Oblio-minded

Dacă tot sunt constrânsă să trăiesc în acest oraş, îmi rezerv o plăcere anume în el: să mă plimb pe străzi. În ritm alert - nu grăbit, ci doar alert. Cu agilitatea tactică a pilotului de Formula 1 la ultimul antrenament pre-competiţie, mai degrabă decât osârdia ogarului în goană după un iepure zemos.

Plimbări din paradigma hermesiană pe care am “lansat-o” acum 8 ani, într-o sală de conferinţe barceloneză plină - în mod delicios şi absolut adecvat - cu patru persoane. (Doar un moş, profesor pensionat, pesemne, a venit la sfârşit să mă felicite. Chitesc că era mason, că ăstora le plac caduceele şi de-astea.) Hermes, orchestrator şi-al întâlnirilor întâmplătoare, architect al surprizelor, gestionar de lucruri pierdute şi găsite pe drum.

Trei, într-un fel, în plimbarea de azi. În Piaţa Amzei, pe-o Dacie albă, superbă de la distanţă, trona la înălţime o pisică roşcovană. Ar fi putut fi Elizabeth I aşa, at her most majestic, dacă, bineînţeles, ar fi avut păr ondulat, nu lins. Mă apropii de Excelenţa Sa. Întoarce capul către mine. Văd pentru prima oară ochi de pisică blânzi - deosebit de bizar. Întind mâna de-ajuns de reverenţios, aş zice, spre maximumul capacităţii mele de plebee. Totuşi, tresare delicat. Atunci apare un ţigan burtos cu faţa râzătoare: “Heh, ce frumoasa e, nu?” Adeveresc. “Luaţi-o acasă!” S-a zvântat magia. Nu-mi rămâne decât să răspund aşa: “E! Nici chiar aşa!…” Şi plec fără să mă mai uit la Majestate.

Pe Calea Victoriei m-agaţă cu anticipaţie un ţigănuş: “Dă şi mie-un măr.” Le luasem, 2 kile într-o pungă transparentă, de la ţăranca “mea” din Amzei, cu faţă prelungă şi-un pic şifonată, un licăr nu chiar obraznic de isteţime în pupile. Ionatane galbene de Voineşti. (“A scris că sunt singurele mere care nu fac aciditate la stomac.” Recte, le-a săltat preţul de la 4 la 5 lei. “Aaaaam până la primăvară. Până la Paşte am!” N-am ce să fac decât să vin, în continuare, da, da.) Scot un măr şi-l dau ţigănuşului. Ce-mi place lipsa de formalitate a gestului anume cu care-apucă ei ce le dai, când le dai. Parc-aş fi tanti-sa şi-a venit la bucătărie, unde trebăluiesc, să-mi ia o caramea din cele anume stocate în buzunarul şorţului. După 3 metri întorc capul: muşcase, mesteca şi se uita la măr, fără umbră de dubiu, ca la papa yummy! No, apăi. L-a meritat.

Şi la urmă. Bătrânele. Una împuţinată, cu faţa brăzdată, în pardesiu de parastas, c-o batistuţă la nas. Roşu pentru pietoni la intersecţia dintre Victoriei şi Elisabeta. Acolo unde fac otomobilele la dreapta-n jos spre Cişmigiu, dar e şi zebră. Ce să faci? Roşu, dar zebră. Petonii trecea, tomobilul din frunte se oprea, alilalte dindărăt claxona. Măre, ce tămbălău făcea! Fraiere, pe trotuar rămăsesem doar eu cu bătrâna. În fine, verde. “Acuma trecem?” se-ntoarce de mă-ntreabă. Nu neajutorată. Tehnic şi familiar, cu oarece vigoare, de parcă, iaca, o scosesem la promenadă, dar o ţinusem la stop, deh, multe nepoate-s destul de năroade în ziua de azi. Răspund în consecinţă: “Acum putem să trecem, că s-a făcut verde.” Şi, ca să înlătur orice şovăire, ridic braţul spre semafor, ca un agent de circulaţie la instructaj.

Hm. Ce zurlie e şi soarta asta. Acum 4 ani, pe strada care duce de la Amzei la Calea Victoriei m-a oprit din mers altă bătrână. Tocmai traversasem pe trotuarul pe care era ea. Mă ia de braţ şi zice: “Să traversăm strada împreună.” Nu m-a rugat: “ajută-mă să traversez strada.” Nu. A vorbit de un “proiect comun”. De la sine înţeles, parcă în prealabil: să facem asta, dară. Ce era să fac? Am traversat îndărăt pe trotuarul celălalt, cu ea. Nu mi-a atârnat de braţ nici cât un fulg. Era supra-materială. Nu înţeleg deloc de ce-i trebuia asistenţa mea. Răsfăţ geriatric? Sau, dimpotrivă: ea a fost aia care m-a ajutat??

Fiindcă am, iaca, o superstiţiune: dacă am un înger păzitor, trebuie să fie bătrâna. Baba-standard din basne. “Măicuţa,” îi zic personajele mai sensibile. Sau “babo” - alea ceva mai semeţe. Bătrâne din alea care primesc un bănuţ pomană de la Harap-Alb. Şi te trezeşti că din bănuţul ăla cine ştie ce aiureli capeţi, ba câte-o pălărie care te face invizibil, ba câte o mantilă ce te transportă-n alte zări. Nu-i vorbă, că pân-acum, vorba ‘ceea, m-a ferit sfântu’!

Şi pentru-aceasta tot spun: urbea asta are farmec, dacă ai şi tu predilecţie.