jump to navigation

Cina cea de companie March 23, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Sfârşit de training. Echipă mică, să zicem că vreo 20 de oameni, dar ţeluri avântate şi, prin urmare, ştaif corporatist.

După ce v-au mitraliat câteva zile cu mindset, motivare, performanţă, obiective, strategie, unicitate, tehnici, indicatori şi multă etcetera, şefii vă mobilizează la masa-împreună, climaxul trainingului.

Iată, reputatul trainer danez, olandez sau britanic ne va părăsi, lăsându-ne pe picioarele noastre mai dotaţi ca nicicând. Să îi urăm rămas-bun, să petrecem, să aşezăm rosturile înalte ale instruirii în căuşurile fertile ale păhărelelor de palincă de-a noastră românească. Vă aşteptăm la ora…, la restaurantul…. Unul îndeajuns de scump încât să fie la înălţimea ocaziei.

Cu câteva ore înainte de cina corolară, umblă şuşoteala prin echipă: “cine plăteşte? S-a zis ceva?” “Nu, nimic, habar n-am.” “Păi ar trebui să plătească ei!” “Ar ‘trebui’!…” “Întrebăm?” “Ei, cum dracu să-ntrebi aşa ceva?!” Mergi, nu mergi, ei, cum dracu să nu mergi, şi tot aşa, până se-ajunge la “tu cât mai ai pe card pân’ la salariu?” şi împrumuturi şi o puternică senzaţie identitară de Hagi Tudose.

Nu contează, mergi. Din mundana-ţi meschinărie te ridici precum Afrodita din talazuri: te dichiseşti, te sulemeneşti, te parfumezi. Te duci.

Se circulă meniurile c-un aer detaşat, se râde, se schimbă vorbe de duh, se flirtează elevat, e totul aşa spumos, princiar.

Şi veşnica întrebare “Sooo, have you made up your mind?” “Ummm… I think so…” O făcuseşi din secunda doi, n-a trebuit decât să scanezi coloana din dreapta şi să te opreşti la un rând cu 5 cifre (ROL) sau o cifră, virgulă, două cifre (RON). Apoi vezi ce-i corespunde: salată bulgărească, dar mai finuţ formulat (salată “Balcic” sau “Regina Maria”, poftim).

“Sooo, what are you going to order?” Aaaa, astă-seară vrei ceva mai aşaaa, mai uşor, mai sănătos, poate o porţie mică de salată. “Oh, I think I’ll have a cordon bleu!” 6 cifre (ROL), din care prima nu e 1. Sau poate un filé cu sos Gorgonzola? Sau poate grujon de şalău.

Jan/John nu este încă hotărât, desigur, trebuie să comanzi ceva consistent, după efortul depus cu noi zilele acestea, hihi, haha, “it’s been a pleasure, really”, dar “what do you recommend?” Ce părere are Jan/John de şalău? Poftim, 6 cifre, din care prima nu e 2. “Oh, excellent suggestion!” Parcă-ţi ghiorăie maţele un pic, ingratele, nedelicatele.

Şi de băut? Aaaa, pentru tine ceva uşor, sănătos. Un ceai, o apă plată, încă nu ştii sigur, îţi vine greu să te decizi.

Curg felurile. Rămâi loială salatei cât alţii rulează aperitiv, ciorbiţă şi felul întâi, da’ ştiu că ai poftă, şefu’, hihi, haha. Desert! Cine doreşte desert? Aaa, pentru tine nimic greu, poate ceva uşor, sănătos. O minicafeluţă, de fapt. Cu o linguriţă de frişcă – dacă se poate. La ora asta? Da, uite tocmai ţi-ai adus aminte că ai de terminat un raport pentru luni dimineaţa, ei, în cazul acesta, da, e pentru companie, bravo ţie!

Gingaşa fleşcăire a ţâştiului de frişcă-n mica ceaşcă e o-ndeletnicire care-ţi lasă timp destul să observi parada de papanaşi, crème carameluri, felii de tort cu ciocolată şi portocale, sau semiramidiene parfait-uri pe cale de dispariţie în tuburi digestive mai înstărite.

Când Jan/John, motivat de palincă, Lacrima lui Ovidiu şi cocktailurile de final, îşi declară respectul pentru fiinţa delicată, health-conscious şi echilibrată care eşti, soseşte şi nota de plată.

Echipa se-ntinde spre genţi, portofele, poşete, încep să se iţească bancnote din buzunare, când şeful, care-a avut timp să cumpănească suma finală, răsună magistral din capul mesei: “Aaaa, nu se poate! Vă rog!”

Vă opriţi toţi, ca unul, foarte surprinşi (dar sperând groaznic). “Păi aşa ne-a fost vorba?…” Echipa, de la mirare spre preamirare (dar sperând tot mai acerb). Proteste, nu se poate, ar fi prea mult, aşa drăguţ din parte-i – ca şi cum ne-ar fi fost într-advăr în vreun fel anume vorba, iar acum v-apucaţi de vă călcaţi cuvântul dat, naughty naughty employees! Vă mustră şi decide: “E plăcerea mea!” – un boier!

Vă priviţi aproape câinos unul pe altul. “Şi tu tot salată, fraierule?…” “Păi cin’ să ştie!…”

Noi de ştiam
Un cocktail tot ne luam!

Mulţumim, şefu’, că ne-aţi făcut cinste-surpriză, ghicind din capul locului că nu eram decât nişte burdihane fără milă puse pe tocat banii de protocol ai companiei!

Advertisements

Comments»

1. Gratiela - March 23, 2007

burdihane tolomace! 🙂 orice fripturist versat in ale cinelor corporatiste stie ca cineva WILL pick up ze bill si nu o sa-i lase pe amarasteni sa plateasca! 🙂 si-asa amarastenii sint underpaid si overworked, dupa o cina d-asta, numa’ bine li se pare ca au mai fost si ei bagati in seama:) merge bine la team building, loyalty si d-astea. 🙂

2. oblia - March 23, 2007

mda…:(( tin sa precizez ca era fiction, in principiu. sau, mai degraba, o compilatie din povestite si traite. oricum, sa stii ca nu chiat totdeauna plateste cineva. e risky si palpitant… 😛

3. eXstatic - March 23, 2007

:)) Săracii. Fain scris.

4. vera cimpeanu - May 9, 2008

Io, cu intirziere, ma raliez parerii Obliei, caci am patzit-o. Dupa un program lung si complicat si american, LA CEL MAI INALT NIVEL, ni s-a spus: mergem la dejun cu totii, nu?
5 americani, o sotie romanca de american cu sotzul, Iulian si cu mine, adica noi, amaritzii de serviciu.
Si sefa programului, o americanca de bani gata, care toata viata a calatorit cu business class si a stat la mese cu ambasadori si sheici si ministri-sefidestat, zice: sa mergem la Arcade (un restaurant scump de linga Piata Charles De Gaulle). Ma uit la Iulian, el la mine (stiam circiuma) si ii zic: io n-am decit vreo 500.000 la mine. El zice, magnanim: lasa, draga, ca platesc ei. Iar daca nu, am eu niste bani.
Mergem, mincam (bine), la plata ‘ei’ incep fiecare sa se scotoceasca, deci era evident ca fiecare isi plateste.
Iulian, boem si zapacit, avea ‘niste’ bani, dar a trebuit sa dam si fisele de 1 mie lei pe care le aveam prin buzunare, in timp ce chelnerul ne sfida obraznic, iar americanii se uitau la noi stupefiati. Ne-a revenit fiecaruia aproape 1 milion, ceea ce nu e nivelul de dejun pe care doream noi sa il luam. Ilinca are dreptate: in cazuri din astea, trebuie sa fii pregatit la ORICE. Nu pt. ca nu e iesire din astfel de situatii, ci pt. ca nici acum, dupa 2 ani, nu am uitat scena si gustul oribil de umilintza. Nemeritata, mi se pare mie.

5. oblia - May 9, 2008

pt. Vera: foarte nashpa… In situatia pe care-o relatati insa mi se pare ca sunt si ceva asumptii culturale (ale lor, egalitariste, ca la ei acasa, si dovedind cit de putin cunosteau realitatea loco, daca va duceau pentru Dutch treat la restaurante precum Arcade ala; as zice ca aproape nesi, dar nu e vorba decit de ignoranta, banuiesc).

6. vera cimpeanu - May 10, 2008

Oblia – mie mi s-a parut, atunci si in alte situatii de gen, ca e un complex de culturadiferita-ignorantza-nesimtzire. Ca macar 1-2 persoane de acolo TREBUIAU sa se gindeasca si la noi 2, romanii prezenti, caci si ei traiau la Bucuresti si stiau ce bani avem noi si ce bani au ei insisi (o masa de prinz de 980.000 lei – bunicii mei sa rasucesc in mormint!). Eu si acum ma invinovatzesc ca m-am dus. Nu era obligatie de serviciu, era o falsa atmosfera de amicitie – cu niste ‘amici’ carora nu le pasa de ‘amicii’ lor. Merde si remerde!

7. oblia - May 10, 2008

De acuerdo! Si eu incerc sa evit asemenea invitatii, ma ajuta mult un fel de “instinct antisocial” pe care il am si care ma face sa ma simt uncomfortable cu o anumita categorie de oameni (printre care cei descrisi de dumneavoastra). In fine… orice experienta are folosul ei, one way or another.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: