2. Plimbare pe chei:

3. Spre casă, în sus pe Jacobs Wells:

…gândindu-mă cum e să fii un băiețel de 10 ani și asta să fie școala ta (aflu din The Naked Guide to Bristol ca agentul Smith din Matrix e un fost elev…)

Iar azi am reflectat puțin (dar foarte puțin) la ce mi-a adus anxietate și bucurie în 2009:

Cu zâna pe care a desenat-o și colorat-o R pentru mine:

Dar… Uitându-ne noi pe poze o găsim pe asta, aici.

Deci, ce-a făcut artistul? A şters casele din jur şi a *desenat* frumos un soare!

Cred sincer ca Seinfeld a acoperit toate ideile absurde posibile. Remember Kruger’s< picture?

Ta-da! Magic done!

Aşa arăta azi-dimineaţă o stradă din Bristol:

Şi încă una facută de L:

Şi fulgii enormi de ieri:

LE. Deci. Încă o poză cu bicicleta:

Următoarea pe listă: falsa nostalgie (şi cam iresponsabilă, în cazul ăsta). Cu toţii avem nostalgii şi e uimitor cu câtă plăcere îşi amintesc oamenii condiţiile vitrege în care au trăit, mai ales după ce le-au depaşit (desigur). Dar în ppt-ul cu pricina am citit cu ochii măriţi următoarele afirmaţii care nu sunt prezentate doar de dragul comparaţiei, ci sunt transformate în virtuţi:

“Noi, copiii de atunci [anii '70-'80], mergem fără centură de siguranţă* şi fără airbag… Leagănele noastre erau vopsite în culori strălucitoare, cu vopsea pe bază de plumb!…Cutiile de medicamente nu aveau capace de securitate şi nu existau atâtea sisteme de securitate pentru uşi şi pentru sertare. Când ne plimbam cu bicicleta nu aveam nici cască de protecţie şi nici apărătoare de coate şi genunchi. … Când ne era sete beam apă de unde apucam. Nu conta. … Nu aveam atâtea jocuri pe calculator şi playstations dar aveam prieteni adevăraţi! Ne jucam fără să ne păzească cineva: În lumea asta crudă şi violentă! Aveam libertate, succese şi eşecuri şi pur şi simplu am învăţat să le facem faţă! [etc, etc.] Dar ce fericiţi eram!”

Acest mesaj, care se termină îndemnându-mă să îmi acord “un minut de meditaţie” şi să trimit mesajul prietenilor mei, chiar m-a pus pe gânduri. Iată ce-a reieşit din minutul meu de meditaţie.

Cineva foarte apropiat mie a mers cu copilul fără centură de siguranţă şi a avut un accident. Copilul a zburat prin maşină “ca o minge” (după spusele tătălui) şi, chiar dacă din fericire nu s-a ales decît cu nişte vânătăi, nu a fost deloc distractiv. Nu înţeleg de ce ar trebui să mă simt bine pentru că am crescut fără centură de siguranţă în masină. Vai, ce mare eroină am fost şi nu mi-am dat seama!

Nu am putere şi nici voinţă să comentez restul afirmaţiilor (am reprodus numai o parte). O observaţie însă: compilaţiile acestea sunt de obicei tematice: relaxare, fericire, copilărie, frustrări la locul de muncă, etc. Mai toate se termină încurajând destinatarul să le trimită mai departe altor 10 prieteni (multe din aceste ppt-uri vin cu o jumătate de pagină de adrese de email, necunoscute, dar care cred că l-ar face pe Milgram fericit). Cine a crescut în anii ’70-’80 e imposibil să nu-şi amintească de minunatele scrisori de la Sfantul Anton, scrise de mână, mai întotdeauna cu un conţinut şi o ortografie postmoderne, care apăreau misterios în cutia postală (pe-alea nu le fura nimeni) şi care după ce înşirau beneficiile de a recopia şi retrimite aceeaşi scrioare altor 10 persoane, se terminau cu ameninţarea deloc voalată a unor nenorociri cumplite ce se vor abate asupra celui care a rupt ”lanţul.” Prima oară când am deschis o asemenea scrisoare aveam vreo 10-11 ani şi am fost atât de înspăimântată că nu am ştiut ce să fac. Din fericire, numai lenea de a scrie atât de mult de mână m-a făcut să rup lanţul fără să-mi mai pese de consecinţe. Dar să nu divaghez.

O întrebare firească ar fi: da’ de ce te agiţi atâta? Şterge-le şi gata. De obicei asta şi fac (mai ales pe-astea cu mesaj profund), dar am remarcat ca e un trend de mare success. În plus, cei de la care le primesc sunt oameni pentru care am afecţiune şi menţionez că n-am scris toate astea ca să-i critic, mai ales că nici eu nu sunt fără pată (trecutul meu corporat include şi diseminarea acestor misive electronice). Dar uite că abia acum am remarcat ironia practicii şi mi-am dat seama în ce măsură ppt-urile astea au devenit un automatism şi un surogat al ideii de ”a ţine legătura”. Eu sunt foarte dezamăgită când primesc un email de la cineva cu care n-am vorbit de mult si cînd îl deschid văd că e un powerpoint la gramadă cu un foarte succint “Enjoy” în coadă. La cel mai recent (acum vreo lună) am raspuns cu un email cu veşti despre mine şi care s-a terminat cu “tu ce mai faci?” şi încă aştept răspunsul…

Văd de asemenea că circulaţia lor se produce mai ales prin conducte corporate şi ştiu că cei care le trimit mai departe sunt oameni de obicei ocupaţi, care se bucură de o pauză şi care profită să dea un semn de viaţă prietenilor. Cum joaca pe maidan e o amintire îndepăratată iar întâlnirile în persoană au devenit un lux, iată, autorul mesajului de care vorbeam recurge la jocurile artificiale pentru care tocmai a criticat copiii.

M-a pus pe gânduri mai ales acel “Dar ce fericiţi eram!” Dar e normal, nu? Eram copii! E total nefondat şi absurd să spui că un copil care se plimbă cu bicicleta e mai fericit decât un copil care joacă Pacman. Un copil care se joacă e un copil fericit, indiferent în ce constă joaca. Nici eu n-am jucat ce jocuri a jucat tata când era copil, dar mă consideram mai fericită jucând ţară-ţara-vrem ostaşi sau castelul decât jocurile “ridicole” care îmi erau povestite… Dacă un copil e nefericit, asta se datorează mediului bolnav în care creşte, nu tehnologiei la care are acces. Aşadar, ”Dar ce fericiţi eram!” nu e despre copii, ci despre noi înşine, ca adulţi nefericiţi. Iar lăudăroşenia despre centuri de siguranţă, vopsea cu plumb şi apă din bălţi nu are nici o legătură cu Nintendo sau alte jocuri pe computer din ziua de azi, ci cu o stare de graţie pe care unii adulţi simt că au pierdut-o, aşa cum a pierdut copilul balonul printre case (sic!).

N-am mai ieşit din casă de săptămâna trecută.

Fără legătură – deşi, într-o anumită măsură, nimic nu e întâmplător, nici măcar automatismul – mi-a venit în minte poezia lui Dinescu, Naşterea unei definiţii:

Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
ca legatura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuza în sfirşit marea
că-i prea manierista…
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţa:
acea cazna fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decât sunt.

Dedic această poezie celor care văd (cu uimire) că vin zilnic pe acest blog (chiar şi în perioadele lui de tăcere) şi faţă de care simt că încep să dezvolt o oarecare responsabilitate (e normal?).

But for now, it’s all about the tourist gaze (photos here).

• The buses come from the wrong direction. This also means that I’m still not looking in the right direction when I cross the street.

• All stores close at 5pm on Sunday and at 6 pm on weekdays.

• I found Redcliffe Way in a rather nice neighborhood. My dopplegänger must live nearby (in New Jersey I live on Redcliffe Avenue in a rather nice neighborhood).

• Extreme politeness from the pizza boy to the border officer continues to perplex me. “Madam” is me.

• And when not formal, everybody loves you here: “What can I do for you, love?” So hard to choose between love and hon/hun!

• You can buy wine from the grocery store. And awareness advertisements encourage you to count the bottles in your recycling bin at the end of the week.

• All pubs are open late and full of joyous people, especially on Friday night.

• Young men drink beer on the street while walking where they have to go.

• Everybody smokes.

• Punk is alive and well.

• Walls are palimpsests on which vivid graffiti magically replace each other every few months. A wall without a mural is a silent, worthless wall.

• Women fashion pure randomness as their clothing style. By way of contrast, most men are stylish (in an old-fashion, classical sense). Men must be new at the fashion game and not yet bored with its arbitrary but strict rules. For the record, I still believe the handbag should match the shoes and follow some color & pattern coordination scheme but I hope not to pass this gene on.

• One doesn’t do laundry at the laundromat but at the launderette. And one doesn’t yield in traffic but gives way. Erasers are, in fact, rubbers. A mysterious new world of linguistic wonders!

• You can actually park your car facing the opposite way along the sidewalk (pavement, if you wish). Such wild unruliness would cost you $50 in the U.S.

• Public libraries allow their patrons a limited time of two hours per day for Internet access.

• People actually hang out in parks. Sunday afternoon everyone seemed to be out. I haven’t seen outdoors gatherings of teenagers in a long time.

• Malls are places strictly for convenient shopping not for entertainment or teenage socialization. They have nothing of the hallucinatory abundance and diversity of stuff and activities going on in the Jersey malls.

• Someone on the street tried to steal a book from L. I was deeply touched. LE: Ironically, the book was Watching the English by Brit anthropologist Kate Fox. It is our official hitchhiker’s guide through the English galaxy

• I found the country where cats live happily ever after (it’s true, they invented the cat). I will like it here.

Nu ştiu la alţii cum a fost, dar eu am crescut în arizii ani ’80 visând printre altele la minunăţiile societăţii de consum detaliată pe categorii în sutele de pagini din enormele cataloage Neckermann şi Quelle International, de obicei de vreun an-doi în urmă (încă la modă, totuşi, mai ales jucăriile). Aceste cataloage erau un semn că undeva, în alt sistem solar, oamenii duc vieţi colorate şi îndestulate. Acesta era pentru mine restul lumii: cataloage Quelle unde oamenii trăiesc fericiţi pagină după pagină, sezon după sezon. Şi le mai foloseam când reparam cărţi şi trebuiau presate sub ceva greu ca să prindă lipiciul bine.

Dar nu cred că dezgropam curând acestă amintire dacă astă toamnă nu m-aş fi trezit faţă-n faţă cu fantasmele copilăriei mele la MOMA, of all places. Exponatul în cauză era un un panou cât un perete, care reprezenta o pagină de Quelle mărită la proporţii absurde. Visul devenit realitate. Right.

Nu ştiu când trebuie dată tema asta sau dacă acest joc figurează în vreun fel în programa şcolară, but boy, trist e să cauţi *online* o compunere despre baba oarba! Ieşiţi la joacă, dragilor! Vedeţi cum este sau cum vă place. Apoi, dacă acestă compunerea există prin absurd pe Internet, vă daţi seama că o găseşte toată clasa şi o să fiţi ca Sucă şi Saiche a lu’ Zăpăcitu cu scrisorile din armată (asta e de dinaintea erei voastre).

Iar dacă jocul ăsta e atât de arhaic încât copiii (căci sper că nu e vorba de vreun definitivat) fac research pe Internet ca să afle care-i treaba, why insist with it? Deci. În când eram în şcoala generală, baba oarba se juca relativ rar pentru că era un joc relativ stupid. Şi plictisitor. And unless you are a new Ian McEwan or a Daniil Harms, I doubt something good can come out of it, literary speaking.

Şi când o să vă faceţi mai mărişori neapărat să ascultaţi talk-ul lui Sir Ken Robinson despre cum ucide şcoala creativitatea în copii.

În altă ordine de idei, am văzut Caché şi Code Inconnu.

Asta da baba oarba!