Prima mea înjurătură cruntă March 9, 2008
Posted by oblia in Peregrinatio 1.Tags: bunici, copii, demnitate, injuraturi, telefon
trackback
Să fi avut vreo 5 ani. Eram în casa veche, jos, la bunici. Doar cu Maia acasă. Mă flenduream pe-acolo. La un moment dat, am decis să dau un telefon important.
Telefonul era aşezat pe o măsuţă, în hol. Alături, scăunelul meu mini, cu spătar. L-am scos de-acolo şi l-am reaşezat în faţa telefonului. Un telefon din acela vechi, cu rotiţă hârâitoare, parcă galben deschis, parcă gri.
Maia a încercat să mă oprească, că ce ştiu eu să dau telefon, că cui vreau să dau eu telefon, că-l stric, etc. Când am luat loc pe scăunel, în faţa telefonului, a încetat orice tentativă de a mă deturna. Şi-a pus mîinile-n şolduri şi a urmărit calmă scena, din pragul bucătăriei.
Am format un număr din câteva cifre. Prea puţine. Pe tonul de ocupat/deranjat, mi-am început convorbirea. Nu îmi amintesc cu care himeră anume era, dar îmi amintesc că era un personaj important.
Cu cât era mai important personajul, cu atât deveneam eu însămi mai importantă. “Da… da…”-urile solemne se succedau bine cumpănite, “vă înţeleg” intervenea greu de înţelepciune la răscrucile majore ale discuţiei şi, nu ştiu unde naiba văzusem eu asta (îl bănuiesc pe Toma Caragiu, într-una din scenetele lui cu directori de întreprindere), se cerea să-mi pun picior peste picior şi să mă las pe spate în scaun. Căci eram acum în poziţia de a da sfaturi inestimabile interlocutorului meu.
Când, hop-la! Cad pe spate cu scaun, cu tot, şi zgaibaracele-n sus. Receptorul rămâne în mână, suspendat fatal, ca şi vraja maiestuoasă a momentului. Şi Maia, cu mâinile-n şolduri, se pune pe râs.
Şi râde, şi râde, cu poftă grozavă, cum rar o poate face. Cu toată demnitatea făcută preş, mă umflu de indignare şi explodez sacadat, cât de barbar, vulgar şi josnic puteam eu: “Că-cat, pi-şat, că-cat, pi-şat!!!”
Îi aud încă râsul… 
un psihanalist ti-ar explica mai pe-ndelete ce si cum
se poate sa-i spui tu una ca asta (sau unele ca astea, cum e corect? ) inestimabilului ?
vara-mea primara, cu care dormeam in ‘lada de studio’ cu schimbul cand eram mici si in grija propriei noastre maie, are o alta poveste despre Cuvinte Interzise Care Pot Cauza O Criza In Familie. Sa fi avut cam aceeasi varsta cu tine, cand incepe sa-l urmareasca pe unchiu-meu prin casa, declamand mandra si parsiva si cu voce egala si urmarind atenta reactia parentala: “cacat. cacat. cacat. cacat….”
unchiu-meu si-a tinut rasul pentru el si a ignorat-o. vara-mea a suportat tacerea cat a suportat pana a izbucnit scandalizata: DA TU NU AUZI CA EU SPUN CACAT?!?!?!?!”
“asa, si?”
pt. G: dar nu injuram pe nimeni precis. in orice caz, nu pe maia. injuram de ciuda (CIUDA) ca “decazusem” asa din ditamai scena ceremoniala (in mintea mea). serios, oare trebuie psihanalist pentru insemnarea aceasta? ia, sa-l asteptam pe turambar, ca el parea sa se priceapa bine…
pt. Alexedi: misto!!
))))))
cu sigurantza nu trebuie, glumeam, dar stii tu cum fac “specialistii” in astfel de cazuri. pentru biete cuvinte nevinovate spuse de…ciuda te trezesti cu un diagnostic de nu-l poti nici citi
astept insa turambaru’, sau martzipanu’
o, dar inseamna ca sunt niste oameni foarte, foarte, foarte ocupati: ca ce se-aude pe strada mai tot timpul…
hahaha, delicios
)
Ilinca, Firitiseli Miliarde pt. membershipu la Azucar Moreno, o stare de invidiat. Sa ne tzii in curent.
Cit despre injuratura majora, te inteleg total: in mijlocul unei situatii dramatice si importante, obiectul=lachaise te-a lasat balta si ai cazut si bunica a ris de tine. Impardonabil dar normal, ce era sa faca saraca? Ma mir totusi ca ai avut coraju sa zici notiuni atit de pernicioase precum cacat si pisat, mi se parea – pt. ca esti prea bine crescuta – ca trebuie ca ai o familie very ‘proper’ si ca ai primit deja mesaju bliminal si subliminal ca ie cuvinte care NU se folosesc. In NICI o situatiune. La mine acasa, parintii mei nu spuneau nici macar ‘dracu’ sau ‘naiba’, asa ca am fost frustrata rau. Erau stupefiati cind noi am inceput sa spunem ‘misto’ si ‘babaci’. Povesti de pe alta lume. Azucar mucho!
Merrrsi, I’m a Barbie girl, it’s fantastic!
A, sunt bine crescuta (adica, cred ca da), dar cuvinte dintr-acestea, cur, cacat, pisat la noi in casa, da, se foloseau (cu ditamai clanul, cenzura ar fi fost o grea misie), ele sunt si-n DEX si, nu-i asa?, constituie colana vertrebrala a graiului noastru stramosesc. Altele, care nu sunt – nu, nu (prea) se foloseau. Dar le folosesc eu acum, la nevoie – social peer pressure, ce sa fac?
Prima mea înjurătură cruntă, peste umăr şi cu foarte mare seninătate inchizitivă, bietului colonel englez:
- Ce e aia pizdu?
Să se constate: am avut întotdeauna griji lexicale.
Prima mea mitocănie, maică-mii, la şase ani, la prânzul de duminică:
- Mai tacă-ţi fleanca.
În prima ipostază interlocutorul s-a înroşit şi a făcut cu mâna. În a doua, mi-am luat-o peste gură, scurt.
Şi acum partea absurdă: chestia cu fleanca o găsisem în poveşti nemuritoare. Presupun că testam şi eu piaţa, heh.
Oh, dear. Asemenea vorbe…
Aha, istoria cu fleanca hands-on experience explica boacana Bubulinului, pentru care-a facut apoi naveta cu scaunul. Merci! Dar el saracul nu citeste, n-avea cum sa se uite-n dictionar.