Dor

Astăzi mi-a fost dor de Australia. Dorul de Australia nu e ca dorul de România.

De dorul de Australia mă doare mintea. De neînţelegere. Aş urla ca un dingo în deşert, să mă lămuresc.

(Parantetic şi oblic: de ce. Figura urlător de suferindă a unui ocnaş ţintuit într-un instantaneu vechi de 150 de ani, reprodus în nu ştiu ce carte simandicoasă de critică literară. Ştiaţi că îi băteau cu “cat o’ nine tails”, un bici cu 9 fire de piele încrustate cu bobiţe de metal? De-ăla de smulge carnea de pe tine, picuţ cu picuţ, foc de artificii, nu alta, oţi fi văzut în “The Passions of the Christ”; e-acelaşi instrument, şi nu-i simplă piesă de muzeu… Dacă Dumnezeu are căile Sale, apăi şi Civilizaţia le are, domnilor, pe-ale ei, proprii!…)

Sunt de părere că mintea are rostul de a-ţi cumpăra vise. The mind buys you dreams. Eu am visat să ajung acolo ca să: 1. văd cum de se poate scrie aşa tulburător de bine (Patrick White, David Malouf); 2. văd Uluru / Ayers Rock.

Ca să reuşesc, a fost de-ajuns să-mi pun mintea la lucru să scriu un proiect de cercetare şi să obţin bursă pe 3 ani. Bingo! (Sper să-mi mai iasă schema de 2-3 ori în viaţă.)

Despre scrisul australian, poate altădată. Despre Uluru, acum.

Am aşteptat 2 ani, ca să strâng suficienţi bani. De ziua mea, în iulie ‘99, plină iarnă, m-am dus. Am decolat din Melbourne, verdeaţă, cafenele, promenadă, stil, şi-am aterizat în altă lume în doar 3 ore: nisip cărămiziu şi tufe verde-gri. În toate cele 360 de zări ale cercului, deşertul australian.

Vortex. Teritoriu aborigen. Fiecare piatră şopteşte un sens. Discret, ba, dacă vreţi, ezoteric, chiar – acesta nu-i un serviciu turistic. La fiecare pas, pe viaţă calci. De azi şi de-acum 4000 de ani. Şi din tot acest timp.

Viaţă de oameni negri, viaţă de venetici albi, viaţă de animale (“animale”? totemul sacru care-ţi formează sufletul, ce şcoală mai temeinică decât asta?), viaţă de strămoşi mitici, viaţă de cine mai ştie ce-o fi umblat pe tărâmurile astea când tot pământul era un singur continent.

Te năuceşte vraja densă a locului. Nu ştii nimic, nimic. Oi fi vizitat 500 de muzee, dar pe acesta al Vieţii – nu. Habar n-ai. Taci şi-ascultă. Iniţiatic?

Ghidul, un american ne-american: hermetic, eliptic, simpatic şi cvasi-misterios. Ne trage-n pas cazon pe Kings Canyon în sus, ce hipnoză! Trecând pe lângă stânci roşiatice, văd pe suprafaţa unei pietre de lângă cărare urma unui crustaceu – “imprintul”, amprenta clară, nonşalantă.

“Alo, domnul Anule 1.514.259 înainte de Christos, v-aţi uitat suvenirul aci.” “A, da,” îşi aminteşte ghidul. “Toată porţiunea asta era o mare tropicală. Noi mergem de fapt pe fundul mării, acum.” Desigur. Înainte, atlantizi întârziaţi!

Kata Tjuta / The Olgas e locul sacru al femeilor aborigine. A lor era toată cunoaşterea, la început. Dar le-a furat-o un ştrengar; s-au întors femeile acasă şi-au găsit coşul gol. Ştrengarul le-a dus cunoaşterea bărbaţilor; femeile n-au reuşit niciodată s-o recupereze.

Aici n-ar trebui să calce picior de bărbat. Şi n-ar trebui să calce picior de om, indiferent de sex, după apus. Ghidul ne mână de la spate. Turiştii-bărbaţi se codesc. Nici o problemă, e pentru aborigeni – noi suntem altfel, poftiţi, se face licenţă rasială.

Şi intri, bărbat alb, femeie albă. Treci printre două palme de stâncă roşiatică aşezate pe muchie, vertical, lungi de vreun kilometru. Cine te-a cuprins? Cine se pregătea să se roage, când a-nţepenit aşa, de zeci de mii de ani, în cele două secunde de dinainte de a-şi împreuna mâinile?

Treci printre, oricum. Printre două secunde de mii de ani îngheţate-aşa. Te uiţi în sus şi vezi scobituri largi în stânci, perfecte locuinţe ale unor oameni-păsări ajunşi la aşa desăvârşire, încât numai această simplitate se ridică la înălţimea lor. (De pustnicii din peşterile Greciei îţi mai aminteşti? Aveau şi ei aripi?)

La “Kata Tjuta Cultural Centre”, sub un şopron improvizat cu vedere la aleea cu indicatoare, stau pe pământ două femei aborigene. Lângă un foc din care fumegă acum, oftând, doar un tăciune. Câţi ani să aibă femeile? Efectiv: oricâţi.

Pictează. Picturile acelea care (ce bizar, cât de nedigerabil) înfăţişează pointilist peisajul de prin părţile locului ca văzut de sus. Culoarea fleşcăită apatic, absorbit de apatic, se va vinde în magazinul de suveniruri la un preţ bun – poate zice cineva, oare, că nu promovăm arta aborigenă?

Turiştii albi se opresc în pâlc compact în faţa deschizăturii şopronului. În picioare. Mai flashuiesc blitz-urile, mai toarce zoom-ul unei camere video, mai murmură de la distanţă strigătoare voiajorii. În şopron, femeile aborigine, cufundate în apatia lor picturală, o clipă nu-şi ridică ochii. Dispreţu-atârnă greu în aer…

Intru linişor pe sub sfrijita bârnă a şopronului şi mă aşez pe un buştean lângă foc, în faţa femeilor. Să fi durat o secundă, pe ceas, aruncătura de ochi cu care m-a văzut una din ele – un muşchi nu i s-a clintit pe faţă.

Şi stau, şi stau, întâi ştiind că turiştii se uită deja la toate trei, de la aceeaşi distanţă, apoi neştiind decât că suntem noi trei, două aborigene şi-o albă, eu, în jurul focului, ele pictează absent, eu mă uit la ele, hai nu-mi spuneţi o poveste ca mătuşile bătrâne, surorile bunicului? Tăcerea-i o poveste? Eu de ce n-o aud?

Până îmi vine să plâng, să plâng! Au trecut minute. Plec, lin cum am venit. Mă duc mai încolo şi, da, plâng.

Noaptea, la hotelul de lux greţos, nu pot să dorm. Mi se pare că din toate părţile se furişează fiinţe neştiute. Mi-e frică. Citesc Cioran. Ca un prieten hâtru, miştocar de mare talie, mă binedispune. Adorm pe la 3. Cu lumina aprinsă.

A doua şi ultima zi, în fine, my dream! Uluru. Aici e teritoriu bărbătesc, n-ar trebui să calce picior de femeie. Aceeaşi licenţă rasială pentru grupul nostru, însă.

Se fac înscrieri pentru escaladarea Pietrei. Legea aborigenă (nu lege de “legislaţie”, ci de spirit cuviincios) spune că e sacrilegiu. Mă macin şi mă-ntorn pe toate părţile: îmi doresc să urc, dar nu-mi doresc să calc legea. Cum aş putea să urc fără să calc legea, nu-i vreun tertip, vreun şiretlic posibil?

Cu inima friptă de poftă şi grea de vină, mă-nscriu pe listă. Din grupul nostru, numai două belgience refuză. Până ne vine rândul, să ne plimbăm pe-acolo.

O pornesc singură, să dau jumătate de ocol Pietrei. Piatra e un războinic căzut, ucis de tribul rival. I se vede crestătura de suliţă din coastă. Într-o bună zi, el se va ridica din nou. De aceea nu e permis să calci pe trupul lui. Căci doarme omul. Asta citisem.

Ghidul, pe de altă parte, ne spune că zona e înţesată de senzori (??). Că prin staţiile de monitorizare de aici se văd detalii de pe coridoarele aeroportului din Singapore. Totul, sub administraţie americană.

Merg pe lângă Piatră. Deocamdată, pe cărăruie, tot mai subţiată. Un craniu lângă o tufă. De dingo. Mă stăfulgeră un apropo totemic.

Pâlcurile de turişti s-au subţiat de tot. Ies lin de pe cărare, mă-ndrept spre Piatră, mă cocoţ într-o scobitură joasă netedă ca palma (sper că nu rana) şi mă cuibăresc foetuseşte, alintat şi bine, acolo.

Şi stau. Şi stau. E linişte în tot deşertul. Până mă cuprinde senzaţia deosebit de plauzibilă că stau pe ceva viu. Cald, în orice caz. Cald şi respirând. Dar deşertul e campionul halucinaţiilor, aşa-i?

Şi numai ce-apar de după un cot, pe cărăruie, un cârd de turiste japoneze. De la câţiva metri, le văd aburcând legendarul aparat foto la ochi. Sar ca arsă din cuibătura mea şi, când să facă micuţa Butterfly “click” pe buton, îmi ridic palma chiar în dreptul obiectivului. “You must not take photos here! Look!” Şi le arăt un indicator c-un aparat foto ferm tăiat de-o linie neagră.

Nu ştiu ce faţă aveam în momentul acela. Pâlcul, cu nesfărşite plecăciuni de scuze, se retrage pe picioruşe delicate.

Mă-ntorc la grupul meu, venise ora de escaladat. Ne strângem, când, minune! Ghidul ne anunţă că s-au sistat escaladările, din cauza vântului. În trecut, turişti au fost zburaţi de pe Piatră de vânt, de aceea nu se fac urcări dacă e vânt puternic.

Doamne, ce uşurare! În grupul bosumflat, sunt plină de recunoştinţă că vântul mă împiedică să calc legea.

Asfinţeşte şi ne îndepărtăm de Piatră. De la 300 de metri distanţă, în locul de fotografiat “panoramatic”, urmărim trecerea Războinicului prin spectrul luminilor cereşti, transfigurarea de la suavul rozaliu la auriu, portocaliu, cărămiziu, mov, indigo… Au dreptate: cum să nu-nvie, într-o bună zi?

Şi-acum vă las, cu porţile deschise:

Kings Canyon

Kata Tjuta

Uluru