jump to navigation

De ce nu sunt mamă March 7, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

Sunt femei făcute să fie mame şi sunt femei făcute să fie mătuşi.

Dacă mai aveam vreun dubiu în ce mă priveşte, vreun semn de întrebare, ceva, s-au risipit definitiv ieri. Să povestesc cum, şi veţi sesiza singuri şi de ce.

Ca să o mai degrevez pe Buni, ieri am ieşit cu Bubulină la plimbare. Prima noastră plimbare împreună, în doi. Să fie clar: Bubulină şi cu mine ne iubim foarte tare, în principiu. Dar la precedentele plimbări (în 3 sau mai mulţi), avusesem mici meciuri, din pricina catâroşeniei sale (zodia, deh) şi, recunosc, a ambâţurilor mele pedagogice de a-l ţine în frâu exclusiv prin metode euristice (go figure!?).

Aşa că ieri am pornit cu mari emoţii. Bubulină (look de pui de suedez, 3 ani şi jumătate), senin şi săltăreţ ca cintezoiul primăvara, după o jumătate de zi de stat în casă.

La Unirii am trecut cu mátură superioritate pe lângă tarabele cu “mărţişoare” şi “suveniruri”, dar ne-am împotmolit la o vitrină cu jucărele. Am comentat preţ de 10 minute un puzzle în engleză, o mască de Batman, un manechin băieţel (îmbrăcat “army”) şi un manechin fetiţă fără cap, dar cu rochiţă vişinie.

Dibace, le-am portretizat pe toate drept urâte şi/sau sperietoare (deşi el m–a asigurat că, dacă şi-ar pune masca de Batman, nu m-aş speria deloc)… Când ziceam că o luăm din loc, hopla, Bubulină observă piesa centrală a vitrinei: un camion cu macara! Ce frumos, ce mare, ce colorat era!…

Mă uit la discreta etichetă, scanez mental portofelul, îmi dau seama că mi-ar rămâne 10 RON… În alte 3 minute, reuşesc să îl conving că poate trecem pe-acolo la întoarcere (pun mare preţ pe însuşirea de către Bubulină a sensului unor cuvinte precum “poate”, “cred”, “posibil” – mai degrabă decât “promit” sau “sigur”)…

Continuăm. Cotind spre Palatul Voievodal, mă apucă o frică teribilă că mi-l fură vreun dubios din zonă. Cât Bubulină trăncăne singurel cu nonşalanţă, mie încep să-mi curgă prin minte scenarii cu Bubulină răpit, transformat în cerşetor, cu muci la nas şi geaca jegoşită, desculţ, etc. etc… Strâng copilul zdravăn de mână şi fulger priviri intimidante în jur, spre toţi posibilii dubioşi.

Bubulină zice să-l las de mână, că nu mai sunt maşini. Refuz categoric. Suportă, mititelul. Suportă şi explicaţiile succinte despre Palatul Voievodal, veacuri de mult trecute şi bolţi subterane. Hotărăşte că, atunci când va fi mare, el va reconstrui Palatul Voievodal. Îi zic că trebuie reconstruit după planul original, cu grijă şi respect pentru istorie. “Îl construiesc cum zici tu!” declamă Bubulină când intrăm pe Gabroveni. “Dar mă laşi de mână? Că nu sunt maşini aici.” Îl las…

Îl duc pe la Stavropoleos. Vrea să intre chiar în biserică, dar îi propun mica (şi reconfortanta) curte interioară, în schimb. O pornim în pas de Bubulină pe sub bolţi, oprindu-ne la fiecare piatră de mormânt, la fiecare fragment de coloană, la clopot, comentând şi minunându-ne, încât totul devine lunga plimbare de seară a abatelui cu scribul, să zicem, din somptuoasa curte interioară a unei înstărite mănăstiri capucine.

Într-un târziu, ajungem la destinaţie: Cişmigiu. Aici, Bubulină aleargă după guguştiuci (în van, desigur), afână niţeluş pietricelele din jurul statuii soldatului francez, se spală oarecum pe mâini cu apa plată proaspăt achiziţionată şi se zgâieşte lung şi bizar de tot la un domn în vârstă, din fericire fără urmări.

În Satul Incaş Bubulină descoperă toboganele – 3 din 5 cu baltă la destinaţie (desigur – doar plouase zdravăn de baba mea…), ceea ce înseamnă puţin weightlifting din parte-mi.

Pentru a accesa toboganele fără baltă la destinaţie, Bubulină trebuie să se caţere pe o platformă de lemn în pantă de 40 de grade, ţinându-se de o funie prinsă de sus. Porneşte. După 5 paşi (mici!) începe să scâncească: “mmmi-e frică.” “Ok, dă-te jos, atunci. Nu trebuie să te sui.” “Dar ţine-mă tu.” “Eu n-am voie să mă urc acolo, că sunt om mare.” “Mmmmi-e frică! Nu pot.” “Ei, nu poţi. Te fandoseşti.” “Mmmi-e frică!” Şi scoate nişte sunete suave de tot, cu bărbiţa tremurând a pre-plânset moale.

“Bubulină. Dacă ţi-e frică, dă-te jos. Nu-i nici o problemă.” Mai stă un pic în balans precar, după care: “Mă sui ca căţelul!” “Perfect.” Se pune-n patru lăbuţe şi, cătinel, cătinel, ajunge la capătul de sus al platformei (între timp, îl întreb dacă pot să-mi aprind o ţigară şi-mi dă voie). O ia apoi pe podeţul de lemn, ajunge la vârful toboganului, se depune cu mare precauţie pe poponeaţă şi zvârrr în jos. Ce bine-a fost!

Urmează 10? 15? 20? de reluări ale aceluiaşi traseu. Deja Bubulină urcă sprinten pe post de căţel, cu limbuţa scoasă (semn de încântată concentrare), tropăie încrezător pe podeţ, zvârrr pe tobogan.

Pe la tura 5 apare o fetiţă. Cu ardei iute undeva. Fetiţa trece ca o cometă pe lângă Bubulină-cuţu al meu. Ca să nu-l îmbrâncească impacientă, îi zic lui Bubulină: “Fă-i loc fetiţei, să treacă.” Bombăne uşor, dar se execută; o ghidează el însuşi, ca un poliţist care face un favor: “hai, fetiţo, treci! Poftim!”

Fetiţa prinde gust de întrerupt laborioasele escaladări ale Bubulinului. Cât face el o tură, titirezoaica face 3. Pe la tura 15, glasul de poliţist al lui Bubulină, “poftim, fetiţo, treci!” s-a înmuiat în mod neîndoios, iar fetiţa, după ce-l depăşeşte, îl aşteaptă şăgalnic în capul toboganului. Dar nu de tot, ci doar cât să creadă el, cu limbuţa scoasă, că o ajunge acum din urmă. Himeră. Căci cum se-avântă Bubulină pe podeţ, fetiţa zvârrrr pe tobogan în jos, şi dusă e. Nu pot să cred ce pătimeşte nepotul chiar sub ochii mei!…

“Auzi, Bubulină?” zic. “Nu mai bine ne-aşezăm noi frumos pe căruţa asta şi mâncăm cornul cu brânză?” Zis şi făcut. Fetiţa titirezează în continuare, aş numi-o Duracell, iar noi şedem tihnit pe căruţă şi molfăim cornul. Foarte agreabil. Găsesc momentul să îi spun că plecăm în 10 minute (copilul trebuie anunţat din timp, să ştie la ce să se-aştepte).

Ne deplasăm la leagănele mecanice. Nenea care bagă jetonul şi dă drumul la maşinării a plecat, dar călărim oricum maşinuţa, căţelul, iepurele şi elefantul înţepenite de lipsa de curent.

Ni se alătură o bunică cu un puşti. Puştiul face o mişcare greşită, alunecă de pe elefant, bunica îl prinde înainte de impactul cu solul şi apoi îl bombăne temeinic: “Măi-măi! Uite ce mi-ai făcut, abia te-am prins, mi-ai rupt unghia, uite-te şi tu, cum ai putut să…!”

Bubulină, în maşinuţă, la 2 metri distanţă de ei, îmi face traducere simultană: “Uite, băieţelul a căzut de pe elefant şi doamna l-a prins şi şi-a rupt uuuuuunghia!” Zâmbesc mânzeşte şi-i strecor printre dinţi “Hai, lasă tu comentariile…” – temându-mă să nu se ofuscheze bunica.

Dar bunica se domoleşte în chestiunea unghiei şi ne zâmbeşte dulce. Încet, încet, insinuantă, mă atrage într-o discuţie despre copii – exact lucrul de care mă temeam! Ce ştiu eu, cucoană, de supiţa de legume, căchiţă adecvat colorat şi d’astea?! Acum sigur are să-şi dea seama că nu sunt maică-sa, m-o crede bona, babysittera, sau şi-o închipui, naibii, c-am răpit copilul!… Deturnez conversaţia spre maşinării şi nenea care era aici acum o jumătate de oră, dar a plecat, etc. Uf!

Cei doi ne-au zis pa, iar eu şi Bubulină dăm o tură per pedes, relaxaţi, pe marginea de la buburuzele acoperite cu folii de plastic…

Au trecut nu 10 minute, ci 20. Îmi iau seama: “gata, Bubulină, hai acasă.” “Nnnu. Mă mai dau pe tobogan.” “Nuuu, ţi-am zis dinainte că mergem acasă.” “Nnnnu! Mă mai dau pe tobogan!” “Ştiai că mergem acasă, nu te mai dai pe tobogan acum.” Îl ţin de mânecă. Trage spre tobogan. Gecuţa se-ntinde între noi – destul de elastică, zău. Încerc să-i prind privirea, să-i explic raţional, aşezat, calm. El trage şi scânceşte a pre-plânset TARE. Prin minte îmi fulgeră o scenă cu Bubulină urlând şi zbătându-se în braţele mele devenite gratii, cu toţi tăticii şi mămicile din Cişmigiu adunaţi roată în jurul nostru.

“Bubulină. Am fost drăguţă şi te-am scos în parc; acum 10 minute ţi-am zis că ne întoarcem acasă, ai zis că bine, deci?? Mergem acasă acum.” “Uite, ştii ce? Mă mai dau O dată şi pe urmă mergem.” Şovăi: în definitiv, o dată, ce-are? Atunci îmi dăngăne în cap vorbele lui frate-meu: “el promite, dar nu se ţine de cuvânt.” Reject, deci. “Nu, pentru că tu mă minţi, şi n-ai să te dai doar O dată.” El meditează trei secunde şi oftează: “N-am să mă dau doar o dată…” Şi o luăm pe drumul de întoarcere.

La metrou, se trezeşte Bubulină să bage el cartela (care teoretic ne asigura amândurora accesul). Bagă, “liber”, împinge voiniceşte bara, intră şi bara se răsuceşte frumos cât de-o persoană! Next, please. “Bravo, Bubulină! Şi eu??” întreb de dincoace de bară. Se panichează un pic. “Stai acolo. Stai exact acolo, să nu te mişti, că vin acum!” Mă precipit spre casierie să cumpăr o cartelă. Dar doaaaamna! Doamna, care văzuse tot, c-un zâmbet mămos, înţelegător, apasă proactiv pe-un buton şi-mi deschide gratis o bară. Uf! Mânuţa lui Bubulină e iar în a mea, e bine, ne-am liniştit.

În vagon, ne postăm lângă uşă, căci coborâm la prima. “Eu de ce mă ţin?” face Bubulină. O doamnă la vreo 45 de ani, toată numai zâmbet la vederea Bubulinului, dă să se ridice de pe scaun. “Nu, mulţumim mult, staţi liniştită,” refuz spartan. (Şi mă gândesc că poate m-apuc eu însămi de trafic în metrou cu Bubulină – când sunt singură, absolut niciodată nu mi se oferă locul.) “Uite, te ţii frumuşel de bara aia,” îl instruiesc pe Bubulină. “Mă ţin de tine.” “Ţine-te şi de mine, dar ţine-te şi de bară.”

Doamna petrece drumul dintre staţii cu privirea pierdută asupra lui Bubulină, un surâs de gâsculiţă pe chipul ei… Pe mine mă traversează un sentiment de mândrie: “vedeţi, doamnă, ce copil am?”

Intraţi pe uşa casei, simt nevoia să mă aşez puţin… “Ţi-a plăcut la plimbare?” întreabă Buni. “Da.” Bubulină cel telegrafic. Şi se-aşează la TV, înainte să mă mai ia la alergat o tură bună în jurul mesei.

Eu, în concluzie, sunt făcută să fiu mătuşă!… 🙂

Advertisements

Comments»

1. eXstatic - March 7, 2007

Scena asta:

> “Bravo, Bubulină! Şi eu??” întreb de dincoace de bară. Se panichează un pic. “Stai acolo. Stai exact acolo, să nu te mişti, că vin acum!” Mă precipit spre casierie să cumpăr o cartelă. Dar doaaaamna! Doamna, care văzuse tot, c-un zâmbet mămos, înţelegător, apasă proactiv pe-un buton şi-mi deschide gratis o bară. Uf!

A fost de departe cea mai palpitanta! Tare! 🙂

P.S.: Al catelea sunt din cei care au citit deja acest post? Ca de comentat se vede ca sunt primul.

2. ghiocel - March 7, 2007

un copil iti poate oferi fericirea in stare pura dar si agonia, aproape in aceeashi stare :-)))

3. de_ce - March 7, 2007

nici eu nu sunt facut sa fiu mama – sigur :))))) (nici tata, cred)

4. MoniK - March 7, 2007

@DE_CE: o sa vezi tu, mai tarziu
@Obliaaaaaaaaaa, pai pe copilul asta cum sa nu-l sniffuiesti in ceafa?? hi hi, ce dragut o fi…dar si tu, ce fel de matusa esti daca nu aia care il rasfataaaaaaaaa? eu asa o sa fiu, ca mama nu ajung 😐
o sa fiu Tante Monique cool…yeah, ca tine, dar mai rasfatatoare, :O o sa mi se urce-n cap? :O nu, mai bine ca tine…dar ah, la metrou, ce spaima, pe masura ce citeam!

5. oblia - March 7, 2007

pt. andrei: no, ma bucur ca ti-a placut scena de la metrou, mie nu mi-a placut decit cind am scris-o… habar n-am al citelea esti care citeste post-ul asta ??

6. oblia - March 7, 2007

pt. ghiocel: am vazut!!… si sigur am vazut doar 10%… 🙂

7. oblia - March 7, 2007

pt. de_ce: te-nteleg perfect!

8. oblia - March 7, 2007

pt. monik: za cool tante monique, nu ne indoiam! 🙂

9. marian palie - March 7, 2007

Multumesc foarte frumos frumos pt delicatul si pretiosul tau complimet de pe http://theattentivedreamer.blogspot.com/

Marian Palie

10. medeea - March 7, 2007

ioi… un bebel… 🙂 ce drăguţ 🙂 … mi-ai înseninat toată seara 🙂

11. oblia - March 7, 2007

pt. marian: cu mare placere, il meriti pe deplin! 🙂

12. oblia - March 7, 2007

pt. medeea: vrei sa-ti trimit si tie JPG? hai ca-ti trimit akush.

13. irina - March 7, 2007

… pai vreau si EU jpgul!!!

14. oblia - March 7, 2007

pt. irinuca: vineeeeee :)))

15. de_ce - March 8, 2007

si eu! 😀

16. textier - March 8, 2007

te-ai descurcat fb tanti!!!
felicitari!!!
oricum esti muuult deasupra bunicii aceleia odioase
cu unghiile ei decalcinata
adev. e ca un copil poate fi f. solicitant (a se citi f. stimulant)
dar asta e una dintre experientele c.m. misto ale vietii
si marea recompensa a parentingului e ca ai parte de ea zi de zi!!!
nu te grabi sa judeci: asta nu merge pe sampling tanti
copilul tau e copilul tau si nu e doar un individ dintr-o specie
(cea a mucosilor, a micilor cacaciosi etc.)
ca orice fiinta omeneasca, are o personalitate aparte
(dar pe care si tu i-o poti modela intr-o masura = alta recompensa)
exsta un alt simptom mai sigur care iti spune
daca esti facuta sau nu (inca) pt. afacerea asta
(si cred ca ti l-a predat negrici
sau mai devreme cine ti-a spus primele basme)

17. oblia - March 8, 2007

pt. textier: nu, nu, nu gindesc o clipishoara ca plozii ar fi o specie uniform cacacioasa/plingacioasa. dupa 2 tabere si vreo 10 grupe de copii la engleza, crede-ma ca stiu ca sunt oameni. mai intregi ca adultii, de multe ori. pe care ii respect mai mult ca pe adulti, de multe ori… doar ca la mine dragul si ironia sunt siameze, si de-aici accentele sarcastice scriind despre nepotu-meu (drag).
nu mai tin minte nici daca negrici ne-a predat ceva despre maternitate, nici cine mi-a citit primul basm. cred ca in aceasta privinta de baza e ceasul biologic. ticait la mine in 2002. din motice care nu tineau doar de mine, nu s-a intimplat. apoi, adio. imi place sa fiu matusa, si atit. happy parenting to whoever else, happy aunting to me and whoever else! 🙂

18. textier - March 9, 2007

unchii si matusile au uneori un rol de protagonist
stii mon oncle al lui jacques tati?
intr-o epoca in care familia e in criza,
societatea e in criza, totul e in ripa
(desigur nu e cazul alor tai, discut pe general)
unchiul (matusa) poate veni ca o salvare
ca purtatorul/oarea unei lumi alternative mai normale
aluzia pe care o faceam la basme e partea cu
“imparatul si imparateasa isi doreau mult de tot un copil”

19. Arthur - March 29, 2007

Un comentariu de continut…ca sa fii un parinte bun nu tine de talent ci de posibilitatea de a contine un copil…sigur, ma refer la o continere psihica:D. Asta e intr-adevar ceva ce se perfectioneaza numai ca inainte sa poti contine tu, trebuie sa poti fi continut la randu-ti de un altul. Incapacitatea pe care cineva o poate resimti de a fi parinte nu e ceva nativ:) ci este o reflectare a incapacitatii unui “prost” continator anterior (prost in sens de insuficient). Asta e ceva ce poate fi schimbat cu siguranta:)!…cam psihanalitic fatza de arta textului initial:)…

20. oblia - March 29, 2007

am inteles ce spui, s-ar putea sa fie adevarat, dar, din nou: ma simt OK in rolul meu bine determinat de ‘tusha :))
foarte frumos spus, cu “continerea” 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: