Oblio-minded

2:17 am. Citesc o revistă pentru femei. Plină de perle. Autentice. Comentariile din parantezele drepte îmi aparţin. În plus, am simţit nevoia să pun în italice câteva cuvinte.

Scrisoare de la o “cititoare”: “Numai tu [adică revista în cauză] ai înţelege exact [desigur!] de ce îmi doresc eu vacanţa aceea culturală deosebită, de ce pudra cu minerale şi apa termală sunt lucruri fără de care n-are rost sa fii de genul feminin. Numai tu înţelegi că mie îmi pasă de planetă, dar mi-e greu să mă mobilizez [ca să ce?!], tu înţelegi de ce mi se pare scuzabil [faţă de cine, fată?!] ca vreun produs de lux să coste mai mult decât salariul meu pe 3 luni, pentru că – la fel ca şi mine – apreciezi tot ceea ce este frumos şi de calitate.”

După ce am râs mult şi pe-nfundate ca să nu scol pisicile (care stăpânesc la perfecţie arta somnului) am simţit nevoia să recitesc cele câteva paragrafe pe care sper din toată inima că le-a scris o colaboratoare căreia i-ar trebui salariul pe un an ca să i se pară scuzabile anumite produse de lux. Mai vede cineva perfidia ideologică (na, c-am zis-o şi pe-asta!) ţesută în compunerea asta sau mai bine mă duc să mă culc că mi se trage de la oboseală? Deci. Dă Doamne să fie făcătură. Şi dacă e făcătură, dă Doamne să-i crape hardisk-ul ăluia de-a scris-o. Şi dacă nu e făcătură… Nu. Nu poate să nu fie făcătură!

Oricum, n-am terminat.

Câteva articole mai încolo, o doamnă scrie cu amărăciune: “… mă uit în jur şi văd idealuri amorţite în goana după singurul indiciu [according to whom?] al împlinirii contemporane: banii.” Păi, madam, you’re hanging out with the wrong crowd având în vedere că, în aceeaşi revistă, demoazela de pe copertă expune un costum de baie au pair cu o flendurică la 880 euro per total (cum ar veni, să mă scuze doamna cu scrisorica)… Nu mai spun că rochiţele din interior sar cam toate de 2000 lei. Normal că idealurile alea amorţesc la gândul unui clutch din piele de şarpe care s-ar asorta la fix, iată, alte câteva pagini mai încolo. Şi mâna gheară se făcu…

Mă scuzaţi.

Na, c-am sculat şi pisicile cu energia mea negativă! Iar una dintre ele, ca să-mi arate că nu toate suntem consumeriste, a întors regal spatele biscuiţeilor de lux (scuzabil şi sensibil mai scumpi decât stavridul cu care a crescut prima mea pisică) şi a început să lingă coşul de gunoi. Aşa, din senin. Cred că trebuie să mă culc.

Am de corectat examene şi lucrări, ca atare:

• m-am sculat foarte devreme (dar asta n-are de fapt legatură cu subiectul de faţă)
• m-am uitat la vreo 20 de lolzuri (fie, poate mai multe, dar nu spui câte)
• după care am trecut la un episod din Sex and the City, respectiv cel în care Samantha îşi face un ‘chemical peeling’ (am visat-o, *absolut* din senin, pe Catrall noptile trecute şi nu ştiam ce să fac să-mi treacă)
• am cugetat superficial la scopul blogului în viaţa (mea) personală (n-am încă răspuns)
• mi-am dat seama că îmi *trebuie* ceva dulce chiar şi după trei căni de ceai de mentă (citisem în Health că îţi trec poftele dacă bei ceai de mentă dar oi fi eu mai încăpăţânată)
• am răsfoit dar am pus deoparte În căutarea oii fantastice a lui Murakami (i-am promis Simonei ca i-o trimit şi mi se făcuse poftă să mai citesc din ea; o trimit mâine)
• am citit un articol despre cum se scrie pentru web via The Arrow
• am scris postul de faţă

Gata, m-am potolit. Scufundarea.

Angela Carter (1940-1992)

“I lived in the city when our adversary, the diabolical Dr. Hoffman, filled it with mirages in order to drive all of us mad. Nothing in the city was what it seems – nothing at all! Because Dr. Hoffman, you see, was waging a massive campaign against human reason itself. Nothing less than that. Oh, the stakes of the war were very high – higher than ever I realized, for I was young and sardonic and did not much like the notion of humanity, anyway, though they told me later, when I became a hero, how I saved mankind.

But, when I was a young man, I did not want to be a hero. And, when I lived in that bewildering city, in the early days of the war, life itself had become nothing but a complex labyrinth and everything that could possibly exist, did so. And so much complexity – a complexity so rich it can hardly be expressed in language – all that complexity… it bored me.

In those tumultuous and kinetic times, the time of actualized desire, I myself had only the one desire. And that was for everything to stop.

I became a hero only because I survived. I survived because I could not surrender to the flux of mirages. I could not merge and blend with them; I could not abnegate my reality and lose myself forever as others did, blasted to non-being by the ferocious artillery of unreason. I was too sardonic. I was too disaffected.

[…] Now, what Dr. Hoffman has done, in the first instance, was this. Consider the nature of a city. It is a vast repository of time, the discarded times of all men and women who have lived, worked, dreamed and died in the streets which grow like a willfully organic thing, unfurl like the petals of a mired rose and yet lack evanescence so entirely that they preserve the past in haphazard layers, so this alley is so old while the avenue it is newly built but nevertheless has been built over the deep-down, dead-in-the ground relics of the older, perhaps the original, huddle of alleys which germinated the entire quarter. Dr. Hoffman’s gigantic generators sent out a series of seismic vibrations which made great cracks in the hitherto immutable surface of time and space equation we had informally formulated in order to realize our city and, out of these cracks, well – nobody knew what would come next.”

Vera, mulţumesc pentru idee!

Dacă nu se vede bine pe afiş: Sâmbătă 14 iunie, ora 15, sunteţi invitaţi la fântâna de la Arhitectură pentru o bătaie cu perne comemorativă. Regulament şi precizări aici.

Vă doresc o pernă din puf de gâscă şi nu de-aia îndesată, de la bunica!

Nu ştiu dacă vi se întâmplă să aveţi câte un moment de totală scufundare într-o emoţie din trecut. Mie mi s-a intâmplat azi dimineaţă când citind un articol din New York Times (online) – Gymnastics the Way It Used to Be - mi-a venit ideea să dau un search pe YouTube după “Nadia Comaneci Montreal 1976.” Copleşită de nostalgie, m-am uitat iar la acel 10 perfect la paralele (remember: primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice - nici nu aveau afişare, au trebuit sa scrie 1.00), apoi la exerciţiile de bârnă şi sol. Am citit comentariile şi m-am emoţionat iar. Sunt aproape sigură că azi dimineaţă n-am avut o trăire nouă ci exact aceeaşi emoţie de acum… o, doamne… prea mulţi ani. În 1976, Nadia eram eu! Ca toate celelalte fetiţele din faţa blocului, de altfel.

Un plaisir délicieux m’avait envahi, isolé, sans la notion de sa cause. II m’avait aussitôt rendu les vicissitudes de la vie indifférentes, ses désastres inoffensifs, sa brièveté illusoire…

În vara aceea, jocurile olimpice aveau şi o versiune mai mică la bătătorul de covoare din faţa blocului meu. De-acolo am aterizat cu antebraţul stâng sub mine. Am auzit un ‘crac’ discret, semnificantul unei duble fracturi cu oasele deplasate pe care, înainte să leşin, le-am văzut împingând discret sub piele. Radius şi cubitus. Mama a leşinat şi ea de două ori când mi le-au pus la loc (fără anestezie, ca să fie siguri ca se aşează cum trebuie).

Desigur, joaca la bătător se terminase pentru mine. Mă aştepta o vară de stat în ghips.

Măcar o mână era nevătămată.

Numai bună de ţinut o carte.

By all means,  o vară de neuitat.

Dintre darurile pe care le primim în general, multe ne lasă reci, câteva ne smulg un “a-haaa”, unele ne înduioşează pentru că ghicim gândul bun cu care ne-au fost date, o mică parte ne entuziasmează, iar majoritatea ne sufocă debaraua. Foarte rar, primim daruri care ne lasă muţi de uimire. Ca de exemplu, blogul acesta. E un dar foarte special: ca să-l pot primi, ca să existe ca dar, trebuie să fiu în stare să ofer ceva la rândul meu. Altfel spus, dacă nu scriu nimic aici, rămâne un gest făcut degeaba şi gândul ăsta nu-mi dă pace. Nu e deloc un dar pe care l-aş putea uita în debara.

Mă simt oarecum ca în Insula altuia. Spre deosebire de protagonistul cărţii, eu am fost invitată aici. Ca şi el însă, sunt într-un univers care nu-mi aparţine, pe care încă îl explorez cu sfială, dar cu care se pare că am ceva în comun. Cel puţin aşa crede Oblia. M-am gândit că tu eşti persoana potrivită să preia blogul meu. Eu şi cu Oblia nu ne cunoaştem altfel decât prin ceea ce ne-am spus până acum. Ne ştim din câteva e-mailuri şi comentariile pe blog: o legătură de cuvinte… Cuvintele au însă puterea de a crea relaţii, lumi, emoţii şi tot aşa.

În Insula altuia, o furtună forţează un navigator amator să acosteze la ceas de seară pe o insulă, unde găseşte o casă al cărei proprietar e absent. Fără perspectiva altui adăpost, pătrunde în casă cu gândul de a petrece noaptea şi de a pleca a doua zi, lăsând un bilet în care să explice situaţia. Şi ca orice intrus împins de circumstanţe, nu se simte în apele lui în intimitatea casei altuia. Aşa că se mulţumeşte doar cu un coltişor de cameră de zi, o conservă şi o sticlă de vin. Odată instalat însă, chiar şi precar, casa începe să-l seducă. Viaţa ascunsă, somnolând în lucrurile din jur, se trezeşte: un joc de umbre, un scârţâit, contururi abia ghicite. Ceva, poate anticiparea nedesluşită a unei experienţe unice, îl face pe intrus sa rămână. Şi să scrie. Începe prin a-i scrie proprietarului despre aventura care l-a adus pe insulă, despre cum a intrat în casă, despre cum i-a stârnit curiozitatea şi a început să o exploreze în fiecare zi câte puţin şi cum asta l-a făcut să vrea să-l afle mai mult despre el, amfitronul absent. Romanul e povestea unei prietenii care se leagă prin scris între doi necunoscuţi. Cercetarea amanunţită a locului, cu obiectele şi fotografiile lui, sunt doar pretextul unei explorari a sinelui prin viaţa altuia. Scrisorile-jurnal sunt de fapt o promisiune. Nu mă cunoşti încă şi nu te cunosc, dar fiecare cuvânt pe care îl aştern aici ne aduce mai aproape. În esenţă, Insula altuia e povestea unei prietenii paradoxale. O prietenie care începe să existe înainte ca întâlnirea să aibă loc şi ca protagoniştii să se cunoască.

Un blog este o insulă a altuia pe care poate ajungi din greşeală dar unde se întâmplă să-ţi placă să rămâi. Ce aş putea să spun despre ce înseamnă s-o mai şi primeşti în dar?

[Doamnelor, domnilor, mă bucur să vă prezint prima special guest a acestui blog: L. comentează documentarul “Who Killed the Electric Car?” (2006, regia Chris Paine), despre care vorbeşte şi Wiki aici.

L., te rog mult să fii amfitrioana comentatorilor on this one, bine?
Lectură plăcută!
Oblia]

So, who killed the electric car? Industria auto, incompetenţa unor funcţionari, “lipsa de voinţă politică,” un lobby puternic pro maşini mari şi pe benzină, etc. Povestea e pe alocuri deprimantă, dar partea care mi-a plăcut cel mai tare e că la sfârşit nu te lasă cu o senzaţie de gloom & doom, ci cu una de optimism. Pe bune.

Povestea se petrece în Califonia anilor ‘90, iar mica eroină tragică e EV1, o maşină electrică construită de General Motors. Situaţia poluării devenise atât de acută (aer irespirabil la propriu), încât o agenţie guvernamentală, California Air Resources Board, i-a obligat pe marii producători de maşini să investească în proiecte alternative. Ideea era să se găsească o soluţie pentru rezolvarea problemei poluării şi (în perspectivă) a dependenţei de benzină. Iar GM-ul a construit, de nevoie, un model numit EV1.

Maşina arăta f simpatic, mergea pe baterie, deci avea zero emisii, necesita minimă mentenanţă (da, cuvântul există!), şi era f silenţioasă. Cred că mai avea şi alte calităţi, dar pe-astea mi le aduc aminte… Au construit 800 de astfel de maşini şi au avut un succes uluitor. The catch însă a fost că nu le-au vândut, ci le-au dat în lease. În SUA, lease înseamnă că după un anumit număr de luni (contractele obişnuite sunt pe 3-4 ani) ori returnezi maşina, ori o cumperi la ce se numeşte “valoare reziduală” (cât a mai rămas de plată din preţul de pe contract după ce scazi lease-ul).

În timp, au rezolvat tot felul de chestii, cum ar fi baterii cu viaţă mai lungă, etc. Încărcarea se făcea uşor şi de obicei “un plin” te ţinea cel puţin 100 mile (~160km), ceea ce pentru nevoi zilnice era f. bine. Bref, maşina a avut un succes la care GM nu s-a aşteptat. Până şi Tom Hanks i-a făcut o reclamă nebună în emisiunea lui Jay Leno. Singura problemă a fost că maşina era prea bună… Prea economicoasă (costuri de întreţinere aproape zero), prea silenţioasă, prea “mică” – adica standard european! Într-adevăr, până la urmă mergea pe curent şi ăla vine tot din resurse naturale… Dar cu baterii cu viaţă mai lungă şi alte inovaţii, tot ieşea mai bine decât una pe bezină.

Ce te faci însă cu o întreagă industrie auto care devine “obsoletă” (aşa e, cuvântul nu există în ro!)? Ce te faci cu producătorii de ulei, aditivi, filtre de ulei, etc.? Ca să nu mai vorbim de benzina însăşi? Şi ce te faci dacă persoane importante din guvern sunt în tot felul de board-uri fix în industriile incriminate? Şi aici au început să se agite spiritele, iar GM a început să comploteze să-şi omoare odrasla.

N-ai văzut aşa pruncucidere. It was painful to watch. Au început prin a boicota construirea staţiilor de alimentare (în caz că vrei să pleci la drum lung şi nu mai poţi să o bagi în priză la tine în garaj – it was that simple!). Apoi au zis că nu există cereri pentru maşini. Imediat câteva mii de oameni au depus cerere că vor să cumpere maşina pe loc! Între timp, i se dusese vestea prin word-of-mouth şi lumea începuse să se intereseze la GM şi să ceară maşini. Asta în condiţiile în care GM aproape că i-a făcut contra-reclamă.

Ăştia cu lease-ul s-au organizat (asta mi-a plăcut foarte tare!). N-au vrut să dea maşinile înapoi când s-a terminat lease-ul. I-au implorat să îi lase să le cumpere. Au făcut demostraţii şi “vigils” la poarta GM-ului, petiţii pe la mai marii dregători, etc. Gândeşte-te că GM-ul a pus în mişcare o întreagă maşinărie de PR, ca să arate de ce maşinile astea nu sunt bune, iar oamenii ăia (wannabe owners) stăteau pe marginea drumului cu pancarte de carton şi texte scrise de mână ca să-i contracareze. Degeaba. GM le-a luat înapoi şi le-a concatenat pe toate.

Să-i vezi pe oamenii ăia cum sufereau când le-au luat maşinile era incredibil. Şi cum PR-ul de la GM zicea că nici vorbă să le distrugă, iar grupul de foşti “leaseri” au închiriat un avion mic şi au survolat facilitatea GM, unde au filmat cum aproape 800 de maşini frumuşele şi în stare de funcţionare perfectă au fost concatenate şi făcute fiare vechi. E incredibil cât de tare şi-au dorit pur şi simplu să le şteargă de pe faţa pământului şi să se uite că au existat… Că n-au putut să explice de ce le-au distrus şi nu le-au vândut celor care le luaseră în lease iniţial.

Acum mai există doar câteva prin o mână de muzee. Dar nu mai au motor, baterie… sunt doar caroseriile.

The end? Not really. Foştii deţinători de EV1 au format echipă (o organizaţie numită symbolic Plug-In America) şi au început să acţioneze serios. Pe mine cel mai tare m-a impresionat cum o mână de oameni nu s-au lăsat intimidaţi de how much money rules. Tipa care a pornit toată mişcarea devenită ulterior Plug-In America fusese intern (!) la GM. Şi maşina asta i s-a părut o cauză bună pt care să lupte şi n-a oprit-o nimic. Activismul la americani e mare lucru. Nu aşteaptă nimeni “să se facă ceva”. Au un interes, un ideal, o problemă – se asociază cu alţii ca ei şi încep să combată: sistemul, prejudecăţile, pe cei care i-ar putea strivi, etc. Plug-In America au început să lucreze cu politicieni, oameni de ştiinţă şi alţii care pot să-i ajute să revigoreze ideea şi proiectul.

Odată ce o idee bună începe să circule devine f greu de oprit. Nici conceptul, nici tehnologia n-au mai putut fi oprite (de ex. conceptul de hibrid e f răspândit acum), aşa că urmează un nou documentar: “Who saved the electric car?” Fingers crossed on this one!