Oblio-minded

Gânduri, gânduri, gânduri…

Ieri a trebuit sa recitesc cartea lui Sontag despre fotografie (On Photography) pentru că le-am trecut-o studentilor in bibliografie, ergo a trebuit să sufăr cot la cot cu ei… Ce carte seacă şi lipsită de orice bucurie! Nici măcar o fărâmiţă. Şi câtă rapacitate! Sontag a dat iama în subiect vrând să spună *tot*  (generalizând uneori barbar) şi emiţând verdicte peste verdicte, fără explicaţii sau elaborări.  Reacţia studenţilor – de o candoare înduioşătoare: “What was her problem?” “Why did she hate photography so much?” Unde dai şi unde crapă! Tough. To be discussed… De fapt, îmi place Sontag iar On photography te face să vrei să discuţi şi pro şi contra. Din fericire, Regarding the pain of others e pe listă de asemenea.

Parte din tema pentru joi: de privit îndelung fotografia lui Robert Capa, numită generic Les Collaborateurs, Chartres, 1944. Am văzut-o într-o expozitie la MOMA acum cîţiva ani. Îmi aduc distinct aminte senzaţia de pumn în plex.

“Photographing is essentially an act of non-intervention. [...]. Like sexual voyeurism, it is a way of at least tacitly, often explicitly, encouraging whatever is going on to keep on happening. To take a picture is to have an interest in things as they are, in the status quo remaining unchanged (at least for as long it takes to get a “good” picture), to be in complicity with whatever makes a subject interesting, worth photographing – including, when that is the interest, another person’s pain or misfortune.” (On photography, 1977, p. 12). Dar dacă a păstra tăcerea despre suferinţa altuia e o complicitate, de ce fotografia să facă excepţie? Uneori,e exact pe dos: a nu face o fotografie e un act de complicitate. Pe de altă parte, continuă Sontag, noi, privitorii (şi totuşi, care “noi”?) suntem deja blazaţi de torentul de imagini care vine zilnic peste noi şi ne trebuie fotografii tot mai tari, tot mai explicit violente, ca să avem poate umbra unei reacţii (ceea ce mai înseamnă că privitorul însuşi îl obligă pe fotograf să caute valoarea de şoc). Mi s-a reconfirmat de curând că nu e deloc adevarat.

Am văzut o parte din portretele deţinuţilor de la Tuol Sleng.  Fotografiile în sine sunt banale. Plan mediu, vedere frontală. Fotograful (care avea 16 ani la vremea respectivă) i-a instrucţionat să nu aplece capul şi să privească drept spre aparat. Au fost asiguraţi că pozele vor ieşi bine. După pozat urma tortura. Apoi moartea. Tuol Sleng a avut 17.000 de deţinuţi. Au supravieţuit opt.

Pozele astea mă privesc acum pe mine.

Asta e problema.

…he gave it all back!

Thank you, Santa !

“Copii, vreţi sa ascultaţi o poveste? Copii, vreti sa ascultaţi o poveste? Copii,…“ “Da, vreau! Da, vreau! Da…”. Oare mai ştie cineva bancul ăsta cu Bulă copil? *insert grinchish grin here*

Povestea e următoarea:

Ieri după-amiază stăteam la coadă la check-in, la Alitalia, în aeroportul Newark. Cum rar se întâmplă, înfirip o discuţie cu un vecin de coadă, nervos că limuzina îl lăsase la alt terminal şi… (mă rog, asta e o poveste separată şi nu contează). La fraza doi amândoi făceam deja uşor mişto de italieni, la care el adaugă: “Seriously, I don’fly Alitalia anymore but this time I had to. And I’m Italian! (avea un accent simpatic). They are the worst airline I ever flew and right now, because they are almost bankrupt, they are in the business of ripping people off.” Am zâmbit împăciuitor: “It can’t be worse than Austrian Airlines. They are in the business of pissing off people. Their crappy service and arrogance are incredible. I’d prefer to be left stranded on an island than get in another Austrian Airlines plane again.” Austrian, you say… şi continuă: “See, I have three bags. I’ll pay a hundred and fifty bucks for the extra luggage and I’m not even sure I’ll see it in a week from now. Or ever. It happened before.” A urmat povestea. Nasoală. Bun, mi-am zis că omul are o zi proastă şi e de fapt supărat pe şoferul de limuzină. Little did I knew…

N-o să spun ce nu mi-a placut la cum îşi tratează Alitalia pasagerii în avion şi nici nu o să detaliez cât de incredibil de murdar şi de urât (fie, anost) mi s-a părut aeroportul Fiumicino sau cum am mers ca mica sirenă, cred că un kilometru (oricum, aşa l-am simţit), ca să găsesc o toaletă (închisă!). Dar o să spun că mi s-a părut că retrăiesc amintiri din epoca de piatră când a trebuit să-mi iau tichetul de îmbarcare şi am dat de o coadă-stup în jurul unei “regine-mamă”, amabilă dar distrată, care clămpănea de zor la un computer. Ideea e că nu toată lumea trebuia să stea la coada aceea, doar cei în tranzit, ca mine. Dar oamenii (majoritatea români), văzând că e o coadă (iniţial mică) şi unii stau şi li de dă ceva (boarding pass-ul), s-au adunat de prin părţi şi s-a făcut un balamuceală de nedescris, coada-stup, pe care duduiţa aia se făcea că nu o vede. Deşi era de datoria ei să vadă cum îşi bate joc de o grămadă de lume. În disperare de cauză, am început să le zic şi eu celor de pe lângă mine, cu biletul în mână!, că ei nu trebuie să stea la coadă pentru că au deja bilet. Dar s-au uitat cu atata neîncredere la mine că m-am resemnat. Nu chiar. De fapt, fierbeam. Dar mă abţineam admirabil. Era ca-n bancul ăla prost de pe vremuri, cu unii care stateau la o coadă în faţa unui chioşc închis şi când coada s-a făcut pe trei rânduri cineva mai de la urmă întrebă: Nu vă supăraţi, ce să dă aicea? Întrebarea ajunge din om in om la primul, care citea ziarul rezemat de tejgheaua chioşcului şi care răspunde candid: “Domne, nu ştiu, dar dacă tot am venit primul, mai stau juma de oră.” Numai că de data asta era pe bune. Oamenii se întrebau unii pe alţii de ce stau la coadă! Degeaba, oameni buni! De-aia!

Skip forward. Bucureşti. Bagajele mele n-au ajuns. După vreo jumătate de oră şi mai bine de urmărit ca în transă banda rulantă cu geamantane (alea trase-n ţiplă parcă-ar fi nişte gigantici stavrizi congelaţi) m-am lămurit că bagajele mele şi cu mine am luat-o pe drumuri separate. M-am dus la biroul de reclamaţii. M-a întristat că oamenii erau nervoşi că aşa le trebuie dacă au venit să-şi facă vacanţa în România, etc. Faptul că bagajele le pierduse de fapt Alitalia era nesemnificativ.

Să mai zic că am venit acasă special de sărbători? Şi că da, aveam şi cadouri în paporniţele rătăcite? Şi că Grinch-ul mi-a furat Craciuniul!? Mă rog, partea comercială a Craciunului. Absolut ca fapt divers: culoarea Alitalia e verde! Verde cu ţepi!

In the grand scheme of life, două geamantane care nu ajung de Crăciun sau nu ajung deloc nu înseamna practic nimic. Poate doar poveşti de plictisit copii (“S-a ramolit, iar începe cu geamantanele şi Alitalia! Ştie careva ce e aia Alitalia?!”). Zâmbesc gândindu-mă la italianul de la coadă şi cât de împăciuitoare mă dădeam. Eh, acum am ocazia să mă iau în serios.

Dar cine ştie, poate bagajele vor apărea curând. Uite aşa ajunge omul să creada iar în Moş Craciun. HoHoHo! Sau in varianta Alitalia: HaHaHa!

PS. Mare atenţie ce împachetaţi în bagajul de mână! Acest om păţit, în afară de blugii plus puloverul cu care a venit îmbrăcat, are de făcut două săptămâni de vacanţă cu: o rochie de mătase cu parafernalii (minore) aferente, un pulover de dichis, o helancă neagră, o cărţoaie cu titlul Downcast Eyes: The Denigration of Vision in Twentieth-Century French Thought şi alta mai subţirică, The Burden of Representation:Essays on Photography and Histories. Numarul 1 din Gaston Lagaffe. Nişte hârtii trebuincioase că cică o să lucreze la un paper. Ultimul numar dinThe New Yorker (the winter fiction edition – pentru împachetat ouăle de la ţară). O căciulă de lână cu clape. Un fular asortat. Încă o căciulă (why?!). Caietul de notiţe slash agendă. Aparatul foto. Nişte bomboane primite din Japonia (ce s-au mai plimbat bomboanele alea!). Şi o periuţă de dinţi.

Dacă ascultaţi cu atenţie o să auziţi un vaiet dinspre sectorul trei: ALITALIAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!

PPS: Scriu cu o pisică-n braţe. Ea toarce. Normal. Am periat la ea juma de oră. Din bucătarie aud cristal doi cetăţeni care se înjură în bulevard de care pe care avea dreptul să depăşească. Se pronuntă expletive (sic). Se trântesc uşi de maşină. Se pleacă cu scrâşnet de roţi. E aproape patru dimineaţa. I’m jet-lagged. But home again. At last. Life is beautiful.

Animalul din dreapta e o prună. Cana e cât o cană iar mărul e relativ mare.

În câtiva ani, expresia “a vorbi cu prune-n gură” o să fie un nonsens absolut.

Am descoperit că în New York poţi să visezi în două feluri.

Beware of cheap dreams

...and a very expensive doggie.

Fiecare după posibilităţi.

Până s-au închis secţiile de votare aseara am scos toate lucrurile din dulap şi le-am împachetat la dungă. Am sortat şosetele şi le-am reunit pe perechi şi a fost emoţionant pentru că nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. Până la discursul lui Obama din Grant Park, vasele erau spălate, hârtiile erau sortate (and *that* was not an easy task!), iar casa lucea într-o ordine şi curăţenie suspecte. De multă vreme n-am mai fost în starea asta în preajma rezultatelor unei alegeri (nici măcar în 2004 când cinismul meu a fost validat de toată circăria).

Cine are idee ce a însemnat rasismul şi ce înseamnă încă în unele părţi din Statele Unite înţelege altfel victoria de aseară. Partea cinică a personalităţii mele a primit o lovitură devastatoare. Era timpul. Desigur, dată fiind situaţia în care e acum America, mă gândesc că republicanii nici nu sunt atât de trişti că au pierdut pe toate liniile. Mă aşteptam ca McCain să accepte înfrângerea cu graţie (de o vreme dădea semne paradoxale că vrea să se distanţeze de propria lui campanie) şi m-a distrat că Palin avea o expresie de parcă tocmai aflase că nu mai are voie să vâneze lupi şi urşi din elicopter. Spune-mi cum pierzi ca să-ţi spun cine eşti (de fapt, asta vine mai mult ca o confirmare). Dar e o zi mare. Simt că trebuie să las cinsmul la o parte şi să cred că o schimbare (în bine) va fi posibilă.

Alegerea de ieri a adus o mică victorie şi pentru animale. În California, a fost votat Amendamentul 2, mai puţin cunoscut de publicul larg şi etichetat cu o stupidă ironie “legea scoafelor gravide”:

“Proposition 2 supporters say it’s inhumane to keep hens, pigs and calves in crates slightly larger than their bodies. They also say the changes, to be phased in by 2015, may lead to only small increases in egg prices and that salmonella risks drop when hens are not caged. […] Current conditions “immobilize animals” and prevent natural behaviors, says Wayne Pacelle, CEO of the Humane Society. He says pigs and calves are confined such that they can’t turn around, and that caged hens are “living on top of each other.”

Asta înseamnă că în 2015, animalele de fermă din California se vor bucura, prin lege, de puţină compasiune şi un tratament un pic mai uman. E trist că trebuie să existe o lege pentru asta dar e bine că a fost votată.

Din păcate, alegătorii din California au dat dovada de mai puţină înţelegere faţă de semenii lor şi au votat (diferenta e mică dar esenţială) şi Amendamentul 8.

Dar dacă America are acum un preşedinte de culoare pe care îl cheamă Hussein şi despre care, conform unui sondaj condus de Pew Research Center, 10% dintre americani îl cred musulman (aici asta e sperietoarea supremă), îmi îngădui şi eu să sper că poate în viitor chiar vom trăi într-o lume mai bună. Sună ca un clişeu, dar speranţa mea e sinceră.

Happy Halloween to all the cats out there!

şi-alea albe

Let me guess... You has a lazy. D'oh!

şi-alea negre

Hope you are having cheezburger with ceiling cat

Ceci n'est pas le Musée Magritte

Dar o să fie în iunie 2009.

Magheru la ora patru după-amiaza, înţesat de lume, înmuiat de caniculă. Oameni, aglomeraţie, maşini, claxoane, trafic. Căldură mare. “Îţi dai seama că dacă nu am fi fost acolo nu ne-am fi cunoscut?” Îmi dau seama. Simt un nod în gât. A câta despărtire luna asta, anul ăsta, viaţa asta?

Be kind rewind.

Anii petrecuţi împreună. Petreceri, grătare, cumpăraturi, telefoane, schimb de cupoane, dimineaţa la alergat în Donaldson Park, Thanksgiving, Craciun, revelion, Paşte la Round Valley, botezuri, filmele şi berea de sâmbătă seara, “balaurii” delicioşi pe care îi auzeam râzând şi venind în fugă, lipa-lipa pe parchet, să ne deschidă când sunam la uşă, R gândurind peltică, apoi tot mai articulată, T ‘the magnificent’, şi întregul tourbillon al banalităţilor traiului de zi cu zi.

Şapte ani. Îmi aduc aminte de o poveste din 1001 de nopţi în care un personaj se scufundă într-o cadă pentru câteva secunde, dar în secundele acelea între imersiune şi ieşirea la suprafaţă trăieşte şapte ani o altă viaţă, într-o altă lume, într-un alt destin.

“Mi-am dat seama cât de mult am suferit acolo când am intrat în Ikea la Băneasa. Era exact ca Ikea din Elizabeth şi pentru o clipă am avut senzatia că dincolo de uşi sunt iar Turnpike-ul, Jersey Gardens şi avionele de pe Newark. M-a luat un pic cu leşin la gândul că drumul de întoarcere ar putea duce înapoi în Highland Park.” Dar suntem în Bucureşti. Eu, ca de obicei, temporar. Pentru ea, Highland Park e deja o amintire: “M-am desprins total.”

Mai facem câtiva paşi apoi ne luam la revedere grăbit (ea are de prins un tren – întotdeauna e un tren de prins), cu o îmbrătişare scurtă acompaniată de un zâmbet uşor dezolat, uşor îmbărbător. Mai întoarcem o dată capul una după cealaltă în timp ce ne îndepărtăm deja, fiecare cu direcţia ei. Drumul meu va continua în câteva zile către Lumea Nouă, ea e fericită că s-a întors şi va rămâne acasă.

Et voila! Chacune pour soi est repartie dans le tourbillon de la vie…

Duminică la ora 3

Din cafea în cafea, Parisul într-o zi şi jumătate.

Ţigările fumate noaptea au alt gust.

Am văzut azi că Ruxandra Cesereanu a început să publice pe Liternet jurnalul de călătorie din 2005 când, împreună cu Marta Petreu, Corin Braga şi Virgil Mihaiu, a pornit-o pe urmele lui Bulgakov la Moscova. Anul trecut am căutat în librării cartea lor, Sadovaia 302 bis. Fără succes. Doar la Cărtureşti (lângă Patria) ştia un domn de existenţa cărţii şi mi-a aruncat o exclamaţie în care admiraţia şi mila erau la paritate: “Noooooooooooh! Am auzit şi eu de cartea aia dar n-a văzut-o nimeni!” Şi părea că e prima oara când chiar vedea pe cineva alergând după cai verzi pe pereţi (my favorite pastime and it keeps me in shape too). Căci se pare că editura clujeană Apostrof, care a tipărit cartea, e cât o virgulă de mică şi de la Bucureşti nici nu se vede.

Între timp, am gasit site-ul acesta, cu locuri, hărţi, personaje, etc. E făcut de un belgian, Jan Vanhellemont, care a citit cartea la recomandarea unei prietene şi, după cum spune, i-a rămas inima la Moscova (“I lost my heart in Moscow”). Un prieten american căruia i-am recomandat şi eu cartea mi-a spus cam acelaşi lucru: “I wasn’t reading a book…..it was a place I went to.”

Yup. Tell me about it.

Aşadar, ştie cineva unde pot găsi Sadovaia 302 bis? La Bucureşti, nu la Moscova.

Am deschis televizorul . Ştiu că nu trebuia, dar am greşit.

Gabriela Vrânceanu-Firea o are ca invitat special pe Ioana Maria Vlas, care îşi dă cu părerea despre eficienţa justiţiei române şi despre ce mai trebuie îmbunătăţit pe ici pe colo! Doamna asta nu a fost condamnată pentru înşelăciune?! Până să mă dezmeticesc, Firea, cu o voce pioasă, zice ceva de “regretatul Silviu Brucan”.

Ca să evit o hemiplegie pe partea stângă cu cauze traumatice, mă duc să mănânc clătite.