jump to navigation

Antipozii April 29, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

O prietenă pleacă peste două zile în Noua Zeelandă.

Acum câţiva ani, într-una din meditaţiile mele fără interlocutor precis, cu voce tare, în pauza de ţigară de la serviciu, am avut imaginea următoare: în România aceasta suntem ca aurolacii într-o gară părăsită.

Ne cârdăşim pe cartoanele noastre casnice, ne povestim vieţile sub faldurile vreunui felinar cam chior, ne încălzim din aceeaşi sticlă de băutură trecută convivial din mână-n mână, ne contopim minţile, cum s-or îmbuca faliile din măruntaiele planetei, într-una singură: “noi”.

Dar, la un moment dat, intră un tren în gară. Scârţâind amarnic din roţi, ştii că nu va sta decât un minut. Îl iei sau îl pierzi. “Hai!” “Bă, io n-am chef. Aş mai sta un pic.” “Da, să mai stăm, poate se-ntâmplă ceva.” “Eu m-aş duce…” Oftăm: a mai sosit clipa pentru încă unul. Ştim (ştiam, oricum) şi acceptăm pe dată, deşi ceva se rupe. No abusive clinging – aluatul oricărei relaţii con-simţite. “Du-te sănătos, cu Dumnezeu, şi să nu ne uiţi!”

S-a dus, trenul a pufăit maiestuos şi-a dispărut în zare. Grupul de aurolaci – împuţinat. Ne reluăm ciuntita împreunătate, băutura, împărtăşirea, poveştile: “noi”. Iar cel dus, auzim din când în când, şi-a găsit un apartament cu chirie mică în Boston, a publicat un articol într-o revistă din Toronto, a obţinut un post decent la Sydney, dar nu e tocmai bine, bine… De dor.

(Există, desigur, şi din aceia bine, bine. Având altă structură, nu-i cunosc prea bine, nu sunt din “famelia” mea.)

Ieri am fost în casa golită a lui M. Două valize: una mare şi grea, alta mică şi uşoară – certificatul ei de naştere neozeelandez, CNP-ul ei anitpodean, sufletul ei făcut cât de compact se putea, pentru această transbordare de aici, acolo.

Îmi amintesc preabine: întâlnirile finale, “hai să ne-adunăm să bem, că pleaca X”, te faci că eşti jovial, bine dispus, ai reflexul acţiunii de gaşcă, “vin şi eu la film, joi!”, şi ei se uită stingheriţi la tine şi tu îţi dai seama. A, da, fir-ar!… Joi este după termen. Joi nu mai există pentru tine aici. Avionul tău va fi plecat marţi. Joi vei fi într-o cu totul altă parte şi lume. Ghilotina spaţiului fizic nu-ngăduie concesii, şi nici entuziasm spontan: aici e aici, acolo va fi acolo. Noi, joi la film – exclusiv aici.

Se termină adunarea, e târziu, şi cum îţi iei, rând pe rând, rămas bun de la toţi cunoscuţii, drumul la aeroport, panourile publicitare de pe marginea şoselei, mizeria care de-atâtea ori te-a iritat, toate, toate pentru ultima dată, fiecare stâlp şi fiecare gunoi sunt o comoară a minţii, acum: departe le-a transfigurat, deja.

Ai trecut de punctul de control, cei care te-au condus au rămas dincolo, le-ai făcut cu mâna până nu mai vedeai nimic prin pelicula de lacrimi şi-a trebuit să te întorci cu spatele, să fii puternic, să nu te faci de râs. Şi iată-te singur, singurel, aşteptând să te îmbarci în avion. În uterul care te va revărsa, expert, profesionist, aseptic, dincolo: în Lumea Nouă. Renăscut, ca orice nou-născut, va trebui să urli, mai întâi.

Nu mi se pare ciudat că n-am observat sfâşierea asta la cei care pleacă în America de Nord. America de Nord e rezonabil de aproape, lumea de peste un ocean uşor negociabil în kilometri sau mile marine, pe care o vedem zilnic la TV, în zeci, sute de programe, de la ştiri la seriale.

Antipozii, însă, sunt RADICAL departe. Nenegociabil de departe. Un spaţiu mult prea mare pentru mintea drăgăstoasă ce caută a-şi păstra legăturile. Să pleci la Antipozi, am simţit asta, echivalează cu o sinucidere. E o autoexpulzare în Lumea Cealaltă. Departele Antipozilor îţi întinde arterele sufletului, alea cu care te ţii legat de ce ţi-e drag, până la exasperare, până la insuportabil, până la agonie.

Cam aşa se simte – dacă are vreun înţeles pentru voi, sau chiar şi pentru mine, acum, după cei şapte ani de când am scris-o…

Scrisoare pentru Australia
Dragă Australia:
Pat procustian, discretă şi lăbărţată,
Mi-ai revelat savoarea ruginie a torturii,
Mi-ai acutizat spiritul pe roată de sârmă ghimpată,
Fulminant,
Pân-am ajuns a-ţi întrezări – patologic, mistic? –
Nălucile-aurite.
Când îţi mângâi solul,
Metaforic sau altminteri,
Pipăi zdrenţe de suflete răposate:
S-au înfipt acolo – e-un pact –
Să-ţi alăpteze hulpava sterilitate.
Ofrandă-ţi aduc, în revers,
Piosu-mi resentiment.

Şi, totuşi, cu drag mă gândesc la Australia acum – aş cita imediat refrenul oricărui şcolar australian:
“I love a sunburnt country
A land of sweeping plains,
Of ragged mountain ranges,
Of drought and flooding rains,
I love her far horizons,
I love her jewel sea,
Her beauty and her terror –
The wide brown land for me.”
(Dorothea MacKellar, 1906)

Pe cât de cu drag, pe-atât de cu durere. Cum să explic, că-mi vine să şi râd – de plâns, probabil. Dar am să explic: ca şi M, acum, nu m-am dus acolo să “fac bani”, să “mă realizez”, să “devin vestică” şi în nici un caz să “îmi bag picioarele în ţara asta de căcat” (cum e formula noastră standard…).

M-am dus ca să CUNOSC. Iar la Antipozi, unde străzile, peisajul, oamenii, mass media nu îţi oferă aproape nici un surogat al lui “aproape”, nici o ştire, nici un serial, nici o asemănare cu ţara ta, şi rarisim cu continenul tău de baştină, re-cunoaşterea e tot atât de radicală precum plecarea.

Cum? Prin felurite mici eforturi fundamentale. Încearcă, de exemplu, să-ţi păstrezi credinţa într-o lume în care nu sunt icoane, biserici şi discursuri despre Dumnezeu la fiecare colţ de stradă, unde banalul, conversaţionalul “Doamne-ajută” e o limbă straină în sine. Încearcă să-ţi păstrezi reperele vitale, până mai ieri o chestiune de cotidian, într-o lume 98% dominată de interesul pentru Asia, Maori, Aborigeni şi doar 2%, salvator, Marea Britanie (care devine, prin glisare disperată, “acasă” – măcar e Europa!…).

În asta constă marea tortură pe care ţi-o aplică Antipozii: în a te constrânge să continui să crezi în existenţa unei întregi lumi, lumea ta, fără să vezi mai nimic din ea, fără nici un indiciu al realităţii sale. Asaltat de imaginile cesteilalte realităţi, trebuie să te baţi, în tine, să întreţii realitatea lumii tale, să nu cedezi atât de rezonabilei, ba chiar sănătoasei tentaţii de a o crede o himeră, doar.

Şi tot în asta constă marele dar al Antipozilor. Căci, scanând hămesit de dor de familiaritate realitatea prezentă, străină, ajungi să o cunoşti; şi, în continuare negăsind nimic familiar în ea, continui să nutreşti în tine realitatea absentă. Pe cât nu găseşti, pe-atâta continui să cauţi. Departe e aproape, aproape e departe – şi ai re-cunoscut, cu-aceasta…

Dar vorbesc deja în două limbi deodată, şi nu ştiu cine mă mai înţelege. M mă va înţelege, după primele şase luni la Antipozi.

Mergi, deci, cu bine, M, cu cele două valize indescriptibil de singure şi singulare! Ne va fi dor de tine, da, însă îţi suntem aproape – ai să vezi!

Advertisements

Comments»

1. ghiocel - April 29, 2007

uf, “soro”, ce ne facusi?!
cu dreapta i-am facut din mana fluturandu-mi bastitutza si cu stanga am dus nervos punga la gura. io nu pot decat sa raman in gara si sa-mi beau halba de bere cantand printre sughituri: “Romania-i tara mea/drag mi-i sa traiesc in ea”! :-)))
sa bem deci berea ceea….

2. m - April 29, 2007

m-ai intristat draga mea.
nu de poveste, dar ce idee, sa mai existe un ‘M’…

3. oblia - April 29, 2007

pt. ghiocel: hai bre trage-un sniff din punga si tzine-aproape. las’ c-am ramas noi, e bine…

4. oblia - April 29, 2007

pt. m: domnule draga, alunga roua ce-ti umbreste fruntea cu brobonele de-ntristare. nu mai exista nici un “m” in afara de tine. chiar ieri te-am citit: eu sunt mult mai plebee, ba chiar imi face uneori placere sa fiu vulgara. vezi mai sus: domnia ta, de pilda, in veci n-ar spune “bre”. eu, da. frati, frati, dar nicidecum gemeni. tu esti cioran 2 – ceea ce ma bucura semnificativ.

5. m - April 29, 2007

of, nu mai spune chestia aia cu c2, my god… cut it out, pls 🙂
hm, fie, sunt cam batran, dar nici chiar foarte, iti spuneam ‘draga mea’ ca unei surori bune, nu trebuie sa-mi raspunzi cu ‘domnule draga’, ce fel de frati suntem, protestez…
stii ce, nu vrei mai bine sa vezi un alt interviu cu tipul acela care-ti parea interesant? il incarc chiar acum si iti voi da link-ul… 🙂
(my god…)

6. oblia - April 29, 2007

dar “domnule draga” nu se referea absolut deloc la varsta. asa zic eu: domnule draga, doamna draga. de fapt, zic “draghe”. am inteles ca ai trecut de prima tinerete, sa fii sanatos si (mai) voios, si eu am trecut and i’m enjoying it (still…). sa fim sanatosi, deci! 🙂
si cioran-ul era un compliment.
ba da, vreau sa vad interviul, dar in vreo ora, doua, caci acum lucrez (am facut numai o scurta pauza de raspuns comentarii pe blog). multumesc si voi viziona un picutz mai tirziu.

7. m - April 30, 2007

mda, sunt cam batran… in sfarsit, nici chiar la ‘trecut de prima tinerete’, dar in sfarsit, destul, ma simt de o suta de ani.
link-ul e aici
http://docs.weblog.ro/page!22.html
multumesc pentru gandurile frumoase.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: