jump to navigation

Munca ne va înălţa… February 23, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

sus, sus de tot în slava cerurilor corporatiste, ne va aşeza în statuesca poziţie ce-am binemeritat-o în Constelaţia Jugului sau a Plăvanului şi apoi deodată va trânti straşnic cu noi de pământ, TROSC, de-om vedea stelele verzi ale ulcerului, infarctului miocardic sau comoţiei cerebrale. Zen…

Workoholics anonymous: Hello. Sunt dintre aceia care lucrează şi câte 16 ore pe zi+noapte, care visează nopţi în şir vise cu clienţii şi problemele lor, muncindu-şi mintea-n vis să găsească soluţii, şi care anul trecut îşi nota luni în şir în jurnalul personal analize minuţioase legate de problemele de job.

Mie, personal, nu-mi pare foarte rău (atât de mare-mi e inconştienţa, încă), însă corpului meu (care, se vede treaba, nu e, totuşi, doar o stare de spirit, cum smintit notam într-o pilulă zilele trecute) – da.

Căci, periodic, el zice “stop!”: pică sistemul. Cu simptome generale: greaţă, ameţeli, slăbiciune, de-astea. Încât 2 zile, oricât s-ar îngrămădi glorioasele, provocantele piscuri de muncă în viaţa mea, nu pot decât să stau în pat şi să zac, totalmente groggy. Aşteptând să-mi dea corpul “undă verde” din nou.

Cu excepţia a 6 luni din “viaţa mea profesională,” am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. De-aici, fervenţa pe care-o investesc în muncă. În plus, pe latura mai perfidă a chestiunii, oboseala rezultată în urma unei nopţi nedormite şi muncite e ca un drog delicios pentru mine: a doua zi sunt împărăteasa lumii, c-am făcut ceva eroic, şi mă bucur de luxul special (şi gratis) al perceperii multor lucruri din lumea fizică prin lentile deformate de epuizare (văd altceva, aud diferit, sunt o mulţime de efecte speciale de percepţie, un adevărat “Matrix” pe care îl generează oboseala vârtoasă).

Totuşi, în vacanţa de Crăciun s-a-ndurat vreun îngeraş de mine, de m-a pocnit în moalele minţii zile la rând cu una şi aceeaşi revelaţie: simplu, nu trăim ca să muncim.

Dacă avem cât de cât conştiinţă civică, cred că workoholismul individual trebuie fin reglat în funcţie de starea naţiunii.

Astfel, într-o ţară subdezvoltată şi fără apropiate şanse de propăşire (Ghana, de pildă), eu aş îndemna lumea să (continue liniştită să) frece menta big time – munca este evident pierdere de vreme, în acel caz.

Într-o ţară subdezvoltată cu şanse de a intra în categoria ţărilor din “Lumea a Doua” (România între 1996 şi 2006), îndemn cu patos la workoholism, orbeşte (cu tot cu ulcer, dacă e nevoie) – pentru că merită(m).

Dar într-o ţară (rezonabil de) dezvoltată (România post-aderare, deja), cred că e vremea îngeraşului de care-am pomenit. E un moment delicat şi greu de dibuit, acela în care se cuvine redusă turaţia motoarelor, când munca trebuie stuchită şi uşuită, ca un dulău de pază după ce-a trecut primejdia, la locul ei natural.

Iar locul natural al muncii este DUPĂ: familie, cărţi, prieteni, filme, mare, munte, amor, fitness (şi mai “costumizaţi” voi – fetele, feel free to include “shopping”). Dacă vă mai surprindeţi punând-o acum, când suntem în UE, înainte de vreuna din acestea mai des de 2 ori pe săptămână, meditaţi la aceste puncte:

* contrastezi dizgraţios cu co-europenii tăi
* ai nevoie de tratament specializat
* compania la care lucrezi propăşeşte incomensurabil, mersi frumos!
* e ok şi dacă efectiv nu are cine să-ţi ţină lumânarea când dai ortul popii (eventual, subit, pe stradă)

Pentru mai multe detalii, citiţi neapărat articolele tematice ale unui minunat numit Adrian Stanciu: cam în fiecare miercuri în suplimentul de educaţie şi job-uri al ziarului “Cotidianul” (da, cel din ziua cu cărţile). Sau, pe Internet, un interviu şi articole răzleţe aici, aici şi aici.

Advertisements

Comments»

1. medeea - February 24, 2007

epuizarea e cea mai tare… cel mai grozav drog… sunt dependentă de el… nu ştiu dacă ai observat, dar sunt două feluri de epuizare: atunci când stai şi înveţi, sau lucrezi noaptea te simţi altfel decât după câte o noapte la o petrecere… după petrecere sunt istovită şi atât… după nopăţile de lucru mă simt bine… într-un fel ciudat,d ar bine… aş mai vrea, doar că nu mă mai ajută corpul… ioi.. şi detaşarea din tramvai… şi când mai adorm şi prin câte un autobuz… hmmm.. cred că sunt dependentă.

2. oblia - February 24, 2007

daaaaa, 100% de acord ca oboseala de munca nu se compara cu aia de dupa petrecere – a doua idem pentru mine, nu-mi place. sa stii ca e un fel de dependenta; pe mine ma si incanta, dar ma si ingrijoreaza. anyway, e-o dependenta nedaunatoare societatii, corect? 🙂
de adormit prin autobuz nu mi s-a intamplat… doar la Opera (Wagner, in plus!!) :))))


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: