jump to navigation

Fresca. Cu Fî mare. March 28, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Astăzi, concetăţeni şi concentăţence, am fost să-mi plătesc impozitul la Administraţia de Impozite şi Taxe din Piaţa Amzei.

Cinci ghişee, codiţe mici, doamnele funcţionare vopsite, coafate, şuviţate, cu etichetă nominală pe pept, ca-n UE, computere, imprimante. Frumos. M-am aşezat cu plăcere, cu papilele palpitând întru perceperea subiectelor de blog.

Am gustat, întâi, un scurt şi concis discurs vrednic de-o intervenţie-fulger în Hyde Park: “Nuuuu, românii trebuie împuşcaţi până la unul, să se cureţe ţara asta şi să se colonizeze cu oameni ca lumea! Altă soluţie nu există, dacă de bună voie nu plecăm!” (Pfff – please, nu mă daţi afară, mai ales nu în Spania, vărrroooog, nu mă nenorociţi, nu mă dezlipiţi de tălpica ţării!!)

Aceasta, de la o doamnă trupeşă cu gentuţă din fibră de sticlă şi cosiţă şatenă împletită ce i se mlădia tocmai pân’ la talia cam pierdută printre falduri. Ne uitarăm şi noi, ăştialalţi, românii, unii la alţii, dar nu ziserăm nimic, ne şfichiuiau deja gloanţele pe la urechi.

Era în faţa mea o doamnă ca o spaniolă de vreo 50 de ani (e-un tip anume, trebuie să-l vezi, ca să-l ştii); ea, îndeosebi, avea o expresie clar jignită, dar demn jignită pe figură şi mi-a plăcut că n-a făcut decât s-o privească în tăcere pe zdrahoanca mitralistă – era tot ce putea replica mai grăitor.

Peste puţin, am priceput de unde gândul genocidic: computerele se blocau periodic. Pentru vreo zece minute, nu mai mult. Dar mie-mi plăcea, pentru că atunci doamnele funcţionare deveneau brusc neutilizabile, în faţa ecranelor, pe scaune, şi erau stânjenite de-această nouă postură, habar n-aveau ce să facă cu ele însele, cumva.

Unele-şi priveau unghiile, altele îşi atingeau lanţurile de la gât, ştiţi, cum faci când nu ştii ce să faci, şi trece astfel timpul. Tot aşezate la post, însă. Pe feţele lor licărea la răstimpuri lumina bleu a monitoarelor “restartate”, sclipea imediat şi-o rază de speranţă lucrativă, dar… alarmă falsă, computerele picau din nou, speranţa se topea, iar unghii, iar lanţuri.

Era pe-acolo şi-un bătrân sărăcăcios îmbrăcat, cu nas mare, picioarele îndoite din genunchii slăbănogi, ochi căprui rotunzi şi calzi şi-un delicios aer de aiureală de copil. Mi-a plăcut şi de el.

Delectabil album foto de umanitate, nu zic. Înălţându-mi privirea, însă, am dat de un adevărat festin!! Să aşteptăm un moment, să repornească sistemul, să plătesc, să-mi iau factura, să o pornesc spre ieşire şi acolo să mă opresc, să mă-ntorc cu faţa la privelişte şi să rămân sorbind din ochi festinul şi regretând amarnic că n-am mobil cu cameră digitală.

Aşa. Cum intri în acest templu-al taxelor şi impozitelor, uită-te-n sus şi-o vei vedea: Fresca. O capodoperă comprehensivă, o desfăşurare de respiraţie tăietoare a fibrei artistice popular-democrate, o mostră, vai, atât de rară, azi!

Pe vreo 10 metri, se întind, în culori pastelate şi linii ferm zugrăvite, dârzele alegorii ale spiritului nostru proletar – defunct? La stânga, un cuplu din ţărănime, el cu pălăria pe cap, cameşă albă, purificată pasămite cu săpun Cheia, ea – plinuţă, sănătoasă, cu fota-i neaoşă, ţinând în mâini un snop mănos de spice, ca falnic evantai.

Alăturea, tovarăşa învăţătoare în rochie regulamentară, albă, totuşi cu pantofi cu toculeţ din care se înalţă gambe-aproape sexy, de n-ar fi înregimentate în slujba patriei. Ea este pe punctul de a scrie ceva pe tabla neagră – cu cretă. În cele două bănci, 3 pionieri, toţi ochi şi urechi la tablă, la Tovarăşa, iar nu la gambe.

Mai apoi, într-o neabătută frăţie, un ţăran (pălărie, cămaşă, săpun Cheia), un muncitor (halat gri-petrol, şapcă) şi un intelectual (costum, cravată) ţin în palmele laolaltă-truditoare un plan desfăşurat, tustrei aplecaţi cu osârdie asupra dânsului. El este, fără îndoială, planul cincinal.

În dreapta lor, aşezaţi la o masă simplă, onestă, trainică, o tovarăşă şi un tovarăş de-o impenetrabilă dăruire de partid studiază dosare cu-aleasă sârguinţă. (A se corela cu Ghencea – şi, mă rog, altele…)

Şi mai în dreapta, un cercetător ştiinţific (halat alb) se mlădiază fenomenal (convenţionala metaforă a trestiei are, mă scuzaţi, un băţ în fund, prin comparaţie), cu un document în mâna întinsă spre…

… figura centrală: pe un podium, este El – Activistul. (Cum îl recunoaştem? Îl recunoaştem deoarece este sincretic: costum, cravată, ok – DAR: şapcă de muncitor.) El priveşte în zare, ca un zelos slujitor al Dreptăţii-pentru-Tot-Poporul. Cu braţul drept ridicat spre stânga.

Alăturea îi stă chezaş un brav Gavroche c-un steag în mână. Este un steag de-un roşu-mpurpurat, ce ne poartă năzuinţele spre… dar, aolică, cineva a tras dungi negre fără noimă s-acopere secera şi ciocanul. Deh.

Nu deznădăjduiţi, mergem mai departe. În dreapta lui Gavroche (gata cu podiumurile), se desfăşoară aşa: un muncitor în maiou alb împingând o roabă cu braţe musculoase (dar nu exagerat) egalizând în potenţial erotic cu gambele învăţătoarei.

Apoi, în suită, un pianist la pian cu coadă şi un dirijor, ambii în frac – ei, da, artiştii sunt şi ei alături de noi, sufletul lor sensibil tresaltă-n ritmuri proletare – şi un taraf, îndată: scripcarul-dirijor, ţambalagiul şi parcă un buhaist, tustrei înveşmântaţi în straie populare.

În capătul din dreapta, săvârşind ciclic făptura naţională, un grup de ţărani, ei şi ele, semeţi, dezrobiţi, cu soarta-n propriile mâini (pălării, cămăşi albe, fote şi săpun Cheia, da).

Fresca, după părerea mea, are o forţă teribilă, înţeleg perfect de ce n-a fost ştearsă, e o comoară! Strânge laolaltă, cu solemnitate de şcolar (ce-i drept, cam arierat), tot ce putea însemna “figură simbolică” în “identitatea naţională”. Îi strânge bine şi-i lipeşte temeinic c-un liant mai trainic decât cel mai performant superglue: stilul.

Stilul artistic proletar: jur că din fiece contur, profil, expresie, e radiată totalmente personalitatea şi e imprimată, în schimb, dar ce zic?, îmbibată, zbârnâitoare, nestrămutabilă, fibra Dârzeniei.

Dârzenia năucitor de impersonală a unui fel de metafizică de lemn spre care ne îmboldeau, în cohortă, toate mesajele propagandistice: Zarea – Orizontul luminos. Acolo, undeva, îl desluşim, haide, să ne străduim, să răzbim, mai departe, mai departe, tot înainte, tovarăşi!

Dârzenia oarbă, dârzenia strivitoare, dârzenia halucinogenă.

Mergeţi de vedeţi fresca cu ochii voştri. Ca să răsuflaţi uşuraţi că sunteţi aşa imperfecţi, aşa de cu chichiţe, toane şi umbre, aşa ciufuţi, aşa hachiţoşi şi cusurgii, indecişi, schimbători şi clarobscuri, failibili şi, mai ales, vii!…

Advertisements

Comments»

1. eXstatic - March 29, 2007

Daca faci update (pui poza) la acest post, sa ma anunti prin e-mail, ok? 😉 Sa-ti iei aparatul digital (sau mobilul cu camera), pozezi si bagi, sa vedem si noi minunea. 🙂 Mai ales ca stii de unde sunt… ma gandesc ca poate imi faci placerea. 😀

2. Simona - March 29, 2007

Maica, ce vremuri am apucat, ca sa zic asa! Postul asta mi-aduce aminte de cintecul ala, “Cincinalu-n patru ani si jumatate”. Nu rideti, exista :). Incredibil cite aberatii erau atunci la fiecare pas. Dar si mai incredibil e ca, dupa 17 ani, fresca asta comunista tot acolo e. Trebuie sa-i faca cineva o poza neaparat pentru dosarele istoriei. Probabil ca nu multora le pare la fel de incredibil, insa, si, daca ma chinui un pic, cred ca si inteleg de ce. Pai in Romania nu a fost nici un mare avint pentru schimbare in rindul oamenilor obisnuiti. Sau cel putin eu nu l-am vazut. Mie mi se pare ca in continuare sint prea putini cei care vor o schimbare reala: in cum ne purtam unii cu altii (vezi comentariul binevoitor de la coada), in cum ne pasa de ce ne inconjoara, de cit de bine ne facem treaba etc. In lucruri care uneori par mici, dar care de fapt conteaza asa de mult. Daca totul s-ar putea schimba in jurul nostru mai putin noi, ar fi perfect! 🙂

3. oblia - March 29, 2007

pt. andrei: pai n-aaaaam… nici mobil cu camera, nici aparat.
:(( trebuie sa gasesc vreun amic. doar ca ma-ntreb: oare ne vor da voie sa fotografiem? caci e institutie de stat.

4. oblia - March 29, 2007

pt. simona: chiar, 17 ani… :)) poate ca e lasata acolo ca reminder istoric?? oricum, acum, ca stiu ca exista, mi-ar parea tare rau sa merg sa vad peretele zugravit tot in alb. in sine, fresca aia e-un minimuzeu al comunismului, ar fi pacat sa dispara pur si simplu.
in ce priveste purtatul unii cu altii, ce sa adaug, la cele spuse de tine?… nada. inca e asa, in genere – inca… but then, you know, awareness is the hardest thing to attain…

5. moniK - March 29, 2007

ah, nu stiu fresca, dar la noi la liceu era ceva asemanator…se ocupasera elevii de la pictura monumentală;)
Dârzenia proletară, exact, aia răzbătea din privirea plină de angajament a tuturor!
mai să-ţi vină să reciţi din A.Toma, hi hi hi

6. ghiocel - March 29, 2007

n-avea dreptate Corina Vintan (purtatoarea de vorbe de la MAE) cu fabulospiritul ei cu tot? uite cum ii dam dreptate: sintem fabulosi, ce mai!
dar si tu ce ochi ai! microscop cu bisturiu alaturi!
oblia, oblia! esti “un sirag de piatra rara” peste bloguri revarsata 🙂

7. Simona - March 29, 2007

Da, acum, ca ai zis, sint de acord sa fie lasata acolo, ca piesa de muzeu (aici Gratiela probabil ca isi va da ochii peste cap 🙂 ). Faza e ca ea a fost lasata acolo pentru ca nimanui nu i s-a parut ca ar trebui data jos neaparat. Nimeni nu a vazut vreo contradictie intre caderea comunismului si existenta neclintita a frescei :). Adica nimeni dintre cei care puteau sa ia decizia s-o dea jos, I mean. Asa, sigur ca or mai fi observat si altii ca, in principiu, nu mai avea ce cauta acolo. Dar, ca sa devina piesa de muzeu, ar trebui ca lumea sa fie constienta de contradictie, sa se amuze, in fine, sa reactioneze cumva. Asta cred ca e virgula sub tz: nu se vede nici o reactie. Lucrurile se desfasoara ca si cum fresca aia belongs there :).

8. oblia - March 29, 2007

pt. monik: YES! Tovaaaaarasa elena ceausescu, tovaaaaaaarase nicolae ceausescu, din inima de copil (sau era pionier)….. etc. :>

9. oblia - March 29, 2007

pt. ghiocel: exact! dar exact! si cu fabulospiritul, si cu ochii-bisturiu (ultima, din nou, de la Patrick White, “patronul” meu spiritual)… 🙂

10. oblia - March 29, 2007

pt. Sim: si la tine exact! foarte bine ai pus puntul pe i: problema e ca a fost lasata acolo… ca ESTE lasata acolo.

11. Gratiela - April 5, 2007

ce-mi aduce aminte povestea asta de un desen facut de mine pentru ora de desen. 🙂 era asa: in prim plan doi TARANI MARI CIT COALA DE DESEN 🙂 unu cu o sapa si unu cu o grebla, pe care le tineau in sus, sprijinite in coada. In fundal, niste tarani mici mici mici mici cocirjati pe un cimp sadind (cred) ceva. Am facut desenu asta in lipsa de alta idee mai buna pt o tema comunista al carei nume l-am uitat. Mi-a fost foarte mare rusine de desenu asta si nu vroian deloc sa-l arat la clasa. Cind colo! ce sa vezi! profu de desen nu mai contenea cu laudele!!!! ca ce asa si pe dincolo, exact ce trebuia facut la tema respectiva, perfect! opera de arta!. Mi-a luat desenu si la pus la panoul scolii alaturi de alte desene…. Mama ce rusine mi-era sa si trec pe-acolo! Intorceam capu sa nu-l vad! si mai ales sa nu-mi vad numele trecut acolo! Mi se parea ca toata scoala se zguduie intr-un mare hohot de ris la cretina mea lucrare de desen! To this day ma ia cu fiori pe spate de porcaria pe care am desenat-o atunci si de rusinea de a fi laudata in halul ala!

12. oblia - April 5, 2007

pt. gratiel: vaaaaaaai, hilar e understatement! :)))))))) nu il mai ai? ala trebuia pastrat!

13. oblia - April 5, 2007

pt. oricine: ma mira ca nimeni nu a comentat F-ul. sa zic explicit de la ce era/este?… 😉 caci fresca mi-a resuscitat si niste traume, totusi… 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: