jump to navigation

Din “delicateţurile” românei – 1 April 4, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Poate fiindcă nu fusesem destul de atentă până atunci, de-abia prin 2004 am început să-l aud pe “hai” în diverse (şi de atunci tot mai multe) combinaţii: “hai, te pup!”, “hai, pa!”, “hai, vorbim!”, “hai că vedem…”.

Hai “exprimă un îndemn la o acţiune (comună) cu interlocutorul,” fiind o interjecţie echivalentă cu “vino! veniţi! să mergem!” (cf. DEX, 1998).

Şi-atunci… “hai, pa!”?? În mod clar, sensul nu ţine de semantică, aici, ci de pragmatică – de funcţia pe care o îndeplineşte “hai, pa!” ca “act de vorbire”.

La prima vedere, o persoană care-ţi spune “hai, pa!” vrea să scape mai repede de tine. Cine ştie, poate şi-a lăsat cafeaua sau ouăle la fiert pe aragaz, iar tu o ţii de vorbă la telefonul fix. “Hai, pa!” = “valea, vânt la pupa, lasă-mă, căci mă grăbesc cumplit!”

M-am încredinţat că aceasta era funcţia/semnificaţia actelor de vorbire cu “hai” în Spania, în acelaşi an, deoarece verii noştri iberici ziceau la tot pasul “venga” (imperativul politicos al lui “venir” – un fel de “a hăidui”, nu?).

Mă dădeam jos din taxi la aeroport cu (un) gracias, mi se răspundea “venga, buen viaje!” Îmi luam o caserolă de rinichi în sos nu-ştiu-cum de la El Corte Ingles (raionul gospodina), mi se spunea “venga, que aproveche!”

“Hai, călătorie plăcută!” şi eliberează-mi mai repede maşina, că am comandă. “Hai, poftă bună!” şi fă paşi, că uite coşcogea coada de clienţi în spatele tău.

Am concluzionat că actul de vorbire cu “hai” pătrunsese de la iberici în spaţiul nostru via căpşunari, căci prea suna abrupt şi nedomnesc…

Doar lipsa cunoştinţelor de franceză, italiană sau portugheză (contemporană sau altminteri) m-a oprit de la a promova actul de vorbire cu “hai” la rangul de fenomen de largă respiraţie lingvistică romanică.

Astăzi, însă, o interlocutoare telefonică m-a determinat să re-reflectez asupra acestor concluzii. Mi se pare că, la o analiză mai atentă, “hai, pa!” nu se reduce la simpla mătrăşire a interlocutorului. Căci, colocvial fiind, “hai, pa!” e adresat, de regulă, persoanelor care ni-s drage, apropiate sau cel puţin simpatice. Or, pe acestea nu ne lasă inima să le expediem aşa, cu sânge rece.

Prin urmare, “hai, pa!” îmi pare a fi dezvoltat şi-o funcţie (amical) diplomatică, ajungând să transmită, pe lângă refuz impus de împrejurări (cafeaua de pe aragaz), şi-o nuanţă de regret.

Iată, sunt la birou şi vorbesc pe-ndelete c-un prieten la telefon, când intră şeful c-o sprânceană ridicată a dare de seamă, ”hai, pa!” dragă prietene, cu părere de rău trebuie să te las, că mă stresează ăsta, mă-nţelegi tu…

Expediant, da – dar şi afectuos, ba chiar un pic conspirativ: “hai, pa!…”

În fine, actul de vorbire cu “hai” a atins azi, în ochii mei, graţie interlocutoarei pomenite, o culme a gingăşiei de care nu-l credeam, sincer, în stare.

Doamna mă sunase înainte, din partea unui cunoscut, să mă întrebe ceva. Trebuia să-i dau un număr de telefon. Cum, însă, nu-l aveam la îndemână, am rugat-o să mă sune din nou peste două minute.

Mi-am văzut de treburi şi, peste cinci minute, a sunat. Răspunzând, mă aşteptam să aud ce aş fi spus eu, dacă eram ea: “sunt cutare, am vorbit acum cinci minute în legătură cu…” Sau, mai eliptic: “tot eu sunt, ştiţi, de adineaori…” Rigida de mine! Nu mă aşteptam deloc, deloc, să aud asta: “haideţi c-am revenit c-un telefon.” M-a în-du-io-şat!

Aş re-concluziona că, în aceşti trei ani, actele de vorbire cu “hai” au avut o evoluţie frumuşică, dinspre crudul “valea!” spre un aproape mămos de grijuliu “scuze de deranj…”

Ce va urma? e marea întrebare. “Hai, bodaproste!”?

Advertisements

Comments»

1. Simona - April 4, 2007

Hm… Eu una simt o diferenta mare intre “Hai pa” si “Hai/hadeti ca trebuie sa plec”. Mie “hai pa” imi suna mitocanesc de-a dreptul. I hate it. I loathe it, mai exact. “Hai/haideti ca”, in schimb, chiar mi se pare dragalas, cum zici tu. Cumva colaborativ si cald; inspira some togetherness, asa, nu stiu cum sa zic. “Ca”-ul acela aduce nuanta de grijuliu pentru ca demonstreaza ca interlocutorul se oboseste sa-ti ofere o explicatie. “Hai pa” e dismissive. Ce atita explicatie :).

2. oblia - April 4, 2007

da, in principiu de acorda (la “hai, pa” depinde si de ton – ca la orice altceva, desigur). fiecare in parte ar merita o scurta descriere. mie cel mai parsiv mi se pare “hai ca vedem…” context: “mergem la film?” “hai ca vedem…” cind il aud, stiu sigur ca nu mergem la film, sau ce-o fi.

3. irina - April 4, 2007

In frantzuzeshte este “allez”, exact ca in romana. (Eu sint Vera, scriu de la Accept, de pe computerul Irinei). De un parezamplu: “allez, je te laisse” (la telefon: hai, te las, adica du-te, ca nu mai am timp si inchid). “Bon, allez!” (care inseamna: bine, gata, termina/pleaca/du-te, inchide telefonu’ sau ce-o fi de facut). In primul rind, e o formula amabila, care doreste sa arate ca nu vrei sa-ti bruschezi interlocutorul. Si, de fapt, cred ca e la fel in spaniola si romana (nu stiu in portugheza si nu imi amintesc in italiana, sau nu am stiut). Iar ‘hai, pa!’ mi se pare ca exact asta este: nu mai am timp si te las, da’ o fac cu manushi. Iar daca abhori ‘hai, pa!”, ce zici de ‘super-nasol’?
Oblia, pe de alta parte, citind raspunsul tau la ce-am zic despre Mona, am ramas stupefiata sa vaz ca imi zicetzi Dumneavoastra. Nu aveam de loc aceasta reprezentare a relatiei noastre.

4. oblia - April 4, 2007

pt. Vera: :))) Con permiso, aveati deja aceasta reprezentare a relatiei noastre. V-am scris un email acum x ani, care incepea asa: “Draga Vera, va scriu ca sa…” V-ati mirat ca alatur prenumele pronumelui de politete. V-am spus ca ar fi ca in franceza si ati spus ca e ok, atunci. Sper ca nu s-a schimbat nimic 🙂
Revenind la “hai, pa!”, taaaaare sunt tentata sa re-re-concluzionez acum ca este un fenomen de larga respiratie lingvistica romanica, precum intuiam! :))) Cred ca vine din graba care a lovit subit, anume post-2000, (si) tarile/limbile romanice. Oare spre ce ne grabim asa, spre incalzirea globala?

5. Gratiela - April 5, 2007

astept un comentariu despre atotcuprinzatorul “DECI” 🙂 hai va pup! 🙂 hehehhehe

6. oblia - April 5, 2007

deci eu n-am sa-l scriu. de comentariul cu deci vorbesc, deci, da?

7. Vera Cimpeanu - April 13, 2007

Pentru Oblia: Con permiso, mademoiselle, ca nu tineti deloc cont de ravagiile senectutii. Ideea ca tu crezi ca pociu tzine minte ma flateaza total, dar realite-ul e altu’. ]
Nu, in franceza NU e o chestie noua de loc si sint sigura ca nici in spaniola. Trebuie sa cercetez chestiunea in italiana, unde de asemeni, daca e, nu cred ca e ceva post-2000. Si nici in romana nu e post-2000. Noi ziceam ‘haide, pa!’ si in anii ’70-’80. E drept ca nu era o expresie atit de ubicua, dar ea exista.

Pentru Graziela: Avui o conversatiune acu’ doo zile despre ‘deci’ si concluziunea a fost ca aceasta exprimare, ca altfel nu-i pot spune, a scapatat major fatza de acum vreo 8-10 ani.
I-a luat locul splendoarea idiosincratica ‘ca si’. Stiti ce zic: ‘ca si prietena, nu am incredere in ea’. Folosit si de o groaza de intelectuali, scriitori, jurnalisti, absolventi de romana/franceza (pot da nume, da’ sint doamna si n-o fac). Ca imbecilitate lingvistica, ‘deci’ era mai putin pernicios decit ‘ca si’. Evident ca logic era si este o aberatie, dar ‘ca si’ e mult mai aberant si cu un traseu mult mai ‘construit’ si bazat pe un fel de idee de suita logica.
In anii ’70-’80, persoanele prost educate, care vorbeau o limba romana scremuta si deficitara, foloseau ‘ca si’ pentru evitarea cacofoniilor. Ca sa nu spuna ‘ca catolic, eu merg la Sfintul Iosif’, ziceau ‘ca si catolic, merg la slujba de la Sfintul Iosif’. Cineva bine educat ar fi spus “in calitate de catolic/fiind catolic, merg..’ Pentru unii, insa, acesta era un efort mental prea costisitor. Acum citiva ani, aceasta abordare jenanta a facut un pas suprem: oamenii au inceput sa spuna ‘ca si’ in situatii unde nici macar scuza cacofoniei nu o au, adica COMPLET nejustificat (pe linga barbarismul in sine). Din pacate, s-a intins ca o pecingine urita si mitocaneasca, cu o viteza aiuritoare, la toate straturile sociale si educationale, pina la punctul de vi-l zisei: absolventi de romana si intelectuali asa-zis culti. Poporul roman nu are gena pastrarii si respectarii limbii sale; lumea cedeaza usor, presiunea doar trebuie sa fie constanta si de durata si e de ajuns. La fel a fost cu ‘drept pentru care’ in loc de ‘drept care’, dar asta alta data.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: