Oblio-minded

Premisă: Un tip e nevoit să plece în căutarea unei oi misterioase şi o găseşte, dar prea târziu. Ceea ce, paradoxal, e de bine.

Gustărică:

“Se crede că oile care pot intra în oameni sunt nemuritoare. Cel care primeşte o oaie în trupul lui devine şi el nemuritor, dar işi pierde nemurirea când oaia îl părăseşte. Totul depinde de oaie. Dacă-i place, poate sta cu zecile de ani, dacă nu, iese şi pleacă imediat. Oamenii cărora li se întâmplă asta sunt numiţi în popor ‘cei-părăsiţi-de oaie’. Aşa, ca mine, a spus Maestrul, mestecând de zor.”

Randurile de mai jos mi-au fost inspirate de o studenta care, la un examen în care unul dintre subiecte era compunerea unui scurt eseu, m-a întrebat nedumerită: “Essay? Do you mean… like complete sentences?” Eu, şi mai nedumerită: “I’m not sure what you mean. Yes, complete sentences, what else?” Raspunsul veni promt: “Like bullet points.” Am scuturat din cap: “No, like complete sentences.” Dar ideea în sine nu e deloc rea Live and learn!

Aşadar, ce mi-a plăcut:

• Oaia, căci e parşivă. În plus, de la Mioriţa nu m-a mai ţinut nici o oaie cu sufletul la gură.
• Felul în care Murakami a construit ”personajul” oii (care, per se, nu apare în carte), în contre-emploi metaforic cu ideile noastre culturale despre mioriţe (drăgăstoase, incapabile să facă rău, şi cam tembele, cu excepţia notabilă a oii numite Bisisica).
• A naibii oaie, cine-ar fi crezut?
• Să constat că am citit cu mult interes lucruri care de fapt nu mă interesau deloc, cum ar fi o scurta istorie a raselor de oi din Japonia sau naşterea, dezvoltarea şi declinul oraşului Junitaki din regiunea Hokkaido. Un scriitor bun poate să-ţi toarne orice.
• Expresia “a fi părăsit de oaie” şi sfâşierea de inimă albastră pe care o evocă.
• Poveştile rămase în coadă de peşte, exact ca-n viaţă, cum ar fi, de exemplu, dispariţia celor care se pierd discret din viaţa noastră şi a căror lipsă n-o conştientizăm sau simţim pe moment la adevăratul ei impact, ci mult mai târziu când oricum nu mai putem îndrepta nimic…
• Laconismul stilului şi umorul
• Scena în care se reîntoarce în oraşul natal şi vede că în locul unde altădată era marea se întindea… nah, nu vă spun ce.
• Cu cartea asta, pe măsură ce o citeşti, te simţi luat de valul propriilor tale experienţe. Nu-mi aduc aminte de un scriitor care să scrie atât de bine despre prietenie.
• Dacă nu există deja, Murakami a inventat realismul magic japonez.
• Da, găşeste oaia (oarecum) dar mai bine să nu mai vorbim despre asta.

N-am găsit-o. Am găsit în schimb nişte note de lectură incomplete din care nu mai înţeleg nimic:

• Divorţul
• p. 84
• o fotografie cu oi
• vaca, ventilatorul şi patentul
• Universul Râmelor şi visele simbolice
• totul e întâmplător, nimic nu e întâmplător
• p. 81 (Mioriţa)
• întâmplari cu oi
• scrisorile de la Şobolan
• p. 103 – femeia ca un sertar
• p. 105
• p. 138 – rase de oi
• p.143 – migrene
• p. 162 ”Jos erau oameni normali, mergând normal în două picioare, dar prezenţa lor nu m-a făcut să mă simt mai bine”
• p. 168 – porumbeii
• p. 190 – vaca şi patentul (hehe!)

Mai era o pagină, dar am pierdut-o.

Îmi amintesc cu amărăciune ce-a spus odată David Lodge (nu ştiu unde – poate în Practice of Writing?) despre cărţi şi cititori: ca autor, trebuie să fii fericit dacă un cititor poate să lege două vorbe despre cartea pe care tocmai a terminat-o. De obicei, se rezumă la: e buna (sau nu). Părerea mea: e bună.

Cum nu vreau să scriu o cronică, mă gândeam să deschid discuţia şi să-i rog pe cei care au citit cartea să spună câteva vorbe despre ce le-a plăcut sau nu le-a plăcut în carte. O să spun şi eu mai multe diseară.

2:17 am. Citesc o revistă pentru femei. Plină de perle. Autentice. Comentariile din parantezele drepte îmi aparţin. În plus, am simţit nevoia să pun în italice câteva cuvinte.

Scrisoare de la o “cititoare”: “Numai tu [adică revista în cauză] ai înţelege exact [desigur!] de ce îmi doresc eu vacanţa aceea culturală deosebită, de ce pudra cu minerale şi apa termală sunt lucruri fără de care n-are rost sa fii de genul feminin. Numai tu înţelegi că mie îmi pasă de planetă, dar mi-e greu să mă mobilizez [ca să ce?!], tu înţelegi de ce mi se pare scuzabil [faţă de cine, fată?!] ca vreun produs de lux să coste mai mult decât salariul meu pe 3 luni, pentru că – la fel ca şi mine – apreciezi tot ceea ce este frumos şi de calitate.”

După ce am râs mult şi pe-nfundate ca să nu scol pisicile (care stăpânesc la perfecţie arta somnului) am simţit nevoia să recitesc cele câteva paragrafe pe care sper din toată inima că le-a scris o colaboratoare căreia i-ar trebui salariul pe un an ca să i se pară scuzabile anumite produse de lux. Mai vede cineva perfidia ideologică (na, c-am zis-o şi pe-asta!) ţesută în compunerea asta sau mai bine mă duc să mă culc că mi se trage de la oboseală? Deci. Dă Doamne să fie făcătură. Şi dacă e făcătură, dă Doamne să-i crape hardisk-ul ăluia de-a scris-o. Şi dacă nu e făcătură… Nu. Nu poate să nu fie făcătură!

Oricum, n-am terminat.

Câteva articole mai încolo, o doamnă scrie cu amărăciune: “… mă uit în jur şi văd idealuri amorţite în goana după singurul indiciu [according to whom?] al împlinirii contemporane: banii.” Păi, madam, you’re hanging out with the wrong crowd având în vedere că, în aceeaşi revistă, demoazela de pe copertă expune un costum de baie au pair cu o flendurică la 880 euro per total (cum ar veni, să mă scuze doamna cu scrisorica)… Nu mai spun că rochiţele din interior sar cam toate de 2000 lei. Normal că idealurile alea amorţesc la gândul unui clutch din piele de şarpe care s-ar asorta la fix, iată, alte câteva pagini mai încolo. Şi mâna gheară se făcu…

Mă scuzaţi.

Na, c-am sculat şi pisicile cu energia mea negativă! Iar una dintre ele, ca să-mi arate că nu toate suntem consumeriste, a întors regal spatele biscuiţeilor de lux (scuzabil şi sensibil mai scumpi decât stavridul cu care a crescut prima mea pisică) şi a început să lingă coşul de gunoi. Aşa, din senin. Cred că trebuie să mă culc.

Angela Carter (1940-1992)

“I lived in the city when our adversary, the diabolical Dr. Hoffman, filled it with mirages in order to drive all of us mad. Nothing in the city was what it seems – nothing at all! Because Dr. Hoffman, you see, was waging a massive campaign against human reason itself. Nothing less than that. Oh, the stakes of the war were very high – higher than ever I realized, for I was young and sardonic and did not much like the notion of humanity, anyway, though they told me later, when I became a hero, how I saved mankind.

But, when I was a young man, I did not want to be a hero. And, when I lived in that bewildering city, in the early days of the war, life itself had become nothing but a complex labyrinth and everything that could possibly exist, did so. And so much complexity – a complexity so rich it can hardly be expressed in language – all that complexity… it bored me.

In those tumultuous and kinetic times, the time of actualized desire, I myself had only the one desire. And that was for everything to stop.

I became a hero only because I survived. I survived because I could not surrender to the flux of mirages. I could not merge and blend with them; I could not abnegate my reality and lose myself forever as others did, blasted to non-being by the ferocious artillery of unreason. I was too sardonic. I was too disaffected.

[…] Now, what Dr. Hoffman has done, in the first instance, was this. Consider the nature of a city. It is a vast repository of time, the discarded times of all men and women who have lived, worked, dreamed and died in the streets which grow like a willfully organic thing, unfurl like the petals of a mired rose and yet lack evanescence so entirely that they preserve the past in haphazard layers, so this alley is so old while the avenue it is newly built but nevertheless has been built over the deep-down, dead-in-the ground relics of the older, perhaps the original, huddle of alleys which germinated the entire quarter. Dr. Hoffman’s gigantic generators sent out a series of seismic vibrations which made great cracks in the hitherto immutable surface of time and space equation we had informally formulated in order to realize our city and, out of these cracks, well – nobody knew what would come next.”

Vera, mulţumesc pentru idee!

Dacă nu se vede bine pe afiş: Sâmbătă 14 iunie, ora 15, sunteţi invitaţi la fântâna de la Arhitectură pentru o bătaie cu perne comemorativă. Regulament şi precizări aici.

Vă doresc o pernă din puf de gâscă şi nu de-aia îndesată, de la bunica!

Nu ştiu dacă vi se întâmplă să aveţi câte un moment de totală scufundare într-o emoţie din trecut. Mie mi s-a intâmplat azi dimineaţă când citind un articol din New York Times (online) – Gymnastics the Way It Used to Be – mi-a venit ideea să dau un search pe YouTube după “Nadia Comaneci Montreal 1976.” Copleşită de nostalgie, m-am uitat iar la acel 10 perfect la paralele (remember: primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice – nici nu aveau afişare, au trebuit sa scrie 1.00), apoi la exerciţiile de bârnă şi sol. Am citit comentariile şi m-am emoţionat iar. Sunt aproape sigură că azi dimineaţă n-am avut o trăire nouă ci exact aceeaşi emoţie de acum… o, doamne… prea mulţi ani. În 1976, Nadia eram eu! Ca toate celelalte fetiţele din faţa blocului, de altfel.

Un plaisir délicieux m’avait envahi, isolé, sans la notion de sa cause. II m’avait aussitôt rendu les vicissitudes de la vie indifférentes, ses désastres inoffensifs, sa brièveté illusoire…

În vara aceea, jocurile olimpice aveau şi o versiune mai mică la bătătorul de covoare din faţa blocului meu. De-acolo am aterizat cu antebraţul stâng sub mine. Am auzit un ‘crac’ discret, semnificantul unei duble fracturi cu oasele deplasate pe care, înainte să leşin, le-am văzut împingând discret sub piele. Radius şi cubitus. Mama a leşinat şi ea de două ori când mi le-au pus la loc (fără anestezie, ca să fie siguri ca se aşează cum trebuie).

Desigur, joaca la bătător se terminase pentru mine. Mă aştepta o vară de stat în ghips.

Măcar o mână era nevătămată.

Numai bună de ţinut o carte.

By all means,  o vară de neuitat.