Oblio-minded

Dintre darurile pe care le primim în general, multe ne lasă reci, câteva ne smulg un “a-haaa”, unele ne înduioşează pentru că ghicim gândul bun cu care ne-au fost date, o mică parte ne entuziasmează, iar majoritatea ne sufocă debaraua. Foarte rar, primim daruri care ne lasă muţi de uimire. Ca de exemplu, blogul acesta. E un dar foarte special: ca să-l pot primi, ca să existe ca dar, trebuie să fiu în stare să ofer ceva la rândul meu. Altfel spus, dacă nu scriu nimic aici, rămâne un gest făcut degeaba şi gândul ăsta nu-mi dă pace. Nu e deloc un dar pe care l-aş putea uita în debara.

Mă simt oarecum ca în Insula altuia. Spre deosebire de protagonistul cărţii, eu am fost invitată aici. Ca şi el însă, sunt într-un univers care nu-mi aparţine, pe care încă îl explorez cu sfială, dar cu care se pare că am ceva în comun. Cel puţin aşa crede Oblia. M-am gândit că tu eşti persoana potrivită să preia blogul meu. Eu şi cu Oblia nu ne cunoaştem altfel decât prin ceea ce ne-am spus până acum. Ne ştim din câteva e-mailuri şi comentariile pe blog: o legătură de cuvinte… Cuvintele au însă puterea de a crea relaţii, lumi, emoţii şi tot aşa.

În Insula altuia, o furtună forţează un navigator amator să acosteze la ceas de seară pe o insulă, unde găseşte o casă al cărei proprietar e absent. Fără perspectiva altui adăpost, pătrunde în casă cu gândul de a petrece noaptea şi de a pleca a doua zi, lăsând un bilet în care să explice situaţia. Şi ca orice intrus împins de circumstanţe, nu se simte în apele lui în intimitatea casei altuia. Aşa că se mulţumeşte doar cu un coltişor de cameră de zi, o conservă şi o sticlă de vin. Odată instalat însă, chiar şi precar, casa începe să-l seducă. Viaţa ascunsă, somnolând în lucrurile din jur, se trezeşte: un joc de umbre, un scârţâit, contururi abia ghicite. Ceva, poate anticiparea nedesluşită a unei experienţe unice, îl face pe intrus sa rămână. Şi să scrie. Începe prin a-i scrie proprietarului despre aventura care l-a adus pe insulă, despre cum a intrat în casă, despre cum i-a stârnit curiozitatea şi a început să o exploreze în fiecare zi câte puţin şi cum asta l-a făcut să vrea să-l afle mai mult despre el, amfitronul absent. Romanul e povestea unei prietenii care se leagă prin scris între doi necunoscuţi. Cercetarea amanunţită a locului, cu obiectele şi fotografiile lui, sunt doar pretextul unei explorari a sinelui prin viaţa altuia. Scrisorile-jurnal sunt de fapt o promisiune. Nu mă cunoşti încă şi nu te cunosc, dar fiecare cuvânt pe care îl aştern aici ne aduce mai aproape. În esenţă, Insula altuia e povestea unei prietenii paradoxale. O prietenie care începe să existe înainte ca întâlnirea să aibă loc şi ca protagoniştii să se cunoască.

Un blog este o insulă a altuia pe care poate ajungi din greşeală dar unde se întâmplă să-ţi placă să rămâi. Ce aş putea să spun despre ce înseamnă s-o mai şi primeşti în dar?