Paf!

Poziţionată în direcţia Industriilor, pe peron la Eroilor, butonam mobilul azi-dimineaţă pe la 10.50, când am simţit că-mi intră cineva, masiv, în spaţiul personal.

Erau trei cetăţeni europeni, conaţionalii mei: un fost flăcău acum pe la vreo 60 de ani cu aspect de Inspector Ceapeu conferit de căciula de “astrăgan” cocoţată pe creştet; un Koala de aceeaşi vârstă, scund de trei coţi şi-o ciozvârtă, pocitanie nu ştiu din ce circ descins, aflat totalmente umil în subordinea Ceapeului; şi-o Dadă cu basma pe cap şi privire de copoi ce numai în “Câinele din Baskerville” se cuvine descrisă mai cu de-amănuntul.

În mod evident “de la ţară” (dar nu aceea faină şi caldă, ci aceea suburbană şi ţăţoasă), miroseau a umezeală, de dincolo de care parcă dădea să răzbată o mireasmă de mere.

Bon, mi-am zis. Acu’ să nu strâmb din nas ca o ţiţi citadină ordinară. De un’ să ştie ei de mofturi de-astea ca “spaţiul personal”? Nu m-am tras înapoi (unde, de altfel, era zidul).

Butonam. Aud: “Pentru piaţă de-aci luăm metroul?” Era Inspector Ceapeu în poziţie de drepţi; ochi albaştri de peşte răposat, dinţi naturali tociţi şi răruţi. “Pentru piaţă?” zic. “Piaţa din Militari.” “Da, de-aici. Spre Industriilor îl luaţi.” M-am întors la butonat.

Antenele sociale mi-au indicat apoi o-mpresurare. Ridic privirea: Dada-copoi la dreapta mea, Inspector Ceapeu şi Koala-pocitanie la stânga. Acum eram deja “micul nostru grup”.

Zice Inspector Ceapeu: “Păi la Grozăveşti să mergem?” Eu, cu intuiţia nativă: “La autogara din Militari vreţi, nu?” El adevereşte. “Luaţi metroul de Industriilor, nu de Grozăveşti, şi coborâţi la Păcii.” Aha.

Peste 20 de secunde, Inspector Ceapeu zice: “Păi scrie Grozăveşti – Gara de Nord.” “Păi gara-i gară,” afirm. “Dumneavoastră vreţi la autogară. Ajungeţi cu metroul de Industriilor, nu de Grozăveşti.” Aha.

Peste 10 secunde, Inspector Ceapeu: “Da’ cum merge el la autogară, că scrie Dristor 2!” Ridic ochii la caseta luminoasă care ghidează călătorii Metrorex. Arată aşa:

Politehnica Păcii Industriilor
Grozăveşti Gara de Nord Dristor 2

“Da, păi aici vin două metrouri. Unul merge la Gară şi Dristor, altul la autogară şi Industriilor,” zic şi trasez două linii paralele în aer, cam în dreptul casetei (cel puţin de la înălţimea mea). “Nu, da’ la piaţă, la piaţă!” “La piaţa din Militari, nu?” “Da!” “Păi ăla de Industriilor merge acolo. Pe-ăla trebuie să-l luaţi.” Aha.

Peste 5 secunde, Inspector Ceapeu:
“Da’ de ce nu scrie piaţă?”
“Ce piaţă?”
“Păi sunt două pieţe acolo… cum le zice?”
Eu, ca să nu complic lucrurile, zic: “Nu ştiu. Dar la Păcii trebuie să coborâţi pentru autogară.”

Se apropie un metrou. Pe el scrie: “Dristor 2.” Insector Ceapeu, alertat să prindă vreun scaun liber, mă-ntreabă în clipa decolării:

“Pe-ăsta-l luăm?”
“Nuuu, ăsta nu e bun. Uitaţi, ăla e,” îi arăt metroul venit de la Industriilor, parcat la linia vecină. Şi adaug liniştitor: “Trebuie să vină acum.”
“Păi cum să vină? De-acolo??”
“Ei, întoarce şi vine.”
“Aaaaa, merge încolo.” – şi arată spre Unirii.
“Nu, o să-ntoarcă.”
“Da’ ce scrie acolo că Dristor 2?! Păi unde-i Dristor 2 şi unde-i piaţa!… În capătul ălălalt al oraşului!”
“Păi sunt două linii diferite. Una merge la Dristor, alta în Militari.”
“Da’ scrie Dristor 2 Industriilor!”
“Păi una sub alta…”
“Da’ ce ştie omu’…!”

Îmi dă prin minte să zic asta e, nu ştiţi cum se fac indicatoarele la noi, că municipalitatea… Dar văd cu ochii minţii cei măriţi de groază cum discuţia s-ar putea precipita exploziv spre netrebnicia primăriei de sector, apoi a aceleia de capitală, apoi a guvernului, preşedintelui, a lui Uie, Usa şi-a planetei ăsteia, să-i ia naiba de nenorociţi pe toţi, că tot noi suntem ăia amărâţii, cum îi mai rabdă Dumnezeu!…

Şi sucesc ferm gâtlejul cuvintelor ca pe-al unei găini golaşe, crac! Şi mă întorc la butonarea mobilului: deşi nu mai aveam nici un mesaj de trimis, mi s-a părut că o mică curăţenie prin outbox era o chestiune de maximă urgenţă.

Aud vocea Inspectorului Ceapeu: “Io am stat în Bucureşti şi ştiam. Acu’ 8 ani…” Mă ţin tare, ochii pe tastatură, concentrare deplină. “Nu ştiu, sunt foarte dezorientat!” bufneşte năzuros Inspector Ceapeu. Şi scurt, către Koala-pocitanie: “Hai, mă, de-aici!”

O juma de spaţiu personal s-a eliberat. E safe să ridic privirea acum. Mă uit cum se pierd în mulţime, Inspector Ceapeu în frunte, Koala-pocitanie repejor, cu trena.

A! Dar ea, Dada-copoi? Întorc capul: era tot acolo, doar că nu văzuse că plecaseră, pentru că…. se holbaaaaaaaaa (la o domnişoară). Fix în partea cealaltă se holba Dada-copoi. Am ezitat un moment, două, dacă să-i zic sau nu, dar mi-a fost frică să nu mă muşte şi mărturisesc un rânjet (mental) de lup satisfăcut în secunda în care am hotărât să nu îi zic.

Şi Dada-copoi se holbează şi se holbează şi se holbează, eu mă gândesc la teoria holbatului de pe blogul meu, e totul prea superb ca să-i mai zic, încerc să găsesc iţele fine pe care Dada-copoi se ridică în holbatul ei ultaprelung, magistral, înspre transcendent şi levitaţie, Doamne ce frumos moment mi-e dat să trăiesc!

Şi vine metroul. “Industriilor.” Dada-copoi se sesizează. Întoarce capul. Cei doi tovarăşi – ioc. Sclipire de panică de câine abandonat de stăpân (CÂT de imbecil trebuie să fii ca să uiţi că eşti şi cu nevasta??!) O ia din loc, în mers de raţă uşuită, cu nasu-ntins prin mulţimea răsfirată spre uşile metroului…

Cunoaşteţi forma aia de râs care te-neacă precum un plâns de mare jale?…