Oblio-minded

Acest cuvânt mi-a ajuns, printre alţi termeni de căutare, în bucătăria blogului. Nu pot să nu răspund degrabă într-un post special: acesta. (De fapt, atât aşteptam, că aveam “material” pregătit.)

Dacă vorbim de gitanos, vorbim de Spania. Şi dacă vorbim de Spania elogiile, înflăcărarea şi admiraţia Obliei sunt neţărmurite. Toujours.

Gitanos spanioli au reuşit să îşi afirme vocea aparte, să se “integreze” fără preţul spălării pe creier, cred, şi să îşi impună valorile, azi admirate “de-o lumea întreagă,” cum se zice. Le doresc din suflet alor noştri ca, luându-i ca model, să reuşească acelaşi lucru în această ţară. (Mai ales că, scuzaţi, ai noştri au, mi se pare, ceva mai mult de afirmat/oferit decât gitanos spanioli: pe lângă muzică şi dans, şi meşteşugurile.)

Am un exemplu special: desigur, familia Salazar. Mare familie, originară din Extremadura. Figura artistică de temelie a fost mătuşa Porrina de Badajoz, cântăreaţă de flamenco. I-au urmat, din generaţia fraţilor Salazar, cei trei de la Los Chunguitos, a căror muzică e-un amestec de rumba şi flamenco. Acestora, Encarna şi Toñi le-au asigurat întâi acompaniamentul vocal, pentru ca apoi să se lanseze pe cont propriu drept Azucar Moreno, cu un stil latino-pop-flamenco şi, pe alocuri, rock. Şi, mai nou, cum am menţionat zilele trecute, o altă soră Salazar, Sara, şi una dintre nepoate, Encarna, au format duetul Alazán, tot în tonuri de flamenco pop.

Cu asta, am enumerat doar fapte. Şi nu e puţin că dintr-o singură generaţie de fraţi au ieşit nu mai puţin de trei formaţii de succes care prelucrează se pare inepuizabil tonurile şi substanţa muzicii antecesorilor, flamenco. Am imaginea arborelui perfect, a crengilor care absorb seva dinspre rădăcină şi ştiu s-o rafineze în flori, în fructe. Nu în ultimul rând, dintr-o singură generaţie avem trei formaţii susţinute de EMI records, premiate (inter)naţional (Azucarele au luat Billboard-ul) şi ale căror discuri se vând bine în toată lumea, de la SUA la Japonia.

Dar să facem un pic de scuba diving şi dincolo de faptele de presă. Los Chunguitos au cântat pe străzile Madridului, înainte să-i remarce şi lanseze EMI records. Iar Encarna şi Toñi trebuiau să vândă bilete de loterie prin Badajoz, când erau mici, să aducă un ban în casă. Unul dintre fraţi, Juan, a murit la 24 de ani de cancer, ca şi mama lor, puţin după aceea, parcă; iar Encarna îşi înfruntă cancerul mamar, din noiembrie 2007, cu o energie şi încredere care uimesc pe toată lumea.

De-aia, când mă uit la câte un clip de-al lor şi le-ascult melodiile, văd şi toate astea. Adică aşa le văd muzica, aşa le-o ascult. Şi, dincolo de micul joc de scenă, de poză şi lucrarea stiliştilor (asta din urmă, la Azucare), ştiu că se află privaţiuni, durere şi umilinţe – pe care ei le-au transmutat în alegría, această splendidă stare de spirit. Şi în frumuseţe.

Am scris toate astea ca să vă invit, de fapt, să încercaţi să vedeţi şi voi aşa clipul de mai jos: “Me quedo contigo.” Îmi place până la lacrimi de tristeza-alegría juxtapunerea dintre fraţi, un pic mai versaţi, mai detaşaţi, mai golani bătrâni, şi Encarna şi Toñi. Encarna (stânga) – profi, ca totdeauna, şi dezorientată ori de câte ori Toñi (dreapta) face ceva puţin în afara scenariului prestabilit. Iar Toñi… Toñi. Uitaţi-vă bine la ea. Se uită numai în jos. Şi, o dată, la soră-sa. Ochi în ochi. Pentru sincron. După care ridică din umeri: “ce să facem?” Dintre toţi cinci, e singura care, în această melodie, nu e în “poză.” E dusă cu gândul, la Juan, la maică-sa, la umilinţe, cine ştie?, “ce să facem?”, şi cântă de durere pe faţă.

Iar când un gitano cântă de durere, să te ferească Dumnezeu: te rupe!…

Aşa încât după asta pun şi o mică improvizaţie de la nunta Amandei (fata lui Juan Salazar, nepoata Azucarelor): flamenco brut, de nuntă, între “ei, băieţii” (machiţi), cu Joaquín Cortés intervenind pe la jumătatea filmuleţului, din nou virtuoso.

“Me quedo contigo”

Boda gitana: Amanda y Jose