Ce-a putut să facă Meşterul Manole!… Spiritul românesc 2.

Mircea Eliade sugera, în eseurile lui de tinereţe, că “spiritul românesc”, ca orice banal creier, are două emisfere: “Mioriţa” şi “Mănăstirea Argeşului”.

Prima – o reţetă de transgresare a suferinţei prin extrapolare imaginativă: vor să mă omoare; mă paşte Moartea; o să ajung pe Lumea Cealaltă; dar Moartea e o crăiasă; de mă cuprinde, ne nuntim; iar de mă duce-n Lumea Cealaltă, va fi printre Lună, Soare şi stele.

Un truc pentru “anduranţă”. Cine îl ştie, îndură. Cine îndură, rezistă. Iar cine rezistă, e loc comun, dăinuie.

Foarte folositor. Să te opreşti, însă, numai asupra “Mioriţei”, e nociv. E ca şi cum ai gândi numai cu emisfera dreaptă a creierului. De-aici, posibile derapaje sau frustrări, cum ar fi de-valorizarea “Mioriţei”, recent, prin echivalarea “mioritismului” cu un păgubos escapism/absenteism – un fel de surâzătoare paralizie, când “ţara arde” şi ar trebui făcut ceva, în fapt.

În splendidă contrapartidă, “Mănăstirea Argeşului” e afirmarea aproape sfidătoare a voinţei de a face. S-o recitiţi, o să vă dea fiori!

Meşterul Manole este nebun. E obsedat, e apucat. Ca orice Michelangelo sau Cellini, e sclavul absolut al ce-va-să-creeze. Înalţă zidurile ziua şi i se surpă noaptea. Piatră pe piatră sus, zile la rând, şi piatră de pe piatră jos, nopţi la rând. Clădeşte şi se năruie, clădeşte şi se năruie. Perseverare diabolicum…

Posedat de O idee: să vadă edificiul săvârşit. Nu-i de mirare că visează: pentru ca zidurile să dureze, în ele trebuie zidită o femeie. Soaţa sau sora oricăruia dintre meşteri. Care-o veni prima. Anima: pentru ca zidurile să dureze, sufletul trebuie să şi-l îngroape, unul din ei, în ele – ar fi putut la fel de bine să îi şoptească asta Faust…

Şi iaca, vine sufletul: a doua zi, pe drum, cuminte, în câmp, cu sufertaşul – e chiar soţia lui. A, chiar a lui trebuie să fie?? Acum s-a dezmeticit Manole. “Inima-i sărea,” zice povestea – desigur, curând îi va împietri-ntre ziduri, chiar. Anima, Ana – perechea lui.

Şi, disperat, se roagă: ”Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie.” Colosală pretenţie. Dar Dumnezeu îi dă. An(im)a nici că se-opreşte.

Manole, răvăşit. “Inima-i plângea,” punctează iar povestea – şi, evident, are s-o mai audă încă, dintre ziduri, când totul va fi gata, terminat, cea mai frumoasă mănăstire!

Se roagă iar: “Suflă, Doamne,-un vânt, / Suflă-l pe pământ, / Brazii să-i despoaie, / Paltini să îndoaie, /Munţii să răstoarne…” Ce muritor insolent! Şi, totuşi, Dumnezeu îi face iar pe plac. Doar că nici El Însuşi, se pare, nu poate să-ntoarcă din drum un suflet devotat…

Devotat zidirii. Ajunge An(im)a unde voia s-ajungă. O sărută soţu-său şi-o pune între ziduri. În joacă. Şi-ncepe să zidească, “visul să-mplinească.” Ea se plânge. O dată, de două ori. A treia oară, află Manole că era şi grea: opreşte-te, mă frângi pe mine şi ne frângi şi copilul! Iar el ce făcea? “Manoli turba / Şi mereu lucra.”

Orice fanatic al înfăptuirii ştie că treaba bună, lucrul bine făcut, desăvârşit, cere, da, sacrificiu. Prin urmare… Manole sufletu-şi zideşte, visu-nfăptuieşte. Voilà!

Când gândeşti numai cu emisfera stângă – vin să zic, ca un copil un pic retard – strângi tare din măsele şi făptuieşti de numa’! Eşti, care va să zică, workaholic. Slavă ţie, pe ce clădeşti acum se-nalţă un viitor temeinic! Doar că, vorba – mai plebee – a cântecului: “Niciodată nu uita de inima ta.” Vama (veche)?

Mioritism şi manolism. E bine, e rotund şi e frumos că le avem pe amândouă în bocceluţa spirituală-a plaiului pe care vieţuim.

Pentru ziua de azi, totuşi, fără să uit nimic din ce avem, mi-aş mai dori, în plus, o nouă emisferă, de e cu putinţă. O nouă baladă. Un spirit nou, pe lângă cele totuşi grave, al lui Manole şi-al ciobanului. Un spirit care să ne înveţe, lejer, după îndurare şi muncă înfăptuitoare, plăcerea bucuriei meritate, inteligent şi firesc trăite.

Mmmm… pe cine să propun ca personaj central? Pe Mary Poppins? Whoopi Goldberg? Epicur? Teo Trandafir? Haha. Nu-mi vin în minte, valabile, decât feţele anonime de la mare, destinse, seara, la cherhanaua din 2 Mai, pe la un 10-11 – discutând filosofie 🙂

Aşa să fie, atunci: spiritul feţelor anonime destinse, seara, la mare.