare de-acum globală – şi ce (între)văd?

De data asta, nu un sumar de previziuni ori ipoteze, nu o listă declamatorie de “to do” things. Ci un calendar. Cum era “calendarul aderării”, ştiţi? Lucrurile care urmează. Stadiile care se vor bifa. Paşii rămaşi. Foarte clar, explicit, reader-friendly. Cu date destul de exacte şi rezultatele destul de precise la acele date, este calendarul terminării Lumii.

Nu cred că e fals. Ci asta cred: este probabil să fim penultima ori ante-penultima generaţie a Terrei. Eu rescriu, tu reciteşte, te rog: este probabil ca tu să fii din penultima ori ante-penultima generaţie a Terrei. Încă o dată: tu şi eu este probabil să fim penultimii sau ante-penultimii oameni de pe această planetă, din ceea ce cunoaştem, de-atâta timp, drept “Lume”. Altfel spus: după tine şi mine vor fi copiii şi apoi nepoţii noştri, iar după nepoţii noştri nu va mai fi nimeni. Nimeni. Pustiu. Bate vântul. Linişte. Ultima, chiar ultima rotire, în slow motion, lugubru de hipnotizantă, a roţii. Sfârşit.

A, nu urmează “propagandă ecologistă”. Sunt acum convinsă că a trecut timpul pentru asta. Că e prea târziu. O şansă care s–a dus. Nu cred absolut deloc că se vor încheia acorduri bilaterale sau globale efectiv eficiente. Nu cred absolut deloc că lăcomia şi vanitatea globo-individuale ar putea fi domolite. Let’s face it: it’s pretty much “last prayer time.”

(Aş nutri, totalmente utopic, fantezia instaurării globale a moderaţiei – fără excepţii, fără privilegii, fără cazuri speciale. Instaurarea globală a unei cuviinţe spartane graţie căreia, conştienţi şi conştiincioşi, să renunţăm la toate “facilităţile” poluante care depăşesc limita strictului necesar fiecăruia dintre noi.

Da, fără maşini. Şi fără turism spaţial. Şi fără ambalajele PET ale X varietăţi de sucuri chimicoase, defel. O specie pe biciclete care face grădinărit şi bea, iaca, apă. Nici n-ar fi fost greu. Dacă am fi ştiut când să ne oprim.

Dar e, cum spuneam, exclusiv utopic: vom vrea să fim cool, în pas cu moda, în pas cu tehnologia, peste nivelul vecinilor, etc. E “împotriva firii omeneşti”. Iese din discuţie, nu? Ar presupune o regresiune benevolă ofensatoare pentru aspiraţiile noastre sirepe.)

Totuşi, atât de strivitor e gândul că – Doamne, câte oare să aproximez, în respectul veridicităţii discursului? – MII de generaţii de OAMENI, cu creiere moşmondite şi grohăieli neanderthalice, ori cu creiere strălucite, strălucite, de nici irizaţiile celui mai pur diamant nu le reprezintă îndeajuns de sfâşietor, şi cu vorba dulce, dulce, transformatoare, metamorfozantă, după reţeta aceea secretă a geniului inimii, Homer, Eliot, Baudelaire, Poe, şi să nu mai râdem de răsuflatul Eminescu, cine ştie în ce antepenultimă clipă o să vă răsune-n cap vreun vers de-al lui, prin ironica minune a hazardului – atât de strivitor gândul că TOŢI ăştia se aproape termină cu tine şi cu mine. Şi că se termină, în mod aproape cert, cu strănepoţii tăi şi-ai mei. În mod aproape cert: vezi calendarul. (Sincer, adaug “aproape” numai ca să mimez că evit acuza fatalismului sau a “patetismului”.)

Şi-atunci? Pentru ce toată istoria, pentru ce toată evoluţia asta deja incomensurabilă, dar şi deja pe terminate, plus miliardele de furtuni interioare care-or fi bubuit, decimant sau renovator, în miliardele de microcosmosuri care au fost miliardele de oameni de până acum?

Nu ştiu voi – o să aflaţi personal, de la caz la caz: de la sine la sine. Eu, însă, cred că am trăit (folosesc trecutul pentru că mă uit în urmă, precum am înşiruit mai sus, ştiind ce vine înainte, cu planurile mele de viitor, cu tot) ca să învăţ să mă bucur. Nu aşa, “hahaha”, ci pe deplin, în interiorul organului aceluia neomologat, niciodată atestat de ecografii, radiografii, cele 21 de grame, sufletul meu, whatever, wherever that is.

Mă bucur că oamenii sunt curioşi, îndrăzneţi şi deştepţi, că au descoperit atâta amar de lucruri, în timp, de la sunete la culori, la silabe, la argumente, ipoteze, ecuaţii, teoreme, poeme, simfonii şi fantasmagorii geniale. Roata.

Mă bucur că mă-ntristez, în loc să agresez, că oamenii sunt atât de tembeli, încât au inventat, în timp, tot felul de hidoşenii, de la pedepse la torturi, la genociduri, până la executarea strategică a planetei. Roata.

Mă bucur că pot să accept că oamenii pot fi şi aşa, şi altminteri, mă bucur că înţeleg cum de elevarea noastră e totodată decăderea noastră. Roata.

Mă bucur că, înţelegând, pot să (ne) iert(ăm). Roata.

Roa-
ta
.

Advertisements

Comments»

1. m - May 10, 2007

– primo. totusi, ceea ce constati tu nu e altceva decat ceea ce se va intampla oricum dupa ce mori, pe cea mai curata si respirabila planeta: ne ‘ucizi’ pe noi, toti ceilalti, toata planeta si tot universul – lumina din ochi se stinge si noi nu mai existam, ne-ai omorat pe toti, end of story. nu numai ca nu mai existam, dar n-am existat niciodata.
e un lucru pe care il simti in adolescenta, cand fiecare are criza lui religioasa sau metafizica. nu ai nevoie de cifre si calendare ca sa vezi ca finitudinea nu e un concept fizic.
s-ar putea sa-ti fi ratat, la timpul ei, criza metafizica, si ea sa se fi intors acum (‘intoarcerea refulatului’…) sub forma panicii ecolo.
– secundo. nu sunt deloc mandru ca sunt om. nu cred ca, in stadiul in care suntem, si cu toate momentele istorice de excelenta a spiritului, ne vom schimba. nu atata timp cat impartim cu cimpanzeii 99,4 % (citeste si tu incet, de cateva ori, procentajul) din datele genetice: nu, vom da la 500 de ani o data cate un hitler, asta nu se va schimba niciodata. omul e un animal detestabil.
trebuia deci, cred eu, sa fi ajuns un pic mai de mult la concluzia ca omul e o cauza pierduta – nu i-ai mai fi deplans disparitia, dimpotriva -, si ca singura noastra speranta e saltul nietzschean catre altceva.
nu se mai poate? asta e ultimul stadiu? atunci, sa mobilizam tot atata resemnare in concluzia asta cata punem in cea de la punctul prim.
– tertio. nu crede in toate acele calendare stupide. omul e ca lepra: trece greu… va supravietui, ca orice buruiana. toate acele cifre privind demografia si ‘incalzirea globala’ pot provoca o noua glaciatiune, cel mult. nu uita ca omul a mai trecut prin asa ceva, numai acum vreo zece mii de ani, si a supravietuit bine mersi, stai linistita. cu crusta lui de nesimtire…
sa speram, deci, in urmatorul exemplar din serie, la superoferta (cum il numea nietzsche?…): post-umanitatea e o necesitate in orice caz, fie ca va aparea dintr-o catastrofa oarecare, fie din mijlocirea geneticii. suntem aproape de oricare dintre ele. omul trebuie lasat in urma, cu o ridicare din umeri
– quarto: smile…

2. mona - May 10, 2007

io am plins. thank you!

3. m - May 10, 2007

ti-am lasat un filmulet la mine… 🙂

4. oblia - May 10, 2007

pt. m: ok, sunt ochi si urechi: CE post-nietzschean? sunt foarte, foarte sceptica la supra- si post- si mega si “dincolo”, din ce in ce mai incredintata ca nu am explorat indejuns sub – si pre- si micro si “dincoace”, the god of small things, the human of small things, totusi te ascult: CE, exact?
multzam pentru filmulet, ma uit acum.

5. oblia - May 10, 2007

pt. mona: imi pare rau c-ai plins… sau sa-mi para bine?… 🙂

6. Alte chestii de pe net « Gramo’s World - May 11, 2007

[…] are tăti tăti … la locu lor – Îhîîî… Oblia scrie din nou un post foarte tare, intitulat Roata. Postul se incheie asa: Mă bucur că oamenii sunt curioşi, îndrăzneţi şi deştepţi, că au […]

7. Vlad - May 28, 2007

HAAAA, a murit Rostropovici??? Mamăăă, cred că trăiesc pe altă lume.

8. oblia - May 28, 2007

da, acum vreo 2 saptamani. am vazut si eu in treacat pe net… :((

9. Arthur - August 7, 2007

Lumea nu e facuta numai pt oamenii pe care societatea ii numeste mari…mie imi place mai degraba david dragu, daca il cunoasteti:)…savuros nestiut, poate o tzara indiferent la ce e in jur, nu neaparat fatalist, cat ingropat de constiintza, stand parca mereu pe buze cu un…”ei si?”


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: