jump to navigation

Din cusururile românilor February 5, 2007

Posted by oblia in Peregrinatio 1.
trackback

René Girard spune: “Singura cultură cu adevărat a noastră nu este aceea în care ne-am născut, ci este cultura ale cărei modele le imităm la vârsta la care puterea noastră de asimilare mimetică este cea mai mare.”

Nu ştiu la alţii care o fi, dar la mine vârsta aceea a fost între vreo 21 şi 29 de ani. La 30 mă simţeam deja “încheiată” – ceea ce nu vrea să însemne că de-atunci nu-mi mai intră nimic nou în cap, ci că-mi intră printr-un filtru pe care îl simt bine format şi (e bine, e rău?) puţin schimbabil, de-acum.

Timpul vruse ca, între 21 şi 29 de ani, să fiu maimuţa (s-o luăm în sens darwinian, bine?) a două culturi: cea românească din anii ’90 – Facultatea de Litere, fermentaţia (Pieţei) Universităţii, şi cea australiană de la sfârşitul aceloraşi ani – marea cavalcadă în căutarea lui “The Nation”, cu gafele, rateurile, regretele, defalcările, reaşezările şi, mai ales, febra ei extraordinar de prolifică.

Dac-ar fi să mă uit la mine cea din 1997, când am plecat în Oz, m-aş caracteriza drept un produs tipic al Facultăţii de Litere de-atunci: mică intelectuală creştină patrioată fixată în nişte valori foarte sus-puse predate din mână-n mână, în cursa de ştafetă a generaţiilor, precum fluturele-n chihlimbar.

Dac-ar fi să mă uit la mine cea din septembrie 2000, când am revenit în Ro, m-aş caracteriza aşa: intelectuală de comitet care ştie, vrea şi poate să dea cu mopul/mătura fără să-i cadă rangul, cimentată în austeritate, stoicism, egalitarism şi fair-go-ism de extracţie anglo-saxonă antipodeană precum stâlpii-n bitum.

Restul de 2 ani din perioada de maximă asimilare a mimetismului meu l-am petrecut contra-imitând “valorile” României anilor 2001 şi 2002 – le-oţi fi ştiind, dar nu vă doresc să vi le amintiţi – şi trăgând aer în piept ca înecata când dădeam de-o vorbă de-a lui Pleşu, Liiceanu, Dinescu, Cărtărescu, Manolescu, Mungiu sau Adameşteanu.

Digerând eu acest traseu, aş pohti să fac câteva observaţii despre: nooooooooi, romââââââânii. (În 2000, când m-am întors, nu era zi de la bunul Dumnezeu să n-aud: “aşa-s românii, de rahat!” sau “păi la ce te-aştepţi de la români?!” Aci, în Bucureşti, zicea lumea aşa: că românii aşa, că românii pă dincolo, eccetera. Da’ ce puii mei, bre, cine-s românii ăştia?? Nu tu? Voi? Adică şi eu? Noi?? Aaaasta ie acuma, na, ce să-i faci!)

Numero uno: mania dreptăţii

Să zicem că începea, undeva (familie, cerc de-amici, stradă, serviciu, metrou), o conversaţie pe un subiect oarecare: cineva trebuia să meargă din Centru la Gara de Nord să-şi aştepte o cunoştinţă care urma să sosească în capitală cu trenul de dimineaţă.

“A, păi te duci cu obzeşcinciu’. Îl iei frumos de la Universitate şi cobori la Gară, chiar acolo, în faţă, la coloane. Cinşpe minute faci, nu mai mult.”
“Aaaaa, şi mai repede-ajungi! Că fiind dimineaţă… Şi-acuma nu mai are staţie la Plevnei!”
“Unde la Plevnei?”
“Acolo, vizavi de terenurile de tenis.”
“Eeee, nu mai are staţie acolo!…”
“Nu mai are, domne!”
“Eeee, nu mai are domne!… Cin’ ţi-a zis?”
“Ştiu io! Că se lucrează la drum şi nu mai opreşte.”
“Cum să nu mai oprească, domne! Nu mai opreşte lângă trotuar, poate, că sunt pietrele alea cubice scoase şi se lucrează, da’ tot opreşte!”
“Nu mai opreşte, doooomne, îţi zic! Nu mai opreşte deloc! Merge mai departe!”
“Pe dracului nu mai opreşte! N-ai dreptate!”
“Ba am dreptate!”
“Nu, n-ai!”
“Ba tu n-ai!”
“Ba io am dreptate şi… Ia, să vedem care-are dreptate! Ia ziceţi, mă, care-aţi fost cu obzeşcinciu’ zilele astea?”
“Io, da’ l-am luat de la Kogălniceanu la Universitate!”
“A, nu-i bun.”
“Am fost şi eu, chiar ieri. Pân’ la Gară am fost, să-l aştept pe unchi-miu. Foarte repede-am ajuns.”
“Aşa! Şi zi – acu’ să vezi că n-ai dreptate! – opreşte sau nu opreşte la Plevnei?”
“Ba TU să vezi că n-ai dreptate! Opreşte, mă?”
“Ăăăă… nu ştiu, că citeam ziaru’, n-am fost atent.”
“Du-te, măăă!… Oricum, eu am dreptate.”
“Ba n-ai dreptate, crede-mă!”
“Ba daaaaa: am drep-ta-te! Nu mai opreşte la Plevnei, nu-nţelegi!”
“Ba opreşte!”
Etc, etc…

Mania dreptăţii la români se fixează, de regulă, fie pe vreun amănunt ABSOLUT, virginal de nesemnificativ, fie pe vreun argument prin însăşi esenţa lui personal, de-o subiectivitate totalmente inatacabilă, care, prin urmare, NU ARE CUM să cadă sub incidenţa justeţei/injusteţei, ci trebuie acceptat, vai, cu toleranţa naturală cu care admiţi că florile sunt fie galbene, fie roşii, fie albastre, fie mov, fie albe, fie roz, fie verzi (cu colorant, poftim!)…

Eu sunt de părere că:
* mania dreptăţii la români îşi are originea în mitul ceauşist al Unicei Păreri Corecte;
* denotă o dorinţă disperată de auto-afirmare a individului ca lider prin asumarea (freudiană) a Figurii Paterne Mereu Îndreptăţite (din nou, Tătucul);
* şi, mai ales, ne macină temeinic până şi aşchiile ce ne-au rămas din spiritul deschis şi tolerant pe care (am I dreaming, oare?)
l-am avut odată, ca popor.

Şi am o întrebare: credeţi că mania dreptăţii o fi cauzat, subliminal, falimentul spectaculos al Justiţiei în România, până să pună Monica Macovei punctul pe i, într-un final, thank God?

Secundo: cine e de vină?

Iaca, intru-n birou. Salut o colegă, două, arunc un “ce faci?” spre o a treia. Care răspunde: “Uuuuite, n-am cum să termin raportul… N-am ce să fac! L-am rugat pe X să-mi trimită bucata lui la timp, ca să-l completez şi termin azi, da’…”

Eu nu sunt şefă-sa, mie nu trebuie să-mi dea raportul, iar şefă-sa văd că şade senină la biroul ei. Mă gândesc, totuşi, că vrea să-şi verse necazul şi salutul meu, “Ce faci?”, i s-a părut o ocazie nimerită. Zic:

“Aoleu. Nasol. Dar lasă, că…”
“Eeeei, ce lasă!… Că i-am zis că AZI trebuie terminat şi eu n-am cum să scriu bucata lui, zău, n-am cum. El are toate datele, el ştie ce să scrie, eu nici n-am lucrat pe proiectul ăla, deci chiar n-am cum!”
“Păi o fi…”
“Nu ştiu ce-o fi sau n-o fi, da’ dacă nu e gata raportul azi, nu e vina mea!”
“Păi a zis cineva…?”
“A zis sau n-a zis, nu e vina mea, să fie clar!”
“Stai, măi, liniştită…”
“Dar cum să stau, măi, liniştită, când azi trebuie predat, înţelegi? Tu nu-nţelegi! Azi e deadline-ul!”
“Nu cred că-ţi taie nimeni capul dacă…”
“Eu nu ştiu dacă mi-l taie sau nu mi-l taie, dar…”
“… îl trimiţi mâine la prima ora, ştii?”
“MIE să-mi taie capul? Da’ de ce mie?? Eu, dacă n-am partea de la X nu am CUM să îl termin, da? Deci de el depinde. Şi în nici un caz nu e vina mea!”
“Dar e de înţeles că…”
“Şi dacă mi l-a trimis X – DACĂ! – mailul nu merge, iar Y de la IT şi-a luat liber azi.”
“Aoleu…”
“Da! ACUM s-a trezit să-şi ia liber, când trebuie să trimitem raportul!”
“Ei,…”
“Da! Deci să zicem că X şi-a scris bucata lui, iar eu aş putea să termin raportul, dar, din cauza lui Y, care ne-a lăsat baltă cu mailul, n-avem cum să-l trimitem! Deci? Cine e de vină?!…”
“Ok, hai că trebuie să-mi termin şi eu raportul pentru…”
“A, nu l-ai făcut?”
“Nu încă.”
“Păi cum?”
“Păi deadline-ul e mâine, am timp.”
“Păi da, dar îl trimiţi aşa, în ultima clipă? Şi nu te mai uiţi pe el, să-l periezi?”
“Ba da, mă uit, că am timp.”
“Păi când mai ai timp?”
“Păi acum. Azi şi mâine!”
“Da, măi, dar în ultima clipă!…”
“Deadline-ul e mâine, ora 12 noaptea, ora României.”
“Păi da, dar…”
Etc, etc…

Vina la români. Găsesc că:
* izvorăşte impetuos din marea nostră dorinţă/obsesie de a fi pefecţi, ireproşabili,
* dorinţă care răsuflă ca bulbucii unui vulcan noroios din frica grozavă că am fi mai prejos de alţii,
* frică ce descinde tot din mentalul comunist(ic) în care, cum eşti diferit, câtuşi de puţin altfel, cum eşti vinovat, bun de băgat la pârnaie;
* e o monedă cu două feţe perfect interşanjabile: culpabilizarea şi auto-culpabilizarea,
* joc care reasigură “echilibrul” confortabil iniţial (go figure!?): “eu sunt de vină, dar asta pentru că el şi el şi ea sunt de vină!” De-aici: noi toţi suntem la fel (de de vină), deci e ok, eu nu sunt altfel decât toţi, deci n-o să păţesc nimic. UF!…

Terzo: big, fat băşcăul

Să zicem că cineva dintr-un cerc (al tău, al meu, al ei, etc.) s-a îndrăgostit. Şi că, răpit/ă pe aripile încântării, declară asta nonşalant, candid. (Dacă o declară sumbru, amar, năpăstuit – ceva de genul: “M-am îndrăgostit rău, fraţilor; am pus-o!…” – nu se pune, aia e ok. În cazul acela arăţi că eşti conştient de implicaţiile nefaste ale îndrăgostirii şi primeşti compasiunea/interesul/îngrijorarea cuvenite unei asemenea situaţii.) Dar afirmă tu aşaaaa, nonşalant, lejereanu, că eşti îndrăgostit/ă, şi în clipa următoare se va abate-asupra ta potop de băşcăleală crudă. De exemplu:

“Uau! Şi e înalt ca bradul?”
“Moaamă! E blondă cu ţâţe mari?”
“Are mers de căprioară?”
“Mustăcioara lui pana corbului?”
“Şi-i scrii poezele din inima ta cea neagră, cu cuvintele tale?”
“Şi i-ai cântat serenade sub balcon? Pardon, balcoane, hăăăă-hă-hă!”
“Şi pluteşti de fericire?”
“Daaaa? Şi v-aţi pus-o?”
“E bun/ă la pat?”
“Şi-i trimiţi scrisorele parfumate pe mail?”
“Super! Neapărat să-ţi faci provizii de beţigaşe aromate, da?”
“Şi-ţi saltă inima în piept?”
“Şi tremuri de emoţie când o/îl vezi?”
“Şi îţi transpiră palmele non-stop?”
“Şi te gândeşti la ea/el clipind ades din gene?”

Ce pare a declanşa băşcăul este cuvântul “îndrăgostit/ă” şi, din ce-am observat, alte cuvinte din aria sensibilităţii (mai ales când sunt rostite “din inimă” – hopa, m-am prins! Pe asta cu inima am adăugat-o în băşcău eu însămi!…).

Am două ipoteze privitoare la băşcău: fie se datorează invidiei (ăla/aia simte mai mult, mai mişto decât mine în momentul de faţă, deci e mai fericit/ă), fie e răbufnirea clară a – scuzaţi – consistentei noastre imaturităţi sentimentale.

Personal, prefer a doua ipoteză. Îmi place mai mult. “Suntem un popor imatur sentimental.” Nu sună bine? 🙂

Am văzut atâtea relaţii cu hopuri, râcâieli, ghiogârţuri, ziduri între parteneri despre care ştiu că se iubeau, şi am auzit sau citit atâtea “mie mi-a ajuns, nu mă mai îndrăgostesc!”, “eu nu mai zic ‘te iubesc’ în viaţa mea!”, sau “dragostea e doar o chestie de interese comune şi bani, tăticu’! Restul… poezie de florile mărului!”, încât cred că… am dreptate! 😛

Totuşi, băşcăul, care nu-i acelaşi lucru cu miştoul (voi reveni), face şi ceva bun: dacă-i rezişti, şi tot candid te expui lui a doua, a treia oară, a patra şi mereu, vei fi devenit curajos. Să fii sensibil şi să o arăţi înseamnă să fii curajos.

Advertisements

Comments»

1. medeea - February 5, 2007

omul se simte bine când ştie că nu e el vinovat… dă peste unul care a păţit-o rău de tot din propria vină şi empatizează cu el, dar undeva în adânc se gândeşte: 1. bine că nu am fost eu 2. şi-a făcut-o cu mâna lui şi e drept să plătească

aaaaah… băşcălia… şi mai ales cânt spui că iubeşti… păi e nasol… nu ai voie să iubeşti şi, dacă iubeşti nu ai voie să fii fericit… asta decretează majoritatea. de ce? petnru că ar însemna să fii mai sus ca ei din punctul ăsta de vedere. ca să nu îţi zică un bravo măi frate / soro fac băşcălie de doi lei. la nunţi iarăşi se mai întâmplă un fenomen idiot: se găseşte mereu cineva care să cârcotească: că ea nu ştie să facă cozonaci… ce o să facă bietul ginere fără cozonaci (io nu ştiu să fac cozonaci!!! fugiţi!!!! sunt un dezastru 😀 ) sau că ea aduce mai mulţi bani în casă şi că el e pe post de întreţinut… sau câte şi mai câte (astea le-am auzit de curând) ce le pasă lor şi celor de mai sus?… fiecare doarme cum îşi aşterne şi dacă dai cu capul faci cucui… faci tu cucui nu altul.

2. mona - February 5, 2007

grosolania, un cusur-calitate la romani. dupa ce am stat un an in franta m-am intors in ro si am mers cu masina la cincis, un lac de linga deva. era o panta pe care trebuia sa o urc si m-am parcat foarte prost, stinjenindu-i pe ceilalti. eram inca in masina cind un burtos dintr-o dacie, pe care cu greu o mai tinea tinicheaua, s-a dat jos din masina-si si mi-a spus: Tu, pizda, asa ti-ai gasit sa pui masina?! inutil sa descriu stupoarea dupa 10 luni petrecute intr-o tara in care cind ceri o piine mai ca ti se pupa mina de catre vinzatoare. ei, mie grosolania asta mustoasa tare imi lipseste citeodata. da, stiu, nu in fiecare zi 🙂

3. mona - February 5, 2007

si tu carei cultura simti ca apartii in aceasta perioada, mai oblico? eu una nu mai stiu. nu mai simt pentru franta ceea ce simteam mai demult. cred ca a incetat de ceva vreme sa mai reprezinte ceea ce m-a facut cindva sa o iubesc, adica un spatiu care primeste si care valorizeaza omul.

4. mona - February 5, 2007

ma gindesc tot mai des la spania 🙂 doar ca e nu am fost nici macar o data asa ca e vorba doar de “mituri”

5. oblia - February 5, 2007

pt. mona: pentru mine gata cu spania. ma simt mai libera acum. 🙂 s-ar putea sa-ti placa, insa – try it! 🙂 oi lua-o incotro s-o putea. sau oi sta pe loc. totuna.
carei culturi apartin? io-s europeanca, tu! si-un pic australianca. un pic-pic. 🙂 si, mai ales, “eu sunt eu. si numai eu stiu cine sunt eu” (asa zicea Miha c-ar fi zis un personaj de Cehov – mi-a placut atitutdinea! 🙂

6. oblia - February 5, 2007

pt. medeea: daaaaa, stiu cum e cu nuntile si birfitul ginerelui/miresei! groaznic… 😦
cit despre asta cu vinovatia si platitul pentru greseli, mie imi sunt foarte utile greselile mele. aproape ca ma bucur cind gresesc. ca atunci descopar niste chestii de care altfel nu mi-as fi dat seama. adicatelea: invat. ceea ce, iar, e un truism… 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: