Oblio-minded

Cel puţin în privinţa familiei mele, asupra căreia văd că şi-a dezvoltat un tipar: cam din fiecare generaţie de fraţi/veri moare câte unul, de tânăr.

Un bunic şi-a pierdut o soră, pe Ileana, de copil. Celălalt avea câteva luni, când fratele şi sora lui mai mari, Niculae şi Ecaterina, au murit. Din generaţia verilor lui taică-meu, băiatul lui Mama Meri, Sandu, şi al lui tanti Sanda, Dimi, au murit împreună. Maică-mea l-a pierdut pe frate-său în 1979. Din generaţia verilor noştri primari, cel mai mare a murit la 34 de ani. Iar din generaţia verilor noştri de-ai doilea, Dan a murit în State acum vreo 10 ani, iar Iancsiko a murit la vreo 25 de ani. Cu asta, credeam că ne-am “achitat”.

Dar nu. Astă-seară mă sună mama. (Nu îmi mai place telefonul fix aşa de mult cum spuneam!) “Am primit o veste înnebunitoare.” Da. Un alt văr de-al doilea, de astă data din partea ei. Cam de vârsta mea. Un accident. Îmi pare rău, dar prima reacţie a fost să zic “ei, pe naiba!” şi să plesnesc cu palma în masă. Dar ce fixaţie este asta??

Până la urmă, văzând-o cum e, mă aud spunându-i: “Ce să facem, mamă, ce ştim noi ce socoteli are soarta asta?”

P.S: Vă rog, nu îmi spuneţi “condoleanţe”, adevărul e că de-abia îl cunoşteam pe Ştefăniţă, şi m-aş simţi foarte prost. Am vrut doar să scriu, pentru că, atunci când scriu, se duce, încetează lucrul ăla despre care am scris. Sau cel puţin aşa sper.